În urmă cu mai multe zile, m-am dus până la poștă, să trimit la Suceava un dosar al unei femeie din sat pentru pensia de handicap. Pe măsură ce făceam pași pe drum îmi era tot mai rău. Îmi venea să vomit. Mă sufocam. Respiram greu.
Ce Dumnezeu! am exclamat realizând că îmi este greu să fac pași. Am completat cu greu hârtiile la poștă. Am ieșit la aer sperând să îmi revin. Mi-am dat jos masca să pot respira adânc. Nimic! Răul era tot mai profund. Respiram greu, mergeam greu, mă sufocam. În ciuda gerului am ajuns acasă toată transpirată și îngrijorată.
Mi-am schimbat hainele și m-am întins pe pat să îmi revin. A bătut cineva la ușă. M-am ridicat și, ținându-mă de pereți, am ajuns să văd cine este. Era bărbatul femeii, pentru care am trimis actele la Suceava. I-am dat chitanța și i-am spus că am trimis actele cu confirmare de primire. El mă privea lung. I-am spus că îmi este foarte rău și m-am întors în pat.
Ce Dumnezeu e cu mine!? E iar problema cu ficatul!? m-am întrebat și apoi am încercat să mă liniștesc: Nu se poate să fie! Iau tratament de atâtea luni... Îmi era mai bine...
Am sărit din pat și m-am forțat să respir adânc. Mă sufocam. Din ochi a început să îmi curgă involuntar lacrimi și în urechi auzeam o muzică tulburătoare dintr-un film și brusc am înțeles ce e cu starea mea de rău. Cu o seară înainte am văzut episodul 134 din Suleyman Magnificul, episodul în care sultanul își condamnă fiul la moarte, pe Mustafa. Muzica excepțională, regia genială, dialogurile magistrale... Am închis ochii și în spatele pleoapelor închise îl vedeam pe Mustafa îmbrăcând hainele albe, suind pe cal, pornind spre tatăl, ce urma să-l sacrifice și ignorând rugămințile tuturor de a se opri, căci el nu putea gândi că un tată își poate ucide fiul și înțelegeam de ce îmi este atât de rău, așa cum îmi fusese și când am privit filmul, deși au fost secvențe la care am închis ochii, că îmi era imposibil să le privesc.
Degeaba s-au străduit regizorii turci să îl împartă pe sultan în două, unul e padișahul ce își condamnă fiul la moarte și altul e tatăl ce plânge sfâșietor cu el în brațe, că nu am putut înțelege. Ce să înțeleg când un tată privește cum fiul lui luptă cu călăii, să nu îl sugrume și el tot ce poate face e să țipe: Mai repede!? Tot ce am putut vedea era un Cronos ce își devorează fiul de frică să nu fie detronat. Un tată ce își ucide în el dragostea pentru fiu cu uriașa, dar patologica dragoste de putere. Padișahul a ucis tatăl în momentul când și-a condamnat fiul la moarte și a privit cum călăii îl sugrumă.
Am conștientizat de unde îmi venea răul și m-am certat că nu trebuia să las să îmi intre atât de tare în suflet acțiunea din film. Era doar un film, ce Dumnezeu! mi-am spus și am ieșit în ger. Am respirat adânc și am dat afară răul din mine. Până seara mi-am revenit. Am încercat să văd episodul 135. Am rezistat cu greu să ascult cuvintele scrisorii atât de tulburătoare scrise de Mustafa și găsită de sultan la pieptul fiului și la fel de greu să văd secvențele în care prințul este scos pe un covor în fața ienicerilor, ce îl bocesc lovindu-se cu pumnul în piept, iar pe fundal se aud cuvintele scrisorii lui Mustafa. Magistrală ecranizarea turcilor, dar adevărul istoric este că sultanul și-a aruncat trupul fiului ca pe stârv în fața ienicerilor.
Apoi am închis calculatorul. Nu puteam privi. Îmi era rău.
M-am dus să îmi aleg o carte să citesc. Mi-am plimbat ochii pe mai multe și am ales „Viața lui Ștefan cel Mare” de M. Sadoveanu. Am început să o citesc. Primele capitole erau ca o continuare a filmului. Luptă pentru putere, omoruri între urmașii domnitorului Alexandru cel Bun... Pruncul Ștefan asistă la decapitarea tatălui său de către Petru Aron.
Am închis ochii. Stăteam cu cartea pe genunchi. Sufletul îmi era la fel ca atunci când priveam filmul, doar că durea mai tare. Omorurile pentru putere erau de data aceasta în Moldova mea dragă, la cei ce își ziceau creștini. Așa cu ochii închiși am văzut cu ochii minții ceea ce citisem și în alte cărți despre moartea voievodului Bogdan.
...A fost invitat la o nuntă la Reuseni. Sima Hrană, boierul locului, își mărita fata, pe Ilinca, cu Ispas, fiul cămărașului. Au petrecut, au mâncat, au ascultat lăutarii, ce au rămas să cânte în noapte, chiar dacă vodă s-a retras să se culce, după ce și-a trimis fiul la culcare. Nu era vodă adormit; încă stătea de povești cu spătăreasa; când s-au auzit afară bubuituri. Lăutarii au amuțit. Au rămas doar bubuiturile ce tulburau o liniște nefirească, ce a acoperit toată larma nunții. Tot mai multe și tot mai aproape. În zgomotul lor vodă s-a repezit la fereastră și apoi spre cerdac. Spătăreasa a vrut să îl oprească. Domnitorul a ferit-o din calea lui și s-a repezit spre ușă. Deja știa cine și ce e. Îi spunea lui inima că e fratele lui, Petru Aron, ce îi râvnește tronul și că a venit vremea să se înfrunte într-o luptă dreaptă și cine e mai viteaz să învingă. S-au izbit unul de altul în prag. Petru Aron, o întruchipare a „omului roșu” din poveștile românilor avea barba zbârlită. În spatele lui a umplut ograda și cerdacul mercenarii unguri cu sulițe, paloșe și flinte fumegând. Nu avea să fie nicio luptă dreaptă între viteji, a realizat domnitorul, dar a încercat să se apere scoțând jungherul de la brâu. Era cu mâna în aer. Cu toți mușchii încordați să lovească, să se apere. Știa că va muri, dar voia să moară luptând. Și așa cum era cu mâna înarmată ridicată în aer, privind sălbatic spre hoitarii ce îl înconjurau, dar nu se apropiau prea mult, un buzdugan a venit pe fereastră și l-a lovit în ceafă. Totul s-a întunecat. Lampa s-a stins din ochii lui. A scăpat jungherul. A căzut în genunchi. Înainte de a ajunge pe pământ din nas și din gură a pufnit în șuvoi fierbinte și bogat sângele. L-au înșfăcat ungurii tocmiți și l-au târât afară printre lumea îngrozită și mută. Roată, roată, cât ținea ocolul erau mercenari unguri ce ținea captivă întreaga suflare a satului ca să vadă sfârșitul lui Vodă. Crud și mârșav, inuman și păgân, Petru Aron striga să arunce apă pe fața fratelui său pentru a-l trezi ca să știe cine îl omoară, să nu plece direct în moarte după lovitura aceea năpraznică de buzdugan după cap. Nu se moare atât de ușor, când te omoară un frate! Spun cronicile că Petru Aron voia să își privească fratele în ochi înainte de a-i tăia capul. Stropit cu apă, voievodul și-a revenit puțin. Vedea pete de întuneric, vedea flăcări, vedea torțe, vedea chipuri îndurerate și îngrozite de răzeși, mercenari unguri cruzi și chipul roșcat al fratelui rânjind crezându-se învingător. Mârșav învingător! Jalnică victorie! L-au târât până la trunchi. Același trunchi pe care au fost retezate gâturile orătăniilor pentru ospățul de nuntă. Încă era sânge uscat pe el. Nu s-au grăbit cu execuția. Petru Aron a trimis mercenarii să scotocească întregul conac și să-i aducă în fața lui pe coconul domnesc, Ștefan. Au răscolit tot. Beciuri, cuhnii, cotloane ascunse, cotețele orătăniilor și ieslele cailor, pătulele oilor și grajdurile vacilor. Au răsturnat butoaie și au golit hambare. Au înțepat cu paloșe poduri cu fân. Feciorul domnitorului nu era nicăieri. Se topise în noapte, galopa spre Suceava călare pe murgul primit de la boierul Hrană. Plângea și nu vedea noaptea, cerul cu stele, luna rece. Vedea doar trupul tatălui său însângerat târât spre trunchi. La Suceava a ajuns matur și hotărât: va răzbuna moartea tatălui său! Va trăi pentru asta! Va fi domn pentru asta! În urma lui Petru Aron i-a pus capul tatălui său pe trunchi și l-a retezat cu o singură lovitură de paloș. Spun cronicarii ca ar fi rostit în timp ce îi arunca capul fratelui său spre cotețul orătăniilor: Ai sfârșit ca un curcan!
Iar îmi era rău ca de la film. Cartea îmi stătea cuminte în poală. Nu aveam curaj să o mai deschid. Și totuși, după momente lungi în care mi-am liniștit respirația și inima, am deschis iar filele ei și cuvintele, scrise de un cărturar bătrân și înțelept și având gust de scriptură, au început să îmi curgă în suflet ca un balsam. Nu citeam o carte, ci mă împărtășeam dintr-un izvor. Găseam în cuvinte vindecare.
Filă după filă alungam otrava durerii din sufletul meu.
...Sadoveanu descrie genial cum așteptau moldovenii un domnitor cu dragoste de țară așa cum așteaptă creștinii pe Mesia. După ani de frământări, de zvârcoliri, de domni netrebnici și de omoruri între vlăstare de domn neputincioase ce toate visau la un tron ce urma să îi îmbogățească și să le dea mărirea visată, ajunge Ștefan domn. Și domnește mult... Și apără țara... Și nu uită de ucigașul tatălui său a cărui chip roșcat și crud, din acea noapte când târa trupul rănit al lui Bogdan-Vodă spre trunchi, l-a purtat zeci de ani în ochi ca pe o boală ce își așteaptă vindecarea și într-o zi s-a vindecat... Între războaie cu turcii, cu tătarii și cu cine se mai abătea pe aici după „pământ și apă” construia mănăstiri și biserici și mulțumea lui Dumnezeu. Niciun război pentru cucerire și pentru a fi stăpânii lumii... Totul pentru a apăra o țară cât o lacrimă lăsată de străbuni ca să poată fi lăsată urmașilor... Am citit iar despre Codrii Cosminului, despre Cazimir, regele polon... Am citit cu amărăciune și durere despre anii ultimi de domniei, când a făcut pace cu turcii și a tras concluzia amară că păgânii sunt mai credincioși cuvântului dat decât creștinii.
La sfârșitul cărții eram vindecată, dar știam că nu voi vedea prea curând un nou episod din film. Încă nu puteam. Nu aveam liniștea necesară. Încă mai voiam să trăiesc în tihnă în suflet la mine cu slovele lui Sadoveanu.
Am deschis o carte de-a mea. Era volumul patru din ACASĂ. Am răsfoit să caut un fragment în care l-am evocat cu sfială pe mărețul Ștefan. Am citit de parcă nu era scris de mine fragmentul în care descriu cum a depus Ștefan cel Mare jurământ în fața regelui Cazimir:
...Acum la Kolomeea nu mai poate da înapoi. Are duşmani în toate părţile şi Moldova lui plânge. Străbunii în morminte au somnul zbucimat. El pe frunte poartă coroana străbunilor şi a Moldovei şi pentru ei el, Ştefan, neînfricatul, va sta în genunchi. Nu pentru el ca om, ci pentru Moldova. Ca Domn nu trăieşti pentru tine şi nici inima nu bate numai pentru tine. Bate pentru toţi străbunii neamului tău, pentru iarba şi munţii patriei tale, pentru câmpurile ude de sângele celor ce le-au apărat, pentru fiecare soldat şi fiecare copil.
...Dacă Moldova plânge, eu, Domnul ei, voi sta în genunchi ca ea să nu mai plângă. Voi îngenunchea ca ea să se înalţe, mă voi umili eu, ca ea să nu ştie ce-i umilinţa, mai bine eu în genunchi, decât Ţara Mea!...
Dragoş vede de undeva de deasupra oştile leşeşti şi moldovene din jurul dealului. Totul pare neclintit. Ştie că în cort Ştefan depune jurământul de vasalitate în faţa regelui Cazimir. Striveşte o lacrimă între gene pentru că ştie ce va urma. O ingenunchere de o clipă care te va face sfânt pentru neamul tău pentru eternitate!
Cazimir e îngâmfat. Nu a luptat în numele crucii şi nici pentru ţara lui ca Ştefan. E invidios pe faima vecinului din sud despre care întreaga Europă vorbeşte elogios. Îl vrea în genunchi pe învingătorul de la Baia, pe cel ce l-a avut pe Dumnezeu alături într-o domnie atât de lungă şi cu atâtea bătălii.
În ciuda înţelegerii că jurământul va fi depus într-un cadru restrâns în clipa când Ştefan a îngenuncheat la un semn pânzele cortului s-au ridicat şi toţi soldaţii Moldovei şi-au văzut Domnul în genunchi.
Niciun ochi n-a clipit, nicio frunte nu s-a plecat. Toţi priveau neclintiţi spre coroana grea ce strălucea ca un soare. Domnul lor ce a mâncat la un loc cu ei pâine, ceapă şi slănină în păduri la Văleni înaintea luptei de la Baia, domnul lor ce i-a pedepsit exemplar, dar cu dreptate pe Mamak şi pe Ghirai-han acum stătea în genunchi pentru ei şi totuşi niciunul din ei nu-l vedea îngenuncheat...
Parcă se aplecase să ia în braţe ca pe un prunc Moldova... Moldova lui dragă... leagănul lui... Coroana strălucea ca un nimb în jurul capului domnitorului...
...
Când am terminat nu știu de ce aveam lacrimi pe față și nu mai simțeam nicio durere și niciun rău. M-am întrebat: Oare eu am scris cuvintele acestea despre mărețul Ștefan?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu