Mâine
e 11 martie, ziua când...
Mâine
e 11 martie, ziua când am luat o coadă a vacii peste ochi „de am
auzit cocoșul în Giurgiu” ca să îl citez pe tata care născocea
expresii fabuloase și asta era una din expresiile lui originale
pentru cineva care și-a luat-o. Mai avea una pentru aceeași
situație care e
un pic mai colorată: „ți-a dat una de ți-a făcut mucii
hățuri”...
Dar
să mă întorc la povestea mea și la grija mea de a nu mi se urca
la cap...
Am
mers la Fălticeni zilele trecute și am venit cu ocazii. Am început
să îi explic șoferului unde să mă lase, dar el m-a oprit cu
vorbele: Stați liniștită! Știu unde stați și o să vă las la
poartă! Și-a însoțit vorbele de un zâmbet cald lățit pe
întreaga față.
Ieri
am făcut curat prin curte și am dat foc la gunoaie. Supravegheam
focul când am primit un mesaj pe telefon: Ce faci, surioară!?
Ai făcut curat și ai dat foc la găteje? Vezi că începe ploaia!
M-am
uitat speriată în jur să văd cine mă privește. Cea care îmi
scrisese – CiocolatăcuPiper
- nu a fost
niciodată la mine acasă și nici nu știa unde stau. I-am răspuns:
Da, dar de unde știi!? Mi-a scris: Am trecut pe la poartă la tine
și te-am văzut...
Măi,
să fie, parcă mă lua cu un pic de amețeală și parcă mi se urca
și un pic la cap. Începeam a călca fudul și mai îndesat în
jurul focului și țineam grebluța cu care răscoleam focul ca pe un
sceptru regal.
Gata!
A dat boala în mine! Dacă nu începea vântul aș fi fugit în casă
să mă admir în oglindă atât de mândră eram de mine. Dar noroc
cu vântul ce m-a ținut ostatică lângă foc.
Dar
acolo lângă foc, plină de funingine pe haine, pe față și până
și în ochi,
mirosind a șatră, tot
se umfla orezul în mine de mândrie: Cine e ca mine!? Oamenii încep
să mă cunoască! La Fălticeni m-am întâlnit cu cititorii și
mi-au adus o căruță cu flori!
Și
când bucuria era mai mare sare creierul cu gura pe mine de m-a lăsat
fără mândrie și mi-a transformat la loc sceptrul în grebluță:
-Șezi
binișor cu mintea întreagă și nu te urca la muzică! (Expresie de
la Mălini pentru cineva ce începe a fi încrezut și este pus la
locul lui). Ai uitat cum ai luat cu coada vacii peste ochi chiar în
ziua în care ți-ai lansat prima carte pe 11 martie 2005!? Și
atunci ți se urcase la cap, și atunci călcai țanțoș, și atunci
se umflase orezul în tine de mândrie și ai văzut ce ți-a făcut
viața ca să te aducă cu picioarele pe pământ!? Să muncești, să
faci ce știi tu mai bine cu credință și dăruire, să mulțumești
lui Dumnezeu pentru ceea ce ai primit în dar e de tine, dar mândria
nu! Cel puțin eu – creierul tău – nu îți voi da voie să faci
asta!
M-am
pleoștit ca un burete lăsat la soare. Țineam grebluța cu furie și
răscoleam focul. Inima a dat să miorlăie:
-Orice
om se bucură din când în când de mici victorii...
-Nu
tu cea care ai spus: De ce există îngeri căzuți!? Din cauza
trufiei...
Mi-am
continuat munca tăcută, cuminte, umilă, neamestecându-mă deloc
în cearta dintre creierul și inima mea, că nici nu aș fi știut
cu cine să țin. Ba țineam cu creierul, ba cu inima...
Focul
era pe terminate. Noaptea cobora din cer. Jarul sclipea pe pământ
ca niște rubine aruncate grămadă. Am dus găleți cu apă să
sting focul. Am
pus apa pe foc. A sfârâit și a aruncat funingine neagră în aer
ca un vulcan în miniatură împroșcându-mă.
Și așa cum eram neagră de funingine ca un drăcușor m-a pufnit
râsul. Și dacă râde Luminița... atunci chiar râde...
Îmi
aminteam și râdeam cu lacrimi...
...
În
2005 am avut la Suceava lansarea romanului NISIPURI MIȘCĂTOARE.
Trebuie să mărturisesc că m-a luat valul. Cred că nici nu mai
știam ce este cu mine. Am vorbit pentru prima dată în public. Nu
știu cum a fost. Am dat autografe. Am primit flori. Nu am luat în
calcul și nici nu m-am gândit la toți banii trimiși la editură
pentru tipărirea cărții și la faptul că ea mi-a trimis 50!!!! de
cărți mie, iar restul s-au pierdut pe drum, s-au evaporat. Eram
fericită și mândră că sunt scriitoare. Mult, mult mai târziu va
urma trezirea și întrebarea esențială: Acum, că știi cum este
și cât costă, mai vrei să fii scriitoare!? Mai vrei să faci
parte dintr-o așa zisă elită!?...
Atunci
am venit acasă beată de fericire. Îmi venea să strig: SUNT
SCRIITOARE!!! Dar acasă mă așteptau treburile obișnuite. Am dat
mâncare porcilor. Am verificat cloștile ce le aveam puse pe ouă la
clocit. Am făcut un
cazan cu șâșcă la vacă și i l-am cărat sub bot. Și atunci
călcam ca și acum în jurul focului când țineam grebla în mână
ca pe un sceptru. Înainte de a mă apleca să spăl pulpa vacii și
să încep să o mulg aproape că am întrebat-o: Știi tu cine sunt
eu!? Dar ea, nimica. Cu botul băgat în cazan înghițea lacom
mâncarea în care pusesem multă tărâță. Ofensată m-am aplecat
să o mulg. Îmi țineam capul lipit de abdomenul ei și simțeam cum
mișcă vițelul din ea. Asta mă încânta întotdeauna. Prinsă
între admirația către augusta-mi persoană și mișcările ca un
dans timid ale vieții nenăscute ceva m-a lovit brusc peste ochii
larg deschiși și mi-a întrerupt curentul. Nu mai vedeam nimic. Am
crezut că a venit sfârșitul lumii un moment, apoi mi-am revenit
realizând că sunt vie, chiar dacă nu vedeam
și mă usturau
ochii de muream.
Pe bâjbâite am ajuns la robinetul din grajd. Mergând spre el am
realizat și ce mi se întâmplase: Mă lovise vaca cu coada peste
ochi și i-a prins larg deschiși. Coada nu era prea curată. Erau
primele zile de scos vaca din grajd la păscut și din cauza ierbii
verzi balega e cam moale... Eu
atât vă spun, restul vă las să vi-l imaginați!
M-am spălat mult, mult cu pumni întregi de apă până mi-a trecut
usturimea, mi-a revenit vederea și mi-a dispărut de pe față și
din nas balega moale.
M-am
uitat lung spre vacă. Mânca lacom. Habar nu avea cine sunt eu! Ea
voia mâncare.
Ce
soartă! M-a lovit vaca cu coada plină de balegă moale drept în
ochii deschiși în ziua când am dat autografe și începusem să
calc și eu a cineva...
...
Cred
că nu am nicio șansă să fiu
plină de mine. Cum aș încerca îmi și dă viața o lecție
frumoasă...
10.martie.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu