Sunt
pe munte.
Ciobanul meu cântă. Nu mai simt durerea de inimă nici ploaia
plângând. E doar cântecul din cer şi până pe pământ.
Inimă
de putregai
N-am
cuţit
ca să te tai
Să
văd ce durere ai.
Inimă
putregăioasă
Mor
şi nu te văd voiaosă.
Cântecul
s-a oprit. Acum bat dobe.
Munţii răsună de bătaia lor. Un vers e întreg universul. „Munţii
tăţi să nu-ţi ajungă...” ştie cine îl strigă. Vocea e
inconfundabilă. E fericit. Tare fericit. Cât va trăi versul va
trăi şi neamul meu. Sentimentul din cuvânt cât timp va umple
inimi de români
va
mai trăi încă Ştefan cel Mare...
Versul s-a uscat. E în alt loc
şi în alt timp. Nu a mai fost niciodată
acolo. Ştie asta sigur. E un deal înalt pe care a născut verde
iarba. Pe vârful dealului e un cort. De o parte şi de alta a
cortului străji şi şoapte ca un freamăt. În
dreapta cortului întinzându-se
spre văi, împărţită pe steaguri stă răzeşimea lui Ştefan.
Dragoş o recunoaşte după port, arme, dar şi după privirea
neclintită înfiptă în pânzele cortului. Acolo se află Sfântul
lor. Mai în spate, la poale
e călărimea. Tot neclintită şi cu ochii spre cort. Doar caii îşi
mişcă urechile, ochii şi picioarele sau îşi joacă muşchii
amorţiţi în tot acel ocean de neclintire. În stânga cortului şi
de partea cealaltă a dealului se întinde altă oaste. După însemne
Dragoş o recunoaşte că-i cea a leşilor. Un fulger de înţeles îi
taie creierul căci ştie unde l-a dus timpul. Iar i se rupe inima în
două, de data asta nu pentru el, ci pentru Ştefan cel Mare. Ştie
în ce moment al istoriei a ajuns cu ochii minţii. Era bucăţica de
istorie ce l-a obsedat, l-a durut, l-a făcut să-l iubească pe
Sfântul Neamului de la Putna mai mult decât pe oricare alt personaj
al istoriei românilor. Mai mult decât pe Burebista şi Decebal,
Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş...
E
pe deal la Kolomeea...
Locul a fost ales special. O înălţime fără păduri ca nicio
umbră să nu cadă pe spectacolul regizat de regele Cazimir al
Poloniei...
Ani
în şir a căutat Ştefan aliaţi şi sprijin în Europa creştină
împotriva puhoiului otoman şi tot ani în şir a primit promisiuni,
laude şi a luptat singur. Acum pericolul era mai mare ca niciodată.
Tătarii,
ciuma stepelor, hoarda flămândă ce vrea să se hrănească din jaf
şi în goană nebună pe pământ – se credeau şi ei la vremea
lor de partea bună a istoriei – îl hărţuiau iar căci nu se
învăţase minte la Lipinţi unde a fost făcut prizonier Mamak –
nepotul marelui han, după ce au prădat Moldova, au ars ce nu au
putut lua şi au luat robi şi roabe. Seara, sătui, în jurul
focului şi ei îşi povesteau faptele de vitejie ale neamului, atâta
doar că vitejia lor nu era să aperi o brazdă de pământ, un
copac, o apă, un fir de iarbă, ci jaful, focul, siluirea, ruperea
pământului în copite de cai, trâmbe de praf şi pustiu rămas în
urma trecerii lor. Erau viteji, dar erau vitejii răului căci în
urma trecerii lor gemea pământul de durere după şirurile
nesfârşite de prunci plecaţi în lanţuri la Crâm şi după
carele grele de roade ce se târau nesfârşite spre pustiul
stepelor. Şi cerul plângea la un loc cu geamătul pământului după
bărbaţii ucişi, femeile ucise şi chiar copiii, ce erau de-abia
născuţi şi nu se înfiripase încă bine ca oameni ci erau mai
mult îngeri şi fiinţa lor era mai mult în cer decât pe pământ,
ce erau înfipţi în suliţi şi purtaţi încă vii prin aer.
După
tot acest prăpăd, după focurile ce ard peste tot mistuind bordeie
şi holde, după plânsul cerului şi al pământului, Ştefan
reuşeşte să-i înconjoare pe tătari la Lipinţi. Lupta e
straşnică. În numele durerii semănate pe glia lor moldovenii
taie, strivesc, străpung cu suliţi. În fiecare lovitură e ura
adunată în ei. Îngroziţi tătarii s-au aruncat în Nistru, dar
puţini au ajuns dincolo de mal. Nepotul marelui han, Mamak, lovit la
frunte şi piept e făcut prizonier. Era august şi pământul era
fierbinte. De soare, de pârjol, de durere.
Prin
septembrie vine înaltă solie la Suceava. Dinspre Burdujeni, în
dangăt de clopot, înaintează pe caii negri mândra solie a lui
Ghirai-han, stăpânul de la Crâm. Oamenii privesc cu uimire hainele
făcute din blăni de animale şi încărcate de podoabe
de aur şi
armele strălucind în lumina zilei ale musafirilor. Stafia ce
năvălea noaptea, nălucile, duhurile nopţii ce vin buluc peste
ţară, ard, ucid, pradă, robesc şi dispar au pentru prima dată
chip de om şi se arată la lumina zilei.
În
sala tronului cuvintele
soliei sună trufaş. Cu capul în palmă, cu coroana de aur pe cap
Ştefan ascultă aparent nepăsător cuvintele soliei. Coroana e grea
pe cap... grea cât Moldova... grea cât pământul ce i s-a dat să-l
apere... grea cât ţipătul pruncilor ucişi în suliţi şi purtaţi
prin văzduh... grea
cât
plânsul şirului de robi şi roabe plecaţi spre Crâm... grea cât
jalea ce străbatea ţărişoara lui când o răneau străine copite
de cai...
Astă
greutate are în faţa ochilor când solia îi porunceşte în numele
lui Ghirai-han să-l elibereze pe Mamak-baatur. Tot astă greutate
are pe inimă când este ameninţat că de nu-l va elibera Moldova va
simţi întreaga mânie a lui Alah... pârjol... baltă de sânge...
moarte peste tot...
Într-o
parte a sălii, în lanţuri, era şi Mamak. Privea trufaş spre
capul plecat al voievodului şi nările îi fremătau de dor de
libertate.
Stepă...
întinderi nesfârşite... caii tăind pământul în galop...
fecioare răpite... care pline cu de toate fără niciun strop de
muncă... libertate... viaţă... tinereţe... nopţi la
Bachcisarai...
Visul
cu ochii deschişi al prizonierului a fost întrerupt de brusca
ridicare a capului domnitorului. La lumina făcliilor şi a soarelui
năvălind brusc prin arcada înaltă a ferestrei i s-a părut că
vede picături de sânge în aurul coroanei. În ochii celui ce purta
coroana a văzut durere... durere aproape de agonie... Plângea în
ochii lui tot neamul şi toţi morţii răstigniţi pentru o bucăţică
de pământ... În ei scânceau copiii încă îngeri atârnaţi în
suliţi. Brusc în locul durerii s-a aprins furia şi setea de
dreptate.
În
clipa când capul i s-a aplecat greu pe piept ca o condamnare a
înţeles semnul lui şi hatmanul Şendrea şi nepotul marelui han.
În
timp ce gărzile îl duc spre câmpul din marginea târgului se
stinge în el orice urmă de vis. Dorul de stepă i-l stinge pădurea
răcoroasă din jur. Nopţile de la Bachcisarai i le şterge din vis
ochii încărcaţi de ură ai locuitorilor.
Moare
şi mor odată cu el toţi cei o sută de soli. Este lăsat să
trăiască – parcă în bătaie de joc – dar cu nasul şi
urechile sluţite
Mândâk-baatur oglan, unul din
cei mai de temuţi tătari. Sabia lui luase sute de vieţi. Tot el
vânduse mii de robi. Marea lui plăcere bolnavă era să întindă
maţele celor ucişi pe garduri. Acum privea neputincios cum sunt
pedepsiţi tovarăşii lui. Aproape că se miră că îl sperie
moartea pe care o semănase peste tot pe unde a trecut. A crezut că
e ceva ce pe el nu-l poate atinge.
Înainte
de a fi condus la hotar primeşte
solie de la Ştefan: Acesta este răspunsul meu. Ghirai-han să
poftească!
N-a
ucis că-i plăcea să ucidă. A pedepsit în numele dreptăţii, a
durerii ţării sale.
Şi
acum tătarii îl mai necăjesc. Peste munţi, în Transilvania,
unelteşte ucigaşul tatălui său. Turcii încă mai străjuie pe
malurile Dunării privind spre ţara dacilor liberi chiar şi după
Podul Înalt. Din toate părţile vifor. Ar putea fi un aliat la
nord, la leşi, regele Cazimir, dar acesta vrea să-l vadă pe Ştefan
îngenuncheat la picioarele sale ca vasal în schimbul sprijinului
împotriva turcilor.
Învingătorul
ce a uimit Europa a amânat de nenumărate ori de-a lungul
zbuciumatei domnii să depună acest jurământ. Îşi reînnoia de
câte ori era nevoie jurământul prin solii, dar evita să facă
întregul ritual.
Acum
la Kolomeea nu mai poate da înapoi. Are duşmani în toate părţile
şi Moldova lui plânge.
Străbunii
în morminte au somnul zbucimat. El pe frunte poartă coroana
străbunilor şi a Moldovei şi pentru ei el, Ştefan, neînfricatul,
va sta în genunchi. Nu pentru el ca om, ci pentru Moldova. Ca Domn
nu trăieşti pentru tine şi nici inima
nu bate numai pentru tine. Bate
pentru toţi străbunii neamului tău, pentru iarba şi munţii
patriei tale, pentru câmpurile ude de sângele celor ce le-au apărat,
pentru fiecare soldat şi fiecare copil.
...Dacă
Moldova plânge, eu, Domnul
ei, voi sta
în genunchi ca ea să nu mai plângă. Voi îngenunchea
ca ea să se înalţe, mă voi umili eu, ca ea să nu ştie ce-i
umilinţa, mai bine eu în genunchi, decât Ţara Mea!...
Dragoş
vede de undeva de deasupra oştile leşeşti şi moldovene
din jurul dealului.
Totul pare neclintit. Ştie că în cort Ştefan depune jurământul
de vasalitate în faţa regelui Cazimir. Striveşte o lacrimă între
gene pentru că ştie ce va urma. O ingenunchere de o clipă care te
va face sfânt pentru neamul tău pentru eternitate!
Cazimir
e îngâmfat. Nu a luptat în numele crucii şi nici pentru ţara lui
ca Ştefan. E invidios pe faima vecinului din sud despre care
întreaga Europă vorbeşte elogios. Îl vrea în genunchi pe
învingătorul de la Baia, pe cel ce l-a avut pe Dumnezeu alături
într-o domnie atât de lungă şi cu atâtea bătălii.
În
ciuda înţelegerii că jurământul va fi depus într-un cadru
restrâns în clipa când Ştefan a îngenuncheat
la un semn pânzele cortului s-au ridicat şi toţi soldaţii
Moldovei şi-au văzut Domnul în genunchi.
Niciun
ochi
n-a clipit, nicio frunte nu s-a plecat. Toţi priveau neclintiţi
spre coroana grea ce strălucea ca un soare. Domnul lor ce a mâncat
la un loc cu ei pâine, ceapă şi slănină în păduri la Văleni
înaintea luptei de la Baia, domnul lor ce l-a pedepsit exemplar, dar
cu dreptate pe Mamak şi pe Ghirai-han acum stătea în genunchi
pentru ei şi totuşi niciunul din ei nu-l vedea îngenuncheat...
Parcă
se aplecase să ia în braţe ca pe un prunc Moldova... Moldova lui
dragă... leagănul lui... Coroana strălucea ca un nimb
în jurul capului domnitorului...
Dragoş
n-a mai văzut brusc nimic. S-a stins lumina ce-l ducea prin timp.
Iar auzea ciobanul cântând. Inima îl durea. O simţea rupându-se
în două. Înainte de a fi întuneric în gânduri l-a străpuns
încă o săgeată otrăvită: Ştiau totul despre mine... şi eu
eram urmărit... În securitate au fost două feluri de oameni: eroi
în slujba nemului şi şobolani. Eroii erau cei ce făceau totul
pentru binele ţării. Şobolanii erau cei ce se duceau şi dădeau
informaţii personale despre rude, vecini, prieteni şi obţineau şi
beneficii din asta. Va fi marea luptă între şobolani şi eroi în
anii ce vor urma... numai de n-ar învinge şobolanii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu