duminică, 10 martie 2019

Mâine e 11 martie, ziua când...


Mâine e 11 martie, ziua când...

Mâine e 11 martie, ziua când am luat o coadă a vacii peste ochi „de am auzit cocoșul în Giurgiu” ca să îl citez pe tata care născocea expresii fabuloase și asta era una din expresiile lui originale pentru cineva care și-a luat-o. Mai avea una pentru aceeași situație care e un pic mai colorată: „ți-a dat una de ți-a făcut mucii hățuri”...
Dar să mă întorc la povestea mea și la grija mea de a nu mi se urca la cap...
Am mers la Fălticeni zilele trecute și am venit cu ocazii. Am început să îi explic șoferului unde să mă lase, dar el m-a oprit cu vorbele: Stați liniștită! Știu unde stați și o să vă las la poartă! Și-a însoțit vorbele de un zâmbet cald lățit pe întreaga față.
Ieri am făcut curat prin curte și am dat foc la gunoaie. Supravegheam focul când am primit un mesaj pe telefon: Ce faci, surioară!? Ai făcut curat și ai dat foc la găteje? Vezi că începe ploaia!
M-am uitat speriată în jur să văd cine mă privește. Cea care îmi scrisese – CiocolatăcuPiper - nu a fost niciodată la mine acasă și nici nu știa unde stau. I-am răspuns: Da, dar de unde știi!? Mi-a scris: Am trecut pe la poartă la tine și te-am văzut...
Măi, să fie, parcă mă lua cu un pic de amețeală și parcă mi se urca și un pic la cap. Începeam a călca fudul și mai îndesat în jurul focului și țineam grebluța cu care răscoleam focul ca pe un sceptru regal.
Gata! A dat boala în mine! Dacă nu începea vântul aș fi fugit în casă să mă admir în oglindă atât de mândră eram de mine. Dar noroc cu vântul ce m-a ținut ostatică lângă foc.
Dar acolo lângă foc, plină de funingine pe haine, pe față și până și în ochi, mirosind a șatră, tot se umfla orezul în mine de mândrie: Cine e ca mine!? Oamenii încep să mă cunoască! La Fălticeni m-am întâlnit cu cititorii și mi-au adus o căruță cu flori!
Și când bucuria era mai mare sare creierul cu gura pe mine de m-a lăsat fără mândrie și mi-a transformat la loc sceptrul în grebluță:
-Șezi binișor cu mintea întreagă și nu te urca la muzică! (Expresie de la Mălini pentru cineva ce începe a fi încrezut și este pus la locul lui). Ai uitat cum ai luat cu coada vacii peste ochi chiar în ziua în care ți-ai lansat prima carte pe 11 martie 2005!? Și atunci ți se urcase la cap, și atunci călcai țanțoș, și atunci se umflase orezul în tine de mândrie și ai văzut ce ți-a făcut viața ca să te aducă cu picioarele pe pământ!? Să muncești, să faci ce știi tu mai bine cu credință și dăruire, să mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce ai primit în dar e de tine, dar mândria nu! Cel puțin eu – creierul tău – nu îți voi da voie să faci asta!
M-am pleoștit ca un burete lăsat la soare. Țineam grebluța cu furie și răscoleam focul. Inima a dat să miorlăie:
-Orice om se bucură din când în când de mici victorii...
-Nu tu cea care ai spus: De ce există îngeri căzuți!? Din cauza trufiei...
Mi-am continuat munca tăcută, cuminte, umilă, neamestecându-mă deloc în cearta dintre creierul și inima mea, că nici nu aș fi știut cu cine să țin. Ba țineam cu creierul, ba cu inima...
Focul era pe terminate. Noaptea cobora din cer. Jarul sclipea pe pământ ca niște rubine aruncate grămadă. Am dus găleți cu apă să sting focul. Am pus apa pe foc. A sfârâit și a aruncat funingine neagră în aer ca un vulcan în miniatură împroșcându-mă. Și așa cum eram neagră de funingine ca un drăcușor m-a pufnit râsul. Și dacă râde Luminița... atunci chiar râde...
Îmi aminteam și râdeam cu lacrimi...
...
În 2005 am avut la Suceava lansarea romanului NISIPURI MIȘCĂTOARE. Trebuie să mărturisesc că m-a luat valul. Cred că nici nu mai știam ce este cu mine. Am vorbit pentru prima dată în public. Nu știu cum a fost. Am dat autografe. Am primit flori. Nu am luat în calcul și nici nu m-am gândit la toți banii trimiși la editură pentru tipărirea cărții și la faptul că ea mi-a trimis 50!!!! de cărți mie, iar restul s-au pierdut pe drum, s-au evaporat. Eram fericită și mândră că sunt scriitoare. Mult, mult mai târziu va urma trezirea și întrebarea esențială: Acum, că știi cum este și cât costă, mai vrei să fii scriitoare!? Mai vrei să faci parte dintr-o așa zisă elită!?...
Atunci am venit acasă beată de fericire. Îmi venea să strig: SUNT SCRIITOARE!!! Dar acasă mă așteptau treburile obișnuite. Am dat mâncare porcilor. Am verificat cloștile ce le aveam puse pe ouă la clocit. Am făcut un cazan cu șâșcă la vacă și i l-am cărat sub bot. Și atunci călcam ca și acum în jurul focului când țineam grebla în mână ca pe un sceptru. Înainte de a mă apleca să spăl pulpa vacii și să încep să o mulg aproape că am întrebat-o: Știi tu cine sunt eu!? Dar ea, nimica. Cu botul băgat în cazan înghițea lacom mâncarea în care pusesem multă tărâță. Ofensată m-am aplecat să o mulg. Îmi țineam capul lipit de abdomenul ei și simțeam cum mișcă vițelul din ea. Asta mă încânta întotdeauna. Prinsă între admirația către augusta-mi persoană și mișcările ca un dans timid ale vieții nenăscute ceva m-a lovit brusc peste ochii larg deschiși și mi-a întrerupt curentul. Nu mai vedeam nimic. Am crezut că a venit sfârșitul lumii un moment, apoi mi-am revenit realizând că sunt vie, chiar dacă nu vedeam și mă usturau ochii de muream. Pe bâjbâite am ajuns la robinetul din grajd. Mergând spre el am realizat și ce mi se întâmplase: Mă lovise vaca cu coada peste ochi și i-a prins larg deschiși. Coada nu era prea curată. Erau primele zile de scos vaca din grajd la păscut și din cauza ierbii verzi balega e cam moale... Eu atât vă spun, restul vă las să vi-l imaginați! M-am spălat mult, mult cu pumni întregi de apă până mi-a trecut usturimea, mi-a revenit vederea și mi-a dispărut de pe față și din nas balega moale.
M-am uitat lung spre vacă. Mânca lacom. Habar nu avea cine sunt eu! Ea voia mâncare.
Ce soartă! M-a lovit vaca cu coada plină de balegă moale drept în ochii deschiși în ziua când am dat autografe și începusem să calc și eu a cineva...
...
Cred că nu am nicio șansă să fiu plină de mine. Cum aș încerca îmi și dă viața o lecție frumoasă...
10.martie.2019



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu