marți, 30 iunie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea I


Printr-o doamnă și prietenă dragă din USA am fost contactată prin primăvară de un cetățean american de origine română. M-a sunat și am vorbit cu el la telefon despre cărțile mele. Citise doar NISIPURI MIȘCATOARE și părea fascinat de scrisul meu. Dacă îmi amintesc bine când m-a sunat a doua oară a spus ca, dacă nu ar fi situația asta cu carantina din cauza virusului, ar veni la Suceava să ne vedem și m-ar lua într-o excursie în zona unde s-a născut el ca să cunosc locurile, poveștile străbunilor, istoria de acolo. Pentru că mi se părea prea exaltat, când m-a sunat prietena mea, am vrut să aflu mai multe despre acest om și dacă este de încredere, mai ales că pe lângă exaltat omul mai era dur, direct, extrem de agresiv în dialog. Prietena mea mi-a confirmat că da și că nu trebuie să am nicio grijă. Cred că mi-a spus că e un miracol că am reușit să îl fascinez cu scrisul meu pe un om ca Titus. După discuția cu ea omul a continuat să mă sune. Îmi spunea povești și îmi promitea și mai multe povești.
Una din primele povești spuse, ce mi-a captat complet atenția, a fost despre Rapsodia ungară de Liszt.
...Liszt a fost un copil de țigan adoptat de o familie de nobili maghiari. Aceștia l-au dat la cele mei înalte școli de muzică. Liszt era prieten cu Vasile Alecsandri și venea la el în vizită. Aici asculta lăutari și era fascinat de muzica lor. Unul dintre lăutari era Barbu Lăutaru. La una din aceste vizite, după o petrecere, compozitorul a creat Rapsodia ungară, inspirat de muzica românească a rapsozilor populari. A plecat și a uitat muzica compusă. A încercat să o recompună din memorie, dar nu reușea să și-o amintească. I-a scris lui Alecsandri despre necazul cu uitarea bucății muzicale compuse. Alecsandri l-a liniștit răspunzându-i că lăutarul lui, Barbu, a ținut minte și a repetat ceea ce el compusese și că muzica nu e pierdută...
Apoi au tot urmat povești... și recomandări muzicale, căci voia să mă îndepărteze de muzica de inspirație celtică pentru care făcusem o adevărată obsesie în ultima vreme și care îmi amintea de o iubire pe care o omorâsem și o îngropasem în inima mea. Titus știa povestea și a făcut totul să mă facă să ascult altă muzică.
-Ascultă, te rog, Luminița, Poemul simfonic Vltava de Bedrich Smetana! Ascultă Johann Sebastian Bach...
Odată am vorbit mult, mult, mult. Despre Nichita Stănescu pe care îl cunoscuse, despre Serghei Esenin și Tagore. El începea discuția și o lăsa neterminată. Începea un vers și se făcea că l-a uitat, dar eu nu îmi dădeam seama de asta. Continuam discuția firesc recitând versuri, vorbind despre poeți și scriitori. Credeam că e o discuție firească și naturală între doi oameni, dar peste câteva zile Titus mi-a spus că mă provoca, că totul era un test să vadă cât de deșteaptă sunt. I-am servit-o imediat furioasă: Cum, asta făceai!? Nu era un dialog firesc!?... Și apoi am adăugat: Tu știi să critici, știi să fii dur, dar nu poți scrie ca mine!
I-a plăcut furia mea și a râs, apoi a mormăit: Ai dreptate... Nu pot scrie ca tine!
Când nu vorbeam despre scris, muzică, locurile lui natale cu povești fabuloase despre eroii anticomuniști din Munții Făgărașului era furios. Furios că nu poate pleca în USA, căci îl blocase pandemia în România, și furios iar că nici după mine nu putea veni ca să mă ducă într-o excursie de vis.
A, și era să uit ceva foarte important! Nu poveștile lui mă ispiteau să accept excursia, nu locurile de poveste despre care îmi vorbea, nu eroii lui dintr-o lume apusă cu un tată deținut politic și care s-a întors acasă complet schimbat și care despre anii de temniță avea un singur cuvânt de spus: penitență... penitență... penitență... și cu o mamă intrată în legendele locului, nu poveștile despre cum copil fiind era plimbat cu trăsura sau despre cum i s-a schimbat viața după ce tata a fost închis, nu poveștile despre începutul penitenței lui după ce a vrut să fugă din România și din profesor universitar a ajuns deținut politic la fel ca tata, nu poveștile despre o călătorie fabuloasă în Tibet, unde pentru a fi acceptat într-o mănăstire de călugări Shaolin a stat o zi și o noapte îngenuncheat – sau în poziția lotus din yoga – în fața mănăstirii... Nu! Astea sunt amănunte „neesențiale” deloc ispititoare pentru o scriitoare. Altceva mă făcea să accept excursia și vacanța de vis promisă. Titus mi-a promis că îmi va face o omletă extraordinară cu legume... rețeta lui unică...
Cum să nu accept!? Cum să nu mă las ispitită!? Ce povești! Ce locuri! Ce trecut! Ce istorie vie despre străbuni ce au participat la unirea făcută de domnitorul Cuza! Toate păleau sau deveneau nesemnificative când mi se făcea poftă de omleta promisă.
S-a terminat izolarea și a stabilit că pe data de 17 iunie va veni după mine.
- Să ai bagaj puțin că dacă îți iei multe lucruri ți le arunc din mașină! Dacă o să ai nevoie de ceva mergi cu soră-mea la Pitești și îți cumperi! Nu intru și nu stau la masă! Să fie totul pregătit când ajung! Îți pui bagajul în mașină, o întorc și plecăm! mi-a spus poruncitor și mie mi s-au cam muiat picioarele și mi s-a vestejit și pofta de omletă.
Intrasem în panică. Plecam la drum cu un om pe care nu îl văzusem în viața mea și care nu îmi dădea niciun pic de timp să mă obișnuiesc cu prezența lui și care nu știa decât să poruncească.
Nu mai voiam omletă, nu mai voiam să plec, dar nu puteam da înapoi, căci promisesem. Tot ce mă liniștea era că prietena mea din USA mi-a garantat că este un om super și că nu am de ce să îmi fac griji. Oricât încercam să mă liniștesc nu reușeam. Cu cât mă apropiam de clipa plecării cu atât eram mai panicată. Am încercat să îi spun lui Titus ce simt, dar nu m-a lăsat să vorbesc. El știa doar una și bună: Să ai bagaj puțin că dacă îți iei multe lucruri ți le arunc din mașină! Dacă o să ai nevoie de ceva mergi cu soră-mea la Pitești și îți cumperi! Nu intru și nu stau la masă! Să fie totul pregătit când ajung! Îți pui bagajul în mașină, o întorc și plecăm!
Mă gândeam: Nu sunt eu prea sănătoasă la cap, dacă am acceptat să plec pentru o omletă până în sudul țării! Apoi completam: Dar Titus e sănătos că vine după mine sute de km și mă duce în celălalt capăt de țară ca să îmi facă o omletă!? Doi nebuni... concluzionam filozofic și încercam să îmi ignor panica. Mă linișteam totuși când îmi aminteam de sora lui. O doamnă distinsă, delicată, extrem de caldă cu care vorbisem de câteva ori pe WhatsApp și mi-a spus impresii despre scrisul meu și că de-abia așteaptă să mă cunoască și să mă găzduiască.
A venit ziua fatidică. Aveam picioarele de gelatină. Mi le mișcam ca o gloabă bolnavă, rahitică și aproape de moarte. Titus a sunat și a spus că a plecat spre mine. Eu am băut o cafea slabă și nu am mai putut înghiți nimic altceva. A ajuns la ora trei. Nu ne-am îmbrățișat și nu a zâmbit. A spus doar că vrea să își dea cu apă rece pe față că l-a stors drumul. Condusese continuu aproape zece ore. Părea furios. I-am propus să se odihnească puțin căci voiam să îl cunosc un pic pe omul cu care plecam la drum. A spus nu scurt, repezit și ferm și mi-a pus bagajul în mașină. M-am urcat și eu și am plecat. Simțeam că merg spre eșafod și că inima mi-a căzut pe undeva pe jos și nu o pot găsi să o pun la loc.
- Cred că regreți... Nu știai ce înseamnă să faci atâta drum... Îmi pare rău... Îți mulțumesc! încerc eu un dialog cu „monstrul” ce venise după mine.
- Termină! Gata cu mulțumitul! a poruncit el.
Am tăcut. Nu plângeam. Nu îmi mai căutam nici inima ce căzută pe jos nici nu mai voia să vină înapoi la mine. Nu mai aveam curaj să încep vreun dialog. Spre omul ce mă „răpise” nici nu aveam curaj să privesc.
A dat drumul la radio pe programul cu muzică simfonică. Cred că Johann Sebastian Bach era. El conducea și ascultam tăcuți amândoi. Nu aveam curaj să spun că vreau să mă întorc acasă.
A pus un CD pe care am văzut scris: Ion Ionescu – OCTOBER REQUIEM.
Nu știam cine e muzicianul și nici ce muzică este. Nu auzisem niciodată de el.
Mașina s-a umplut de o muzică simfonică cu sunete duioase. Atât de duioase încât te simțeai legănat, te simțeai dus într-un timp al liniștii și al lipsei de griji. Imaginați-vă o muzică în care e trăirea din versul: „Unde ești copilărie/ cu pădurea ta cu tot?”! Imaginați-vă o muzică în care e pus dorul absolut de puritate, de copilărie, de un timp al inocenței și lipsei de griji! Aceea era muzica ce umplea mașina și mă liniștea.
Mi-am privit tovarășul de drum. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit și el. Nu știu de ce m-am gândit la un vers al lui Tagore ca la un sentiment viu dintre noi: „De-atingi, poți face moarte. Posezi doar stând deoparte!” și înțelegeam de ce e atâta distanță între noi.
- Frumoasă muzică! am șoptit.
- Mă cunosc cu compozitorul. Locuiește la New York. L-am întrebat ce l-a inspirat când a compus-o. Mi-a răspuns: Așa mă certa bunica!
Mi-au trebuit câteva momente să înțeleg ce a spus. Deci toată duioșia și liniștea din muzică era evocarea felului bunicii de a-l certa...
Am râs. Am întrebat eu ce muzică aș compune, dacă ar fi să evoc copilăria.
- Tu!? a întrebat mirat și tot el a răspuns: Paganini... Paganini... Paganini...
Aproape adormeam de la stres, de la emoție, de la căldură, de la muzică și așa adormită am șoptit:
- Așteptam pe unul și a venit altul! Nu ești așa cum mi-am imaginat...
Râsul lui cristalin mi-a împrăștiat somnul. Râdeam și eu de râsul lui pe care îl potolea doar ca să repete cuvintele mele: Așteptam pe unul și a venit altul!
(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu