marți, 19 martie 2019

CĂRĂRI ȘI DESTINE - fragment


A doua zi de dimineață, după ce a trimis copiii la școală, s-a dus la poștă să pună plicul și când s-a întors a găsit în vizită la ea acasă o rudă de a soacră-si. Bărbatul era furios și își descărca furia vorbind. Oana, cantitate neglijabilă în discuția lor, asculta fără a interveni în niciun fel. Povestea o făcea să se mire, deși ea învățase să nu se mai mire de nimic. Omul povestea și Oana își imagina, de parcă ar fi fost aievea în fața ei totul, cum se desfășurase lucrurile. Bărbatul se plângea. Ea vedea totul ca pe un film tragi-comic și ar fi râs și ea, dacă nu era de plâns.
Omul dăduse două mii de dolari ca fiul lui să intre pădurar. Înțelegerea era ca în schimbul banilor să primească răspunsurile la cele douăzeci de întrebări tip grilă și le-a primit. Cu o zi înainte fusese concursul. La cele douăzeci de întrebări notate fiecare cu jumătate de punct - deci în total ar fi fost zece puncte – a primit răspunsurile și și le-a scris pe palmă, căci îi era prea greu să le rețină, apoi a intrat fericit în sala de concurs. Tot la fel de fericit și foarte repede, după vreo două zeci de minute, a ieșit din sală. Râdea de fraierii rămași în sală care își storceau creierul ca să dea cele mai bune răspunsuri. Taică-su îl aștepta afară. S-au îmbrățișat fericiți. Treaba era ca și rezolvată. S-au dus într-un restaurant să ia masa. Aveau de stat până după amiază în oraș pentru a aștepta afișarea rezultatelor și apoi să intre la proba orală.
Între o înghițitură și alta băiatul i-a spus tatălui său:
-Nu sunt sigur că iau zece. La a douăzecea întrebare nu am avut răspunsul în palmă - cred că am uitat să mi-l scriu - și am scris răspunsul din capul meu. Dar nouă cincizeci iau sigur.
-Bun și așa. Proștii ăia rămași ca fraierii în sală nu pot lua mai mult, a răspuns tatăl înghițind hulpav mâncarea.
S-au dus la ora stabilită să vadă rezultatele. Au căutat numele direct în capul listei. Acolo trebuia să fie, doar nu dăduseră două mii de dolari degeaba. Încet-încet au coborât ochii spre capătul listei. Jos de tot, ultimul, era trecut numele căutat și nota unu cincizeci. Priveau lista stupefiați. Gura le-a rămas căscată și ochii le ieșeau din cap să le plesnească.
-Ce dracu! exclamă pufnind ca un taur întărtat tatăl.
-Fac contestație, tată! Trebuia să iau nouă cincizeci. Asta e bătaie de joc! Nu-i dreptate! Am răspuns perfect la nouăsprezece întrebări, doar la una am pus răspunsul din capul meu!
-Și-a bătut joc de mine! Mi-a luat banii degeaba! a vorbit tatăl mârâind printre dinți, apoi s-a oprit din vorbit. Își privea fiul ce se retrăsese un pic mai în spate și își privea palma în care încă avea răspunsurile la întrebări. Le număra. Le verifica. Ceva nu era în regulă. Pe palmă avea scrise douăzeci de răspunsuri. Ce naiba!? șopti cu năduf și le mai numără încă o dată. Nu, nu se înșela. Erau douăzeci. Și atunci de ce în sala de examen a avut mai puțin cu un răspuns?! De ce nu a avut răspuns și pentru ultima întrebare!? Doamne, ce întâmplare paranormală.
Încet, încet a priceput.
Tăică-su a venit lângă el și l-a ghiontit în coaste.
-Ce stai așa ca prostu!? Hai să facem contestație! Vreau dreptate!
Tatăl a pornit repezit spre ușa instituției. Băiatul l-a ajuns din urmă. L-a prins de haină.
-Stai, tată! Nu putem face contestație, șopti cu un firicel de voce.
-De ce? îl repezi tatăl și mai făcu un pas înainte mânat de furie, apoi s-a întors și a întrebat accentuând fiecare cuvânt și vorbind rar: De ce nu putem face contestație?!
Băiatul și-a apropiat gura de urechea lui, ca să nu audă ceilalți concurenți ce avea de spus și care deja chicoteau pe seama lor, căci băiatul se lăudase că ia nota cea mai mare și că intră sigur, și i-a șoptit rușinat și stânjenit:
-Știi, tată, am greșit. Am sărit peste primul rezultat scris în palmă. Am început cu al doilea. De asta nu am avut răspuns pentru ultima întrebare.
Fața tatălui a devenit stacojie. Venele de la gât i s-au umflat și pulsau gata-gata să crape. Cuvintele i-au țâșnit din gură ca un glonț și fără a mai ține seama că era auzit de cei din jur:
-Prostul dracului! Nu ai fost în stare nici să copii răspunsurile din palmă!
Au plecat amândoi spre mașină în chicotelile celorlalți concurenți ce au priceput ce s-a întâmplat și se distrau copios.
Oana auzind povestea și văzând-o cu ochii minții ca pe un film îi venea să plângă. Își amintea la câte concursuri a fost și ea. Cât de mult a învățat și cât de mult a sperat... Cei care câștigau erau întotdeauna cei care aveau răspunsurile scrise în palmă, primite dinainte.
Ce țară construim?! Ce lume!? Ce lăsăm copiilor mâine!? se întreba. Cum să-i educi să învețe carte și să le spui că merită și că ”dacă ai carte, ai parte” când aud povești reale cu idioți care se duc la concurs și nu sunt în stare să copie măcar răspunsurile la întrebări!? Ce lume rea construim... Ce societate strâmbă... Câtă lipsă de rușine... Și cât tupeu...
Din gânduri a trezit-o întrebarea soacre-si către ruda ei.
-Acum ce faci?
-Nu s-a ocupat postul. S-a reprogramat concursul. Sper că prostu ăsta al meu să fie în stare să copie răspunsurile bine data viitoare.
Oana a înțepenit. Nu, nu plângea.
Eu ce fel de mamă sunt!? Cum să-mi cresc copiii!? Să le spun în continuare să învețe, să muncească, să creadă în dreptate și într-o ierarhie a valorilor sau să o las mai moale și să le spun că totul se poate aranja dacă dai banul!? Cum să-mi cresc copiii într-o lume nebună!?... a țipat spre cer. Cum să-i educ și cum să le fac loc în lume!?...
Oare ce ar răspunde Oana la asemenea întrebări, dacă ar ști că băiatul care nu a copiat bine răspunsurile din palmă azi, mâine va fi pădurar, apoi se va înscrie la facultatea de silvicultură din Oradea și peste ani va fi un mare șef în domeniu!?...
A ieșit din casă și a plecat în grădină. A privit copacii pe crengile cărora mugurii țipau să crape. A privit pământul umed, negru, cald din care ieșeau plăpânde fire de iarbă.
...Fie ce o fi... Nu am altă cale... Îmi cresc copiii oameni adevărați ce trebuie să creadă în niște valori și în Dumnezeu! Orice altă cale e rătăcită!...
Dacă îi sacrifici!? Cum o să se descurce într-o lume bolnavă!?... Nu știu, dar eu nu pot crește altfel de copii decât așa. Eu nu pot să mă uit la copilul meu când își scrie răspunsurile în palmă. Nu pot!! Sunt OM și trebuie să cresc OAMENI!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu