A
doua zi de
dimineață, după ce a trimis copiii la școală,
s-a dus la
poștă să pună plicul și când s-a întors a găsit în vizită
la ea acasă o rudă de a soacră-si. Bărbatul era furios și își
descărca furia vorbind. Oana, cantitate neglijabilă în discuția
lor, asculta fără a interveni în niciun fel. Povestea o făcea să
se mire, deși ea învățase să nu se mai mire de nimic.
Omul povestea și Oana își imagina,
de parcă ar fi
fost aievea în fața ei totul,
cum se desfășurase lucrurile. Bărbatul se plângea. Ea vedea totul
ca pe un film tragi-comic și ar fi râs și ea, dacă nu era de
plâns.
Omul
dăduse două mii de dolari ca fiul lui să intre pădurar.
Înțelegerea era ca în schimbul banilor să primească răspunsurile
la cele douăzeci de întrebări tip grilă și le-a primit. Cu o zi
înainte fusese concursul. La cele douăzeci de întrebări notate
fiecare cu jumătate de punct - deci în total ar fi fost zece
puncte – a primit răspunsurile și și le-a scris pe palmă, căci
îi era prea greu să le rețină, apoi a intrat fericit în sala de
concurs. Tot la fel de fericit și foarte repede, după vreo două
zeci de minute, a ieșit din sală. Râdea de fraierii rămași în
sală care își storceau creierul ca să dea cele mai bune
răspunsuri. Taică-su îl aștepta afară. S-au îmbrățișat
fericiți. Treaba era ca și rezolvată. S-au dus într-un restaurant
să ia masa. Aveau de stat până după amiază în oraș pentru a
aștepta afișarea rezultatelor și apoi să intre la proba orală.
Între
o înghițitură și alta băiatul i-a spus tatălui său:
-Nu
sunt sigur că iau zece. La a douăzecea întrebare nu am avut
răspunsul în palmă - cred că am uitat să mi-l scriu - și am
scris răspunsul din capul meu. Dar nouă cincizeci
iau sigur.
-Bun
și așa. Proștii ăia rămași ca fraierii în sală nu pot lua mai
mult, a răspuns tatăl înghițind hulpav mâncarea.
S-au
dus la ora stabilită să vadă rezultatele. Au căutat numele direct
în capul listei. Acolo trebuia să fie, doar nu dăduseră două mii
de dolari degeaba. Încet-încet au coborât ochii spre capătul
listei. Jos de tot, ultimul, era trecut numele căutat și nota unu
cincizeci. Priveau lista stupefiați. Gura le-a rămas căscată și
ochii le ieșeau din cap să le plesnească.
-Ce
dracu! exclamă pufnind ca un taur întărtat tatăl.
-Fac
contestație, tată!
Trebuia să iau nouă cincizeci. Asta e bătaie de joc! Nu-i
dreptate! Am răspuns perfect la nouăsprezece întrebări, doar la
una am pus răspunsul din capul meu!
-Și-a
bătut joc de mine! Mi-a luat banii degeaba!
a vorbit
tatăl mârâind printre dinți, apoi s-a oprit din vorbit. Își
privea fiul ce se retrăsese un pic mai în spate și își privea
palma în care încă avea răspunsurile la întrebări. Le număra.
Le verifica. Ceva nu era în regulă. Pe palmă avea scrise douăzeci
de răspunsuri. Ce naiba!? șopti cu năduf și le mai numără încă
o dată. Nu, nu se înșela. Erau douăzeci. Și atunci de ce în
sala de examen a avut mai puțin cu un răspuns?! De ce nu a avut
răspuns și pentru ultima întrebare!? Doamne, ce întâmplare
paranormală.
Încet,
încet a priceput.
Tăică-su
a venit lângă el și l-a ghiontit în coaste.
-Ce
stai așa ca prostu!? Hai să facem contestație! Vreau dreptate!
Tatăl
a pornit repezit spre ușa instituției. Băiatul l-a ajuns din urmă.
L-a prins de haină.
-Stai,
tată! Nu putem face contestație, șopti cu un firicel de voce.
-De
ce? îl repezi tatăl și mai făcu un pas înainte mânat de furie,
apoi s-a întors și a întrebat accentuând fiecare cuvânt și
vorbind rar: De ce nu putem face contestație?!
Băiatul
și-a apropiat gura de urechea lui, ca să nu audă ceilalți
concurenți ce avea de spus și care deja chicoteau pe seama lor,
căci băiatul se lăudase că ia nota cea mai mare și că intră
sigur, și i-a șoptit rușinat și stânjenit:
-Știi,
tată, am greșit. Am sărit peste primul rezultat scris în palmă.
Am început cu al doilea. De asta nu am avut răspuns pentru ultima
întrebare.
Fața
tatălui a devenit stacojie. Venele de la gât i s-au umflat și
pulsau gata-gata să crape. Cuvintele i-au țâșnit din gură ca un
glonț și fără a mai ține seama că era auzit de cei din jur:
-Prostul
dracului! Nu ai fost în stare nici să copii răspunsurile din
palmă!
Au
plecat amândoi spre mașină în chicotelile celorlalți concurenți
ce au priceput ce s-a întâmplat și se distrau copios.
Oana
auzind
povestea și văzând-o cu ochii minții ca pe un film îi venea să
plângă. Își amintea la câte concursuri a fost și ea. Cât de
mult a învățat și cât de mult a sperat... Cei care câștigau
erau întotdeauna cei care aveau răspunsurile scrise în palmă,
primite
dinainte.
Ce
țară construim?! Ce lume!? Ce lăsăm copiilor mâine!? se întreba.
Cum să-i educi să învețe carte și să le spui că merită și că
”dacă ai carte, ai parte” când aud povești reale cu idioți
care se duc la concurs și nu sunt în stare să copie măcar
răspunsurile la întrebări!? Ce lume rea construim... Ce societate
strâmbă... Câtă lipsă de rușine... Și cât tupeu...
Din
gânduri a trezit-o întrebarea soacre-si către ruda ei.
-Acum
ce faci?
-Nu
s-a ocupat postul. S-a reprogramat concursul. Sper că prostu ăsta
al meu să fie în stare să copie răspunsurile bine data viitoare.
Oana
a înțepenit. Nu, nu plângea.
Eu
ce fel de mamă sunt!? Cum să-mi cresc copiii!? Să le spun în
continuare să învețe, să muncească, să creadă în dreptate și
într-o ierarhie a valorilor sau să o las mai moale și să le spun
că totul se poate aranja dacă dai banul!? Cum să-mi cresc copiii
într-o lume nebună!?... a țipat spre cer. Cum să-i educ și cum
să le fac loc în lume!?...
Oare
ce ar
răspunde Oana la asemenea întrebări, dacă ar
ști
că băiatul care nu a copiat bine răspunsurile din palmă azi,
mâine va fi pădurar,
apoi
se va înscrie la facultatea de silvicultură din Oradea și peste
ani va fi un mare șef în domeniu!?...
A
ieșit din casă și a plecat în grădină. A privit copacii pe
crengile cărora mugurii țipau să crape. A privit pământul umed,
negru, cald din care ieșeau plăpânde fire de iarbă.
...Fie
ce o fi... Nu am altă cale... Îmi cresc copiii oameni adevărați
ce trebuie să creadă în niște valori și în Dumnezeu! Orice altă
cale e rătăcită!...
Dacă
îi sacrifici!? Cum o să se descurce într-o lume bolnavă!?... Nu
știu, dar eu nu pot crește altfel de copii decât așa. Eu nu pot
să mă uit la copilul meu când își scrie răspunsurile în palmă.
Nu pot!! Sunt OM și trebuie să cresc OAMENI!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu