În urmă cu foarte mulți ani, probabil prin 1995-1996, a venit o femeie la mine. Știu că era atunci pentru că fiul meu cel mic de-abia învățase să mergă în picioare și se juca prin casă cu frate-su mai mare în timp ce vorbeam cu femeia. Trecea din când în când și îi dădeam câte ceva. Avea în jur de douăzeci de ani și patru copii. Se căsătorise la patrusprezece ani cu un bărbat mult mai bătrân decât ea. A fugit de acasă cu el sau a furat-o – nu știu exact, dar așa vorbea lumea. Familia era supărată, o condamna pentru alegerea ei, s-a îndepărtat de ea și era între ei un zid de tăcere. Într-o lume normală bărbatul trebuia condamnat pentru corupere de minori sau viol și copila protejată și sprijinită de familie și societate. Dar asta într-o lume normală...
I-am dat câte ceva pentru copii. Nu cine știe ce și nu mult. Doar câte ceva din ceea ce aveam și eu. La urmă i-am adus un pachet mai special și i l-am întins. Erau în el niște haine ce îmi erau tare dragi, pe care le primisem în dar de la o prietenă bună de-a mea franțuzoaică și le-am purtat când eram profesoară la școală, dar îmi rămăseseră mici după nașterea lui Sebastian. Era o fustă cloș din lână, cu buzunare pe șolduri ce erau ascunse direct în cusătura de îmbinare a stofei, nu aplicate peste și în care mi-a plăcut mereu să îmi țin mâinile când îmi era frig. Stofa părea cenușie închis de departe, dar de aproape era alcătuită din mici pătrățele albe și negre. Am mai pus în pachet o bluză albă dintr-o lână moale, pufoasă, cu nasturi în față și cu o bordură înflorată pe marginea de jos. Credeam că o să se bucure, dar a desfăcut pachetul absentă, s-a uitat la ele și le-a pus în sacoșă peste celelalte lucruri.
Nu se bucura de nimic. O preocupa ceva. Nu avea curaj să vorbească.
Știam ce viață duce. Știam că soțul o bate rău. Auzisem că chiar cu câteva zile în urmă o alergase prin luncă amenințând-o cu un cuțit. I-a sărit în apărare și a scăpat-o un unchi al tatălui copiilor mei ce era întâmplător acolo.
Nu am întrebat-o nimic. Ea se plângea puțin și povestea tot puțin. Nu era vorbăreață și nu ridica niciodată privirea din pământ. Mai multe știam despre viața ei de la oamenii din sat decât din vorbele ei puține și sărace.
O priveam cum nu vrea să plece de la mine și observam cum îi ies umerii cumva ascuțiți și rahitici în afară prin haine.
Lângă ușă, cu capul în jos, și-a făcut curaj să vorbească:
-Nu de asta, ca să îmi dați ceva, am venit la dumneavoastră. Am nevoie…
S-a oprit din vorbit. Nu avea curaj să termine ce avea de spus.
-Spune, de ce ai venit! Te rog!
-Vreau niște bani! Sunt gravidă! Vreau bani de avort! Nu pot să îl fac! Nu mai sunt în stare! Am deja patru! Nu mai pot! au ieșit cuvintele ca un torent din ea de parcă se temea că, dacă nu le spune repede când a prins curaj să le spună, după aceea nu le mai spune niciodată.
Eu încă nu am scos niciun cuvânt. A continuat tot ea într-un efort de a mă convinge:
-Pe toți i-am născut greu. Greu e și să-i cresc. Nu mai sunt în stare. Nu încă o dată…
Auzisem cândva la o cerșetoare o vorbă colosală: Crede-mă, că te-a crede Dumnezeu! Eu o credeam pe Ana. Nu era nevoie să mă convingă. Știam ce viață duce. Dar nu știam că și-a pus soarta ei în palma mea când a venit la mine ca la singurul om la care a gândit că poate găsi ajutorul. Și eu… Și eu… Eu – am condamnat-o la moarte!!!
Nu am judecat-o, dar nici nu eram eu cea care am îndemnat-o să facă avort. Decizia era a ei. Eu am decis doar să-i dau banii și să nu o judec. Judecata era a lui Dumnezeu. Nu m-am gândit la rai, iad, păcate și canoane. Iadul deja îl trăia, păcat era toată viața ei. M-am dus direct să caut banii și să îi dau.
A venit soacră-mea în casă și m-a chemat deoparte să vorbim ceva. M-a întrebat de ce a venit. I-am spus.
-Nu îi da! Te minte! Pe tine toată lumea te prostește!
-Mamă, nu minte!
-Ba da! Era în bar cu bărbată-su! Cred că el a trimis-o la tine după bani că nu mai are de băut. Știe că ți-e milă de ea și profită!
M-am dus în casă și i-am spus Anei că i-aș da bani, dar nu am. A ridicat capul din pământ, m-a privit fulgerător, dar a pus în privire toată durerea și țipătul mut de care era în stare, apoi l-a plecat în pământ și a ieșit din casă. Știți cum te privește un om ce vine la tine cu toată nedejdea, cu toată speranța și cu gândul că îl poți salva și tu îl refuzi!? Aș vrea să pot explica în cuvinte acea privire, dar nu pot… Îți spune cu ochii că l-ai rănit… că nu mai are la cine să se ducă… că a crezut în tine… E probabil privirea din ochii împăratului Cezar când l-a văzut pe Brutus cu cuțitul în mână și i-a spus: Și tu, Brutus!?...
Știam sigur că nu a mințit, știam sigur că a venit la mine ca la ultimul liman și îi spuneam soacră-mi asta, dar ea îmi spunea:
-Așa ești tu! Crezi pe toată lumea și toți te prostesc…
Peste câteva luni am revăzut-o pe Ana. Nu m-a salutat și nu m-a privit. Nu mă mai cunoștea. Era slabă ca un schelet. Umerii i se ascuțiseră și mai tare, gâtul îi era subțire și lung, degetele mâinii numai oase. Pe trupul scheletic se vedea burta rotunjită și disproporționat de mare pentru cât era ea de mică și slabă. Mi-am reamintit exact ce mi-a spus: „Vreau niște bani! Sunt gravidă! Vreau bani de avort! Nu pot să îl fac! Nu mai sunt în stare! Am deja patru! Nu mai pot!… Pe toți i-am născut greu. Greu e și să-i cresc. Nu mai sunt în stare. Nu încă o dată…” și un fior a trecut prin mine ca un curent înghețat.
Au mai trecut câteva luni. Într-o dimineață a venit soacră-mea în casă și nu avea curaj să vorbească. Era lividă. Eu făceam mâncare.
-A murit Ana!
-Care Ana!? am întrebat-o neînțelegându-i paloarea și durerea. Cine e!?
Biata soacră-mea - Dumnezeu să o ierte! - a găsit ca explicație să îmi spună cine e Ana, cuvintele:
-Ana ta!
Am înțeles, în sfârșit la cine se referea. Aveam în fața ochilor scheletul acela mic și slab cu o burtă uriașă pe care îl văzusem cândva.
M-am așezat ușor pe marginea patului de lângă soba din bucătărie. Nu știu cum mi-a sunat vocea când am întrebat: Cum a murit!? De ce!? căci soacră-mea în loc să îmi răspundă încerca să mă liniștească și să se liniștească.
-Nu am crezut-o că e gravidă! Nu mi-am imaginat că se poate întâmpla așa ceva! Doamne ferește!
-Cum a murit, mamă!? Spune-mi odată!
-S-a chinuit toată noaptea. Nimeni nu s-a dus la ea. Au lăsat-o acolo să se chinuie ca un câine al nimănui. În zori, când nu mai avea dureri și nici nu mai putea împinge – așa povestește o femeie ce a fost internată și a stat lângă ea de milă toată noaptea – a venit cineva și a tras să scoată copilul din ea cu forța. Copilul era foarte mare. Peste patru kilograme. Nu îl putea naște. Au tras până când au scos toate mațele din ea odată cu copilul…
Ca în transă am șoptit:
-Copilul!? Ce e cu copilul, mamă!?
-Nu te supăra, Luminița! Te rog, nu te supăra! Nu am crezut că e gravidă! Trebuia să te las să îi dai banii!
-Mamă, copilul!? am țipat.
-Cel sau cea care l-a tras din femeie de șoc și groază, văzând ce s-a întâmplat, l-a scăpat din mână. A căzut de piciorul mesei metalice și i s-a rupt șira spinării. A murit pe loc. Nu a scos niciun scâncet.
Am icnit și am fugit afară să vomit. Mama a fugit după mine și mi-a adus apă să mă spăl. Plângea. Mi-a turnat apă în căușul palmelor ce tremurau ca varga. Cu greu mi-am dus mâinile la față și mi-am clătit fața pe care o simțeam rece ca gheața.
-Mai departe?! Ea!? Cum a murit!? am întrebat când mama mi-a întins un prosop să mă șterg.
-Era în comă când au pus-o în salvare să o trimită mai departe. În salvare a murit.
I-am dat câte ceva pentru copii. Nu cine știe ce și nu mult. Doar câte ceva din ceea ce aveam și eu. La urmă i-am adus un pachet mai special și i l-am întins. Erau în el niște haine ce îmi erau tare dragi, pe care le primisem în dar de la o prietenă bună de-a mea franțuzoaică și le-am purtat când eram profesoară la școală, dar îmi rămăseseră mici după nașterea lui Sebastian. Era o fustă cloș din lână, cu buzunare pe șolduri ce erau ascunse direct în cusătura de îmbinare a stofei, nu aplicate peste și în care mi-a plăcut mereu să îmi țin mâinile când îmi era frig. Stofa părea cenușie închis de departe, dar de aproape era alcătuită din mici pătrățele albe și negre. Am mai pus în pachet o bluză albă dintr-o lână moale, pufoasă, cu nasturi în față și cu o bordură înflorată pe marginea de jos. Credeam că o să se bucure, dar a desfăcut pachetul absentă, s-a uitat la ele și le-a pus în sacoșă peste celelalte lucruri.
Nu se bucura de nimic. O preocupa ceva. Nu avea curaj să vorbească.
Știam ce viață duce. Știam că soțul o bate rău. Auzisem că chiar cu câteva zile în urmă o alergase prin luncă amenințând-o cu un cuțit. I-a sărit în apărare și a scăpat-o un unchi al tatălui copiilor mei ce era întâmplător acolo.
Nu am întrebat-o nimic. Ea se plângea puțin și povestea tot puțin. Nu era vorbăreață și nu ridica niciodată privirea din pământ. Mai multe știam despre viața ei de la oamenii din sat decât din vorbele ei puține și sărace.
O priveam cum nu vrea să plece de la mine și observam cum îi ies umerii cumva ascuțiți și rahitici în afară prin haine.
Lângă ușă, cu capul în jos, și-a făcut curaj să vorbească:
-Nu de asta, ca să îmi dați ceva, am venit la dumneavoastră. Am nevoie…
S-a oprit din vorbit. Nu avea curaj să termine ce avea de spus.
-Spune, de ce ai venit! Te rog!
-Vreau niște bani! Sunt gravidă! Vreau bani de avort! Nu pot să îl fac! Nu mai sunt în stare! Am deja patru! Nu mai pot! au ieșit cuvintele ca un torent din ea de parcă se temea că, dacă nu le spune repede când a prins curaj să le spună, după aceea nu le mai spune niciodată.
Eu încă nu am scos niciun cuvânt. A continuat tot ea într-un efort de a mă convinge:
-Pe toți i-am născut greu. Greu e și să-i cresc. Nu mai sunt în stare. Nu încă o dată…
Auzisem cândva la o cerșetoare o vorbă colosală: Crede-mă, că te-a crede Dumnezeu! Eu o credeam pe Ana. Nu era nevoie să mă convingă. Știam ce viață duce. Dar nu știam că și-a pus soarta ei în palma mea când a venit la mine ca la singurul om la care a gândit că poate găsi ajutorul. Și eu… Și eu… Eu – am condamnat-o la moarte!!!
Nu am judecat-o, dar nici nu eram eu cea care am îndemnat-o să facă avort. Decizia era a ei. Eu am decis doar să-i dau banii și să nu o judec. Judecata era a lui Dumnezeu. Nu m-am gândit la rai, iad, păcate și canoane. Iadul deja îl trăia, păcat era toată viața ei. M-am dus direct să caut banii și să îi dau.
A venit soacră-mea în casă și m-a chemat deoparte să vorbim ceva. M-a întrebat de ce a venit. I-am spus.
-Nu îi da! Te minte! Pe tine toată lumea te prostește!
-Mamă, nu minte!
-Ba da! Era în bar cu bărbată-su! Cred că el a trimis-o la tine după bani că nu mai are de băut. Știe că ți-e milă de ea și profită!
M-am dus în casă și i-am spus Anei că i-aș da bani, dar nu am. A ridicat capul din pământ, m-a privit fulgerător, dar a pus în privire toată durerea și țipătul mut de care era în stare, apoi l-a plecat în pământ și a ieșit din casă. Știți cum te privește un om ce vine la tine cu toată nedejdea, cu toată speranța și cu gândul că îl poți salva și tu îl refuzi!? Aș vrea să pot explica în cuvinte acea privire, dar nu pot… Îți spune cu ochii că l-ai rănit… că nu mai are la cine să se ducă… că a crezut în tine… E probabil privirea din ochii împăratului Cezar când l-a văzut pe Brutus cu cuțitul în mână și i-a spus: Și tu, Brutus!?...
Știam sigur că nu a mințit, știam sigur că a venit la mine ca la ultimul liman și îi spuneam soacră-mi asta, dar ea îmi spunea:
-Așa ești tu! Crezi pe toată lumea și toți te prostesc…
Peste câteva luni am revăzut-o pe Ana. Nu m-a salutat și nu m-a privit. Nu mă mai cunoștea. Era slabă ca un schelet. Umerii i se ascuțiseră și mai tare, gâtul îi era subțire și lung, degetele mâinii numai oase. Pe trupul scheletic se vedea burta rotunjită și disproporționat de mare pentru cât era ea de mică și slabă. Mi-am reamintit exact ce mi-a spus: „Vreau niște bani! Sunt gravidă! Vreau bani de avort! Nu pot să îl fac! Nu mai sunt în stare! Am deja patru! Nu mai pot!… Pe toți i-am născut greu. Greu e și să-i cresc. Nu mai sunt în stare. Nu încă o dată…” și un fior a trecut prin mine ca un curent înghețat.
Au mai trecut câteva luni. Într-o dimineață a venit soacră-mea în casă și nu avea curaj să vorbească. Era lividă. Eu făceam mâncare.
-A murit Ana!
-Care Ana!? am întrebat-o neînțelegându-i paloarea și durerea. Cine e!?
Biata soacră-mea - Dumnezeu să o ierte! - a găsit ca explicație să îmi spună cine e Ana, cuvintele:
-Ana ta!
Am înțeles, în sfârșit la cine se referea. Aveam în fața ochilor scheletul acela mic și slab cu o burtă uriașă pe care îl văzusem cândva.
M-am așezat ușor pe marginea patului de lângă soba din bucătărie. Nu știu cum mi-a sunat vocea când am întrebat: Cum a murit!? De ce!? căci soacră-mea în loc să îmi răspundă încerca să mă liniștească și să se liniștească.
-Nu am crezut-o că e gravidă! Nu mi-am imaginat că se poate întâmpla așa ceva! Doamne ferește!
-Cum a murit, mamă!? Spune-mi odată!
-S-a chinuit toată noaptea. Nimeni nu s-a dus la ea. Au lăsat-o acolo să se chinuie ca un câine al nimănui. În zori, când nu mai avea dureri și nici nu mai putea împinge – așa povestește o femeie ce a fost internată și a stat lângă ea de milă toată noaptea – a venit cineva și a tras să scoată copilul din ea cu forța. Copilul era foarte mare. Peste patru kilograme. Nu îl putea naște. Au tras până când au scos toate mațele din ea odată cu copilul…
Ca în transă am șoptit:
-Copilul!? Ce e cu copilul, mamă!?
-Nu te supăra, Luminița! Te rog, nu te supăra! Nu am crezut că e gravidă! Trebuia să te las să îi dai banii!
-Mamă, copilul!? am țipat.
-Cel sau cea care l-a tras din femeie de șoc și groază, văzând ce s-a întâmplat, l-a scăpat din mână. A căzut de piciorul mesei metalice și i s-a rupt șira spinării. A murit pe loc. Nu a scos niciun scâncet.
Am icnit și am fugit afară să vomit. Mama a fugit după mine și mi-a adus apă să mă spăl. Plângea. Mi-a turnat apă în căușul palmelor ce tremurau ca varga. Cu greu mi-am dus mâinile la față și mi-am clătit fața pe care o simțeam rece ca gheața.
-Mai departe?! Ea!? Cum a murit!? am întrebat când mama mi-a întins un prosop să mă șterg.
-Era în comă când au pus-o în salvare să o trimită mai departe. În salvare a murit.
Nu m-am dus la priveghi. Nu aș fi putut să o privesc în sicriu și nici să știu că ea mă privește de acolo de unde era. Nu vorbeam deloc, cu nimeni. Eram nervoasă și dificilă.
În ziua înmormântării am ieșit totuși la poartă. Aveam o datorie...
Ploua mărunt și sufla vântul. Oameni puțini. Ea era într-o căruță trasă de un cal scheletic. Am privit-o și am șoptit făcându-mi datoria pentru care îmi făcusem curaj să ies la poartă. În loc să spun: Dumnezeu să o ierte! am spus: Ana, iartă-mă! Doamne, iartă-mă!
Apoi de pe marginea șoselei i-am zărit hainele cu care era îmbrăcată și am înțepenit. Erau fusta și bluza de la mine. Am inchis ochii până a dispărut cortegiul din fața mea și apoi am fugit în ogradă certându-mă: Proasta naibii! Te crezi bună! Ai făcut milostenie… În loc să îi dai ce avea nevoie și să îi salvezi viața, i-ai dat haine de înmormântare!…
Ca din alt timp am auzit vorbele cerșetoarei: Crede-mă că te-a crede Dumnezeu!… și iar mi-a venit să vomit.
M-am dus în casă și făceam treabă ca un robot. David, fiul cel mare, mă întreba din când în când privindu-mă cu ochii lui mari, albaștri, îngrijorați: Mama, ești supărată?! Plângi!? Și eu îl mințeam liniștindu-l că nu. Le-am pus mâncare. Pe Sebastian, fiul cel mic, l-am luat în brațe și îi dădeam eu să mănânce. Mi-a pus mâna pe față și m-a întrebat:
-Mama, de ce ai „lapiți” la ochi?!
Mititelul, a vorbit tare greu și stâlcit și pronunța pentru prima dată cuvântul „lacrimi” așa cum putea el.
-Nu am lacrimi! Mă dor ochii.
-Ba da, plângi, dar nu vrei să recunoști! mi-a spus David, ce avea o minte brici și nu suporta să fie mințit.
-Da, plâng. Plâng de fericire... că vă am pe voi... că mă aveți pe mine, i-am răspuns, apoi i-am pupat îndesat pe fiecare pe obraz.
Copiii Anei au ajuns toți într-o casă de copii… Soțul s-a recăsătorit foarte repede cu o fată tot de patrusprezece ani. Primul copil născut a ajuns tot într-o casă de copii…
…
Copiii nu se fac nici de frică de Dumnezeu, nici de frică de preot, nici că te temi de iad. Singurul motiv pentru care se fac copiii este iubirea… „Dacă iubire nu e nimic nu e”… Femeia este singura în măsură să decidă ce face cu corpul ei și cu viața ei. Tot ea decide dacă e în stare să nască, să crească, să îngrijească, să ocrotească și să se sacrifice pentru un copil.
Să nu vă închipuiți că sunt de acord cu copchiluțele fără minte ce în numele libertății își încep viața sexuală pe la 14-15 ani și apoi se trezesc pe la ușile doctorilor să facă avort. Ele au nevoie de educație, de sfatul preotului, de frică de Dumnezeu, de îndrumare să nu își bată joc de viață și de trupul lor. Dar există și situații excepționale când înțelegi că viața nu e numai alb și negru...
3.aprilie.2019
În ziua înmormântării am ieșit totuși la poartă. Aveam o datorie...
Ploua mărunt și sufla vântul. Oameni puțini. Ea era într-o căruță trasă de un cal scheletic. Am privit-o și am șoptit făcându-mi datoria pentru care îmi făcusem curaj să ies la poartă. În loc să spun: Dumnezeu să o ierte! am spus: Ana, iartă-mă! Doamne, iartă-mă!
Apoi de pe marginea șoselei i-am zărit hainele cu care era îmbrăcată și am înțepenit. Erau fusta și bluza de la mine. Am inchis ochii până a dispărut cortegiul din fața mea și apoi am fugit în ogradă certându-mă: Proasta naibii! Te crezi bună! Ai făcut milostenie… În loc să îi dai ce avea nevoie și să îi salvezi viața, i-ai dat haine de înmormântare!…
Ca din alt timp am auzit vorbele cerșetoarei: Crede-mă că te-a crede Dumnezeu!… și iar mi-a venit să vomit.
M-am dus în casă și făceam treabă ca un robot. David, fiul cel mare, mă întreba din când în când privindu-mă cu ochii lui mari, albaștri, îngrijorați: Mama, ești supărată?! Plângi!? Și eu îl mințeam liniștindu-l că nu. Le-am pus mâncare. Pe Sebastian, fiul cel mic, l-am luat în brațe și îi dădeam eu să mănânce. Mi-a pus mâna pe față și m-a întrebat:
-Mama, de ce ai „lapiți” la ochi?!
Mititelul, a vorbit tare greu și stâlcit și pronunța pentru prima dată cuvântul „lacrimi” așa cum putea el.
-Nu am lacrimi! Mă dor ochii.
-Ba da, plângi, dar nu vrei să recunoști! mi-a spus David, ce avea o minte brici și nu suporta să fie mințit.
-Da, plâng. Plâng de fericire... că vă am pe voi... că mă aveți pe mine, i-am răspuns, apoi i-am pupat îndesat pe fiecare pe obraz.
Copiii Anei au ajuns toți într-o casă de copii… Soțul s-a recăsătorit foarte repede cu o fată tot de patrusprezece ani. Primul copil născut a ajuns tot într-o casă de copii…
…
Copiii nu se fac nici de frică de Dumnezeu, nici de frică de preot, nici că te temi de iad. Singurul motiv pentru care se fac copiii este iubirea… „Dacă iubire nu e nimic nu e”… Femeia este singura în măsură să decidă ce face cu corpul ei și cu viața ei. Tot ea decide dacă e în stare să nască, să crească, să îngrijească, să ocrotească și să se sacrifice pentru un copil.
Să nu vă închipuiți că sunt de acord cu copchiluțele fără minte ce în numele libertății își încep viața sexuală pe la 14-15 ani și apoi se trezesc pe la ușile doctorilor să facă avort. Ele au nevoie de educație, de sfatul preotului, de frică de Dumnezeu, de îndrumare să nu își bată joc de viață și de trupul lor. Dar există și situații excepționale când înțelegi că viața nu e numai alb și negru...
3.aprilie.2019
Recunosc povestea! Bănuiam că e adevărată. Durere şi neputință, frustrare şi lacrimi...
RăspundețiȘtergere