Dragi preoți, vă rog, sfătuiți oamenii să se vaccineze, dacă aveți măcar un pic credința că asta ne poate salva! Sfătuiți oamenii să discute cu medicul de familie pentru a lua decizia cea mai bună pentru ei.
Iertați-mă, că îndrăznesc să vă cer asta, dar trebuie să salvăm copiii, să nu se umple spitalele de copii intubați. Nu spuneți că e tupeu din partea mea să vă rog. Lui Iisus în rugăciuni asta îi cer mereu și El e Iisus...
Priviți imaginile din spitale! Priviți la șirurile de salvări din fața lor! Auziți sirenele, ce sună în fiecare zi chiar și în sate și trageți singuri concluzia, dacă e grav sau nu. E cumplit să fii intubat la spital ca adult, dar ca și copil e iadul pe pământ.
...
Să vă spun o poveste... O poveste, despre care mi-e greu să vorbesc... Cred că nu am vorbit niciodată despre asta și gândindu-mă că trebuie să o scriu deja simt un nod în gât și inima bubuindu-mi în piept.
Eram mică. Aveam cinci ani. Am făcut o boală gravă de rinichi. Doctorul de la Fălticeni i-a spus mamei, că nu am nicio șansă să trăiesc, dar m-a trimis la Iași la Spitalul Sfânta Maria ( Obs. E spitalul de unde s-au dat imagini aseară la tv pe Digi cu copii ce au luat covid de la o mamă internată acolo cu copilul). Înainte de a pleca spre Iași, am dormit cu mama o noapte la spital și, pentru că am auzit ce i-a spus doctorul, toată noaptea m-am agățat de gâtul ei și o rugam: Mamă, dacă mor să mă duci acasă! Mamă, dacă mor să mă duci acasă! Mamă, dacă mor să mă duci acasă!
M-au internat la Iași în martie. Era zăpadă afară. Eram la etajul șase. Am stat acolo până în noiembrie. Aproape nouă luni. Nu am ieșit niciodată din clădire. Nu știam să folosesc liftul, iar pe scări mă rătăceam în clădirea imensă. Niciodată la aer în nouă luni! De pe uliță de la Mălini, unde era raiul și pe unde fugeam desculță, am ajuns într-o clădire imensă de sticlă și beton, de unde nu puteam evada. Mai era și teama cumplită că nu voi mai ajunge acasă, căci înțelegeam moartea ca pe o neîntoarcere acasă. În vara aceea de stat în spital am făcut șase ani, dar nu am știut în ce zi.
Pentru că aveam rinichii distruși nu aveam voie să mănânc nimic. Doar ceai și perfuzii. Aveam genunchii și coatele – încheieturile în general – ca de cămilă, adică pline de lichid. Mâinile la cot erau albastre-negre de la perfuzii. Aveam voie să mănânc fructe proaspete în fiecare zi, dar trebuia să mi le aducă cineva și nu prea avea cine. Șeful de secție, un medic bătrân, își scria fișele pacienților cu mine în brațe. Îmi amintesc și acum cum stăteam la el în brațe. Venea la vizită cu grupuri de studenți. Le vorbea despre boala mea și îmi cercetau încheieturile. Uneori le pipăiau și eu stăteam întinsă pe pat în fața lor ca o insectă împăiată. Odată, un student ce venise prima dată cu el a spus, după ce îi șoptise cineva de cât timp stau în spital, că a doua zi îmi va aduce ciocolată. M-a întrebat dacă îmi place ciocolata. Am spus: Îhî! și am dat din cap.
Medicul bătrân i-a pus mâna pe braț și i-a șoptit:
- Uită-te în foaia ei! Nu poate mânca... Nu are voie...
Medicul tânăr a răsfoit foaia. Nu a mai ridicat capul spre mine să mă privească. A mormăit trist:
- Dacă îți aduc jucării e bine?! O să îți aduc jucării...
Eu voiam ciocolată așa că nu i-am răspuns nimic. Când a venit iar mi-a adus doi puișori galbeni de jucărie. Erau de puf, aveau ochi strălucitori de mărgeluțe negre, cioc roșu ca sângele și erau fixați pe un suport maro. Când mi i-a dat am înnebunit de fericire. De câte ori mă gândesc la copilărie și a fi fericit copil, în inima mea sunt puișorii galbeni și felul în care mă ținea pe genunchi doctorul bătrân, când își scria fișele.
O femeie de serviciu m-a învățat să îl întreb pe doctorul tânăr, ce mă iubea din toată inima lui și își făcuse obiceiul să se joace mult cu mine: De ce a plecat acasă fără să îmi spună „sărut mâna”? A repetat mult cuvintele cu mine ca să le țin minte și să i le spun.
La următoarea vizită, când tot grupul de studenți îmi cercetau genunchii și coatele, eu am strigat:
- De ce nu mi-ai spus „sărut mâna” când ai plecat acasă ieri!?
Îmi amintesc și acum hohotele de râs ale tuturor și felul în care s-a prefăcut supărat medicul tânăr. Am fugit pe sub pat. El după mine. Ceilalți râdeau. Medicul bătrân i-a spus:
- Când terminați joaca du-o la „electrocardiogramă”!
Bineînțeles că nu știam ce înseamnă. Am mers cu el de mână. Îl tot întrebam ce îmi face și dacă doare, în timp ce coboram cu liftul.
- Nu doare. Îți pune niște butonașe pe piept să vadă dacă îți bate bine inima.
- Și dacă bate bine pot pleca acasă? Mi-e dor de frații mei! Nici nu îi mai țin minte... Pe uliță la mine...
În loc de răspuns m-a luat în brațe, a ieșit din lift, cobora pe niște scări întortocheate și mi-a spus lângă ureche:
- O să mergi acasă. O să îți vezi frații... O să alergi iar pe uliță la Mălini...
Biata mama mi-a adus poze cu copiii de pe uliță și cu frații mei, când a venit la mine. Probabil că s-a gândit să îi mai văd măcar în poze, când mi-e dor.
...
Și acum urmează să spun ceva despre cea mai cumplită experiență din spital. Era vară. Medicul tânăr mi-a spus că pleacă în vacanță. Culmea e că îmi amintesc clar că mi-a spus că pleacă la Târgu Jiu, dar că se va întoarce. Era într-o seară. Mă jucam pe hol. Probabil eram zglobie și aveam și mâncare în mână de la alt copil, ce avea voie să mănânce. A trecut o asistentă. M-a privit lung. Îi țin minte și acum chipul. Părul, fața, gura, ochii în care intra lumina și se stingea...
- Tu ești obraznică! De ce mănânci?! Nu ai voie! De asta îți ies analizele rele! Vino cu mine!
Am urmat-o. M-a dus într-un salon cu un hol mic la intrare, o baie pe partea dreaptă a holului, cu trei paturi mari tot pe partea dreaptă, în colțul făcut de baie și un pătuț de copil mic pus lângă geam, în fața celor trei paturi mari, așezate paralel. Mi-a indicat primul pat de lângă ușă și mi-a spus că acolo voi sta eu.
A ieșit după ce a stins lumina. Nu am așteptat să se îndepărteze prea mult. Știam că acolo a stat o fată din oraș, ce plecase ziua acasă și căreia mama îi aducea în fiecare zi bunătăți. Îmi era foame. Am tras sertarul albastru cu alb, metalic, să văd, dacă nu este ceva de mâncare. A sunat înfiorător de tare în liniștea de mormânt a spitalului. Știam, știam că a auzit! Nici nu putea fi departe... Am văzut în sertar gogoși din alea rotunde, decupate cu paharul și biscuiți. Am ascuns sub pernă trei biscuiți și o gogoașă. Atât am putut și ea a venit... Urla... Sertarul era deschis... A aruncat totul din el în coșul de gunoi. Îmi amintesc cum a răsturnat totul și cum îndesa să încapă. La urmă a trântit sertarul pe pat și m-a izbit cu capul de el. M-a smuls și de păr. Urla, dar nu îmi mai amintesc tot ce a spus, dar îmi amintesc că nu a aprins becul, când s-a întors. Lumina venea din holul mare al spitalului ca o rază ce cobora în unghi drept și se termina pe pătuțul mic de la geam.
A indicat cu degetul pătuțul acela mic și a spus:
- Acolo e un copil mort! Dacă mai ești obraznică, iese stafia din el și te duce în iad!
A ieșit. A închis ușa. S-a întunecat tot. Ochii mei – doar pe ei îi puteam mișca – s-au dus spre acel pătuț. Era un bebeluș acolo. Habar nu aveam că e în comă sau sedat – nu înțelegeam asta la vârsta aceea – și am crezut că e mort. M-am agățat cu ochii de fereastra mare, cu un fel de jaluzele din lemn, puse pe dinafară, orizontal, în partea de sus, și de puțina lumină a lunii, ce se strecura prin fereastră. Nu mă mișcam. Îmi era frică. Frică paralizantă. Număram bucățile de lemn din așa zisele jaluzele: una, două, trei, patru, cinci, șase... Nu priveam spre pătuț... Sub nicio formă nu lăsam ochii să fugă acolo. Nu acolo! Cuvinte îmi dădeau târcoale și îmi înghețau inima: copil mort, stafie, iad!
M-am întins pe pat. Știam un singur lucru că trebuie să număr jaluzelele ca să nu adorm. Așa mică cum eram simțeam cum inima îmi bate în gât. Și dacă adorm?! mi-am spus și inima din gât mi-a înghețat. Mi-am încleștat mâinile de marginea patului. Le simțeam strânse ca niște căngi de marginea aceea metalică și rece. Mi-am spus că, dacă adorm, mâinile vor fi atât de încleștate de marginea patului încât stafia nu mă va putea smulge. Și iar număram bucățile de lemn: una, două, trei, patru, cinci, șase...
Doctorul bătrân m-a găsit a doua zi dimineața lipită de ușa de la ieșire din salon, spre exterior. Îl văd și acum cum venea pe hol, cu halatul lui alb, cu părul alb, cu o geantă mare, maro... Eram un zombi. M-a luat în brațe. A mers cu mine în camera de gardă. S-a așezat pe scaun și se chinuia să îmi desprindă mâinile de gâtul lui. Nu putea. Se sudaseră după cap așa cum fuseseră noaptea sudate de marginea patului. Greu, greu de tot a desprins fiecare deget. Nu îmi amintesc ce îmi spunea, dar îmi amintesc tonul dulce, cald, liniștitor al vocii lui, de parcă îmi cânta cântec de leagăn, și felul în care am reușit să scot doar câteva cuvinte:
- Vreau înapoi în salonul mare, cu copii!
- Dar cine te-a mutat!? Te duc înapoi!
Nu am spus cine m-a mutat și nici de ce. Mâncasem mâncare de la copii și nu aveam voie. În capul meu consideram că greșisem și de aceea am fost pedepsită.
M-a dus înapoi. Nu am mai mâncat niciodată nimic de la niciun copil. Nici vorbăreață nu mai eram. Nici jucăușă. Ceva se rupsese în mine și a rămas valabil pentru toată viața: mă blochez în fața brutelor. Nopțile în spital deveniseră calvar. Le dormeam cu mâinile încleștate de marginea metalică a patului. Întunericul mă înnebunea și teama patologică de el am vindecat-o după ce am fost mamă. Mi-am impus să mă vindec ca să nu transmit și copiilor mei teama de întuneric. Aceasta a fost motivația absolută de a lupta cu teama mea.
Ultimele luni din spital au început să îmi dea mâncare. De regim, nesărată, dar aveam voie să mănânc pe măsură ce rinichii mei începeau a se vindeca miraculos și în ciuda oricărei speranțe.
Am venit acasă în noiembrie 1975. Tot zăpadă era afară, ca și la plecare, dar nu mai eram copilul ce plecase de acasă. Țipam dacă eram lăsată în întuneric. Nu ieșeam afară noaptea nici să mă tai. Nu mă duceam niciodată în cămară singură. Ai mei ziceau că am înnebunit în spital.
Am discutat cu un preot. I-am spus despre teama mea patologică de întuneric și despre întâmplarea din spital. El mi-a explicat pentru prima dată că acel copil din pătuț nu avea cum să fie mort. Dacă ar fi fost mort, l-ar fi dus la morgă. Morții nu se lasă în salon. Probabil era în comă sau sedat.
Explicația preotului nu putea repara prea mult. Rațional înțelegeam, dar inima mea era bolnavă. Eram un copil de cinci ani, când s-a întâmplat! Nu aveam cum ști ce înseamnă comă, sedare! Am văzut doar un bebeluș nemișcat și tăcut în pătuț!
...
Revin, la rugămintea mea de la începutul acestui text: Vă rog, dragi preoți, rugați părinții măcar să se gândească la vaccinare și să ia o decizie bună pentru copiii lor!
Iertați-mă, dacă greșesc, și gândiți-vă că îmi fac curaj să vă rog, pe domniile voastre, ceea ce îl rog mereu în rugăciuni pe Iisus!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu