Cândva
am auzit niște povești despre un călugăr din munți. Păreau
ireale și mărturisesc sincer că eram, cel puțin la unele din ele,
sceptică. Văzător cu duhul, cunoscător al celor trecute, dar și
a celor ce urmează să vină... Timpul, viața, o anume conjunctură
m-a făcut să ajung la el. M-a tratat cu căldură și ospitalitate
așa cum tratează pe toată lumea ce ajunge la el. Acolo toți
musafirii sunt puși la masă.
-Deci
și tu ești fiica lui Culiță Ungureanu? m-a întrebat și a
continuat tot el: Când eram copil, în urmă cu vreo 60 de ani am
ajuns la taică-tu la stână. Întâi mi-a dat să mănânc. A zis:
Ia și mănâncă, băiete, nu răbda ca acasă!
Părintele
era emoționat când povestea asta. Spusese povestea și fraților
mei. Probabil că vorba tatii a atins un subiect foarte sensibil și
dureros din viața lui de copil, căci nu plecase de bine de acasă
la stână. Ceva din căldura ce o avusese tata față de el o
revărsa acum asupra noastră când îi călcam pragul.
Am
vorbit cu el despre scris și har și ce am vorbit rămâne între
mine și el. Au fost momente când eu aveam lacrimi în ochi și au
fost momente când mi s-a părut că și ochii lui bat în lacrimi.
În timp ce vorbeam a intrat un bărbat tânăr și ne-a întrerupt:
-Părinte,
eu duc copiii acasă!
-Bine,
du-te, dar ai grijă cum conduci. Nu depăși viteza. Să îl lași
pe fiecare la poarta casei.
Omul
a ieșit. Preotul a luat toți banii de pe masă ce îi primise ca
donații și a strigat șoferul înapoi.
-Stai,
să le dau și vreo doi bănuți să aibă săptămâna aceasta până
vin iar la noi.
S-a
dus cu șoferul. Când s-a întors s-a scuzat și mi-a explicat.
-Sunt
copiii necăjiți de prin satele din jur. Vin la schit la sfârșit
de săptămână. Eu îi primesc. Au aici mâncare, un bănuț. Când
pleacă le dau și vreo doi să aibă de cheltuială până vin iar.
Nu pot să îi las să plece singuri pe drum. Trimit un om cu mașina
să îi ducă pe fiecare până la poarta casei.
Povestea
asta ca pe lucrul cel mai banal din lume, fără niciun pic de
trufie. Înainte de a pleca acasă ne-a condus – pe mine și pe
rudele mele cu care am ajuns la el – să vedem tot așezământul
înființat de el. La urmă ne-a făcut și o mică rugăciune de
binecuvântare.
Am
plecat spre casă. Nu știam ce să gândesc despre călugărul pe
care îl întâlnisem. Mă gândeam la toate poveștile ce le-am
auzit despre el.
Știam
că un român s-a căsătorit cu o englezoaică, apoi acel român a
venit cu tot cu ea la schit la el. Fără ceartă, fără cuvinte
aspre a convins-o pe ea să se boteze și să se cunune. A botezat-o
și ea a devenit o creștină ortodoxă convinsă. Despre cununie
băteau pasul pe loc găsind scuze: nu au nași, nu au rezervat
local, nu au...
Părintele
le-a spus ferm:
-Voi
ziceți da! Restul le rezolv eu pe toate. Am și nași. Am și local.
Am și meniu.
Tinerii
au spus da. Părintele le-a găsit nași și le-a făcut masa de
nuntă acolo la schit.
Mirele
bodogănea în ziua nunții că mireasa vrea să se cuafeze. A crezut
că găsește în călugăr un aliat, dar el a spus cu toată
blândețea din lume:
-O
să găsim și cuafor! Las-o să facă tot ce vrea că e ziua ei azi!
Au
trecut anii. Englezoaica vine în fiecare vară în România cu
familia ei. Și-a botezat copiii acolo în munți la schitul
călugărului.
De
ce vă scriu eu toate acestea!? Pentru că aflu lucruri ce mă
tulbură. Pentru că constat că există suflete ascunse în munți
ce poartă în ele forțe nebănuite și duc creștinismul și
credința adevărată mai departe.
Într-o
zi englezoaica l-a sunat pe călugăr și l-a implorat să se roage
pentru tatăl ei ce este pe moarte în spital. Bietul călugăr și
el bolnav, cu operații nenumărate a răspuns vorbind despre un om
pe care nu îl întâlnise niciodată în viața lui și despre care
nu știa nimic:
-Cum
să mă rog eu pentru el?! Nu e creștin! Nu e botezat! Nu s-a
spovedit niciodată în viața lui și sunt păcate multe. Cum să îl
ajut?
-Veniți
aici! O să-l botezați! O să-l spovediți!
S-a
dus călugărul acolo. L-a botezat. L-a spovedit prin translator.
Omul voia, dar nu știa niciun cuvânt în limba română. Apoi, deși
e încă în spital, starea de sănătate a omului e mai bună.
Veți
spune și veți gândi că oricine acceptă orice în preajma morții
și aveți dreptate, dar după aceea a urmat ceva miraculos și de
neexplicat.
Englezul
acela ce nu a văzut niciodată România și nici nu cunoaște niciun
cuvânt românesc vrea să se facă bine, să vină în România și
să își trăiască restul vieții la schitul din munți la
călugărul ce l-a convins că este purtătorul credinței Lui
Iisus...
Mai
știu că acolo la schit mai sunt suflete salvate de călugăr... Le
ia sub aripa lui, le schimbă soarta, îi ajută necondiționat fără
a cere ceva, ci dăruind...
Până
la urmă nu pot să nu mă întreb: Ce îți poate spune și ce taine
și forțe pune în cuvânt un călugăr chinuit de boli și de
viață, îmbrăcat în veșminte negre, sărăcăcioase încât să
te facă să crezi și să îl urmezi!?... Ce foame a sufletului o
pot sătura și ce gol al lui îl pot umple niște cuvinte!?...
8.februarie.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu