Îmi
place să citesc și să știu câte ceva despre istoria noastră.
Pentru cărțile mele ea este o sursă de inspirație și un loc unde
găsesc modele. Câte un pic și cu modestie – nu sunt un
specialist în domeniu, ci doar o româncă îndrăgostită de țară
și de trecut – am scris despre daci în CE DULCI SUNT FRUCTELE
AMARE… și în ACASĂ despre Alexandru Ioan Cuza și Ștefan cel
Mare.
Când
privesc filmul HOREA plâng. Când citesc despre Răscola lui Horea,
Cloșca și Crișan la fel.
Toți
au rămas în istorie. Toți. Și trădătorii și eroii…
Primul
trădător al neamului nostru despre care pomenește istoria este
Bicilis, un tarabostes dac, poate chiar o rudă a lui Decebal, ce l-a
trădat pe rege și a spus romanilor unde sunt ascunse comorile
dacilor și unde este Decebal. Din numele lui s-a născut cuvântul
„bicisnic” și de mii de ani istoria nu l-a uitat.
Nu
e totuna să rămâi peste veacuri pomenit de neamul tău ca martir
ce ai murit strivit pe roată pentru că ai luptat să fie un pic mai
bine pentru ai tăi sau ca trădător. Între una și alta e distanța
de la rai la iad.
Din
lucrarea lui David Prodan, „Răscoala lui Horea“ aflăm că cei
şapte ţărani din Apuseni care i-au prins pe Horea şi Cloşca
urmau să primească 600 galbeni şi să fie eliberaţi din iobăgie,
iar pădurarul responsabil de planul prinderii 100 de galbeni.
Premiaţi urmau să fie şi românii care l-au trădat pe Crişan: 30
de galbeni şi o medalie de aur pentru protopopul Iosif Adamovici şi
70 de galbeni pentru cei care s-au ocupat de prinderea lui Crişan.
Știți
cum au fost premiați trădătorii!? Să nu vă imaginați că au
fost chemați pe ascuns și li s-a strecurat punga cu arginți ca lui
Iuda după ce l-a vândut pe Hristos, ci într-o zi de târg, la
Zlatna, pe 5 februarie 1875, a fost locul în care autorităţile
austriece au organizat solemn premierea trădătorilor și au dat
ospăț în cinstea lor. Istoria spune că pe o masă în trei
talgere de argint erau galbenii pentru trădători, medalia de aur
pentru protopopul ce a ajutat la prinderea lui Cloșca și cele șapte
documente de eliberare a țăranilor din iobăgie.
„Fură
citite mai întâi în faţa poporului, înalte prescripte, traduse
în româneşte. Apoi, comisarul gubernial Mihail Brukenthal aduse la
cunoştinţă numele tuturor celor care vor fi premiaţi şi după
aceea rosti celor adunaţi o cuvântare în limba română. Aici se
pot vedea – vorbi el – o pildă grăitoare în ce chip împărătesc
se răsplăteşte credinţa către capul Ţării, ascultarea faţă
de mai marii ei şi purtarea liniştită. Din răsplăţile în sume
aşa de mari care se împart azi, împreună cu eliberarea din
iobăgie, pentru prinderea acestor nelegiuiţi, porniţi spre rele,
pe care toţi îi cunosc, pot să vadă limpede şi lămurit că
înălţatul împărat urăşte păcatul şi fărădelegea şi nu
lasă nepedepsiţi pe oamenii nelegiuiţi şi pe făcătorul de rele,
pe amăgitorii şi înşelătorii poporului...“, descrie David
Prodan în „Ospăţ pentru trădători”.
Ce
bine erau ticluite lucrurile și cuvintele ce făceau din alb negru,
din bine rău și din fărădelege lege! Parcă sună atât de
cunoscut!
Există
legenda în Ardeal că vărul lui Horea, în ciuda laudelor și
cuvintelor ce trebuiau să îl convingă că este de partea
adevărului și a dreptății, a documentului eliberator și
galbenilor primiți, nu îi prea mergea mâncarea pe gât și în cap
îi răsuna scrâșnetul oaselor rupte și strivite pe roată ale
vărului său, ar fi spus unui preot așezat lângă el la masă: „De
bună seamă o să cadă blestemul pe noi şi mai ales pe mine pentru
păcatul săvârşit vânzând pe Horia, duşmanilor!“ Părintele
l-a liniştit spunându-i că „stăpânirile sunt de la
Dumnezeu şi cine-i cu stăpânirea cu Dumnezeu este!“
Și
totuși, blestem sau nu, viața l-a pedepsit: doi feciori i-au murit
de moarte năpraznică, fiica i-a căzut într-o prăpastie, nevasta
a luat ultimul copil și a plecat în lume. Chinuit de remușcări a
luat calea mănăstirilor în căutarea iertării. A fost un timp la
Prislop. Apoi la Cozia. Mereu și-a mărturisit și regretat marele
său păcat. Aici şi-a găsit şi sfârşitul. Ciobanii
transilvăneni când ajungeau vara cu oile pe o creastă din Parâng
la un loc acoperit cu lespezi grele spuneau că acela e „mormântul
călugărului ardelean”, al trădătorului lui Horea.
O
altă poveste am auzit-o chiar la televizor povestită de Cristian
Diaconescu și e esențială pentru a înțelege cum s-a păstrat în
Apuseni amintirea trădătorilor. Acesta vizita Apusenii cu un
ambasador străin. La întorcere șoferul sau ghidul le-a arătat o
căsuță cocoțată pe un vârf de deal.
Musafirii
au privit spre casa, ce nu avea nimic special și nu înțelegeau de
ce le este arătată atât de insistent.
-E
casa unui stră-stră-stră-nepot de-al unui trădător a lui Horea,
li s-a explicat.
Morala
Astăzi
e mai actual ca niciodată să nu vă lăsați înșelați de mărirea
lumii, să nu vă lasați cumpărați de premii și de funcții, ci
priviți-vă dimineața în oglindă și întrebați-vă: Eu cum voi
rămâne în istorie!? Nu contează ce primiți azi – e puțin și
trecător – ci să nu fiți peste timp un mormânt spre care
urmașii vor arunca cuvinte de ocară. Dacă greșiți numai pentru
voi, nu e o problemă, toți greșim, dar dacă vi s-a pus țara în
mâini și greșiți pentru țară, asta nu vi se va ierta în
veci...
21.ianuarie.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu