(nu este despre politică, chiar dacă vi se pare, ci e despre pisoii mei)
O bătrână din sat mi-a dat de vreo zece zile doi pisoi. De-abia erau luați de la sânul mamei și mi i-a adus în buzunarul hainei. I-a scos pe rând și mi i-a dat. Două ghemotoace calde, speriate, strânse covrig, cărora nu am reușit să le văd bine năsucul și ochii, înainte de a-i închide în grajd, unde le pregătisem un culcuș cald, mâncare, apă, și unde intenționam să îi țin închiși un pic, ca să se învețe la casa mea și să nu fugă, dar le-am văzut blănița. Unul era vărgat cu negru, cenușiu, alb și i-am spus TIGRUȚUL. Celălalt era cu pete negre pe blănița albă ca zăpada și i-am spus PETICITUL. Au dispărut în grajd, pe undeva, pe sub iesle, ca niște rachete în miniatură. Am deschis ușa a doua zi. Am intrat strigând: Pis, pis, pis. Aveam mâncare și apă pentru ei. Le-am pus apa. Am pus și mâncarea. Strigam continuu pis, pis, pis, dar nimic. Am ieșit pe ușă. O închid, dar nu de tot și pândesc printr-o fantă lăsată deschisă, să văd, dacă apar creaturile. De sub gardul cotețului porcului s-au ivit două botișoare mustăcioase, ce parcă pipăiau aerul înainte de a ieși la lumină. Sfioase și-au arătat și ochișorii. Niște mărgele vii, dar lăcrămoase și triste. Cred că au plâns de dor de mama lor. Deschid ușa larg și dau să intru să îi mângâi, dau au dispărut iar ca niște săgeți. Am închis ușa și am pândit pe geam. Cu pași de feline, cu spatele arcuit, cu urechile ciulite, au înaintat călcând prevăzător spre vasul cu mâncare. Au început a mânca, dar spatele le era încă încordat, semn că sunt în alertă și la cel mai mic zgomot dispar. Nu mi-a scăpat că primul s-a apropiat de mâncare PETICITUL. TIGRUȚUL era mai sfios.
Am plecat de lângă geam râzând. Micii mei prieteni se învățau la casa mea. A doua zi nu le-am mai dus mâncarea în grajd. Am deschis ușa și i-am strigat în pragul casei. Au venit tăndăluindu-se unul în altul și pândindu-mă cu ochișorii – Cum să zic că erau!? Ca ai mei când eram îndrăgostită, mi-a venit să zic, dar mai bine nu! - tot numai sfială, cerșeală și lacrimă. Două ghemotoace mi-au ajuns în prag. Am dat să îi mângâi. Au dat să mă zgârie, au scuipat, au mârâit, au sărit arc – toate odată.
- Deci feline în miniatură. Fără mângâiere, zic și mă duc la frigider. Iau un cârnăcior, pe care trebuia să îl mănânc eu, și îl dau celor două creaturi speriate din prag. Sunt atât de mici, de speriate, de anemice, încât nu mă gândesc să îl tăi și să dau fiecăruia o bucată. M-am gândit că vor mânca împreună. Se reped fiecare la câte un capăt cu gesturi de tigri în miniatură. Mârâie. Arată colții. Scot gheare și trag de cărniță. Eu râd de mă prăpădesc privindu-i. Primul a mușcat PETICITUL. Și brusc TIGRUȚUL trage cu totul cârnăciorul cu lăbuțele, îl bagă sub el, îl ține fixat cu o lăbuță, iar cu cealaltă îi dă rapid peste bot patru, cinci lovituri rapide PETICITULUI, însoțite de scuipături și mârâituri, care e atât de năucit încât câteva secunde nu are reacție. Apoi se repede dă și el două lăbuțe peste bot frățiorului și își înfige ghearele în cârnat. Mănâncă unul la un capăt și altul la celălalt. Au spinarea ca un arc, mârâie înfulecând, scuipă spre celălalt, când au timp între înghițituri și nu își dezlipesc ghearele din cârnăcior.
...Aceștia parcă ar fi PSD și PNL. TIGRUȚUL e PSD că lovește mai năpraznic și de mai multe ori. PNL e PETICITUL. Încasează, dar se repede la cârnat după fiecare labă peste ochi, gândesc, dar mă opresc aici. Nu vreau să scriu despre politică, ca să nu mai fiu trasă de urechi.
În fiecare dimineață am continuat să le dau bucata de carne netăiată, ca să îi studiez și oricât aș vrea să nu asociez comportamentul cu scena politică, nu prea pot. Mârâieli. Zgârieturi. Scuipat între ochi. Lăbuțe peste bot și de o parte și de alta. Spinări încordate a război. Și apoi mâncat hapsân fiecare la capătul lui de cârnat. Nu, nu e pace nici cât mănâncă. Se pândesc. Își aruncă priviri fioroase. Trag de cârnatul în care au înfipt ghearele și unul și altul, cum trăgeam de un capăt al bestiei, când eram copil și ne punea tata la tăiat lemne câte doi. Între o îmbucătură și alta zboară câte o lăbuță peste nasul celuilalt. Și câte un scuipat șters rapid. Cert, neclintit e doar cârnatul dintre ei ce îi leagă și la care se întorc mereu.
Așa absorbită cum eram de lupta lor, chiar din prima zi, am auzit un miau lung, anemic, sărac, de parcă venea de pe lună. Un motan mare cât cinci pisoi de ai mei, alb, lungan, osos, cu ochi vicleni, spălăciți, gălbui a venit la colțul casei - probabil era pe aproape și m-a auzit chemându-i - și privea cu aer aristocratic și de sus lupta micuților mei luptători. Nu părea interesat. Nu îi era poftă. Am râs de aerul lui aristocratic și distant. Îl știam de mult. Este un pisoi de pe drum. Merge prin toate curțile fără a avea vreun stăpân. E al tuturor și al nimănui. Îl găsesc ba prin magazie, fugind de sub hambar, când deschid ușa, ba sare de pe scara podului cu fân de la șură, dar de atins nu l-am atins niciodată.
Îl studiam cum îi privește pe pisoiașii mei. Blana albă părea atinsă de praf de rugină de la bătrânețe sau de la multe războaie cu alți pisoi de pe drum. Și totuși lăsa aerul că nu îi pasă de nimic, cel puțin eu așa am crezut, și aproape am țipat, când a țâșnit într-un salt rapid, a înfipt ghearele și a luat ce mai rămăsese din cărnița celor doi prichindei și a fugit peste gardul de la grădină, s-a oprit pe câmpul cu lucernă și a început a își devora tacticos, încet, dar lacom prada. Am râs tare și am șoptit: Waw! Se putea fără UDMR!
Pisoii mei miorlăiau triști. Nu se mai scuipau. Nu mai mârâiau. Nu se mai loveau cu lăbuțele peste bot. Alături unul de altul, ca frații, cerșeau altă bucățică de cârnat. Povestea s-a repetat în fiecare dimineață de atunci. Motanul mare le fură mâncarea în timp ce ei trag fiecare de câte un capăt.
...
Credeți-mă că textul descrie o situație reală din curtea mea și orice asemănare cu viața reală e pur întâmplătoare.
Atașez și pozele pisoilor mei, deși nu i-am putut surprinde bătându-se. Pe motanul alb nu am reușit să îl pozez. Fuge...
09.11.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu