miercuri, 23 septembrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXX


...

Seara eram toți la masă în casa veche. Am mâncat, am râs, am făcut glume, am spus povești, ignorând durerea de inimă că a doua zi, la ora șase dimineața, vom pleca la drum. Titus mi-a comunicat că mai merge încă cineva cu noi, un prieten de-al lui din copilărie, ce voia să vadă Suceava. Tot de la el din sere îmi adusese o lădiță de roșii să o iau acasă.

Prăjitura mea le-a plăcut tuturor. Dragoș mi-a spus râzând după ce a venit de la serviciu:

- Chiar vă pricepeți! Arată foarte bine! Ne faceți în fiecare zi ceva bun...

- Da, mă pricep un pic. Îmi și place. Am făcut cu drag pentru voi. Ați fost niște gazde minunate!

În loc de răspuns s-a mulțumit să-mi zâmbească.

Rodica m-a rugat să îi scriu rețeta de prăjitură ca să încerce să o facă și ea.

Am terminat de mâncat și Titus s-a retras în camera lui. Avea de dat telefoane în America și de trimis emailuri. Din cauza diferenței de fus orar, seara era cel mai bun moment să facă asta. Maria s-a dus cu Sara în casa nouă. Copila voia la jucăriile ei. Domnul Mitică s-a dus afară să facă niște treburi prin curte. Am rămas în bucătărie doar eu, Dragoș și mama lui, Rodica, ce se ocupa de strânsul mesei și spălatul vaselor, după ce a refuzat categoric ajutorul meu.

Pentru prima dată de când eram acolo Dragoș a abordat subiectul scrisului meu. Știam că nu a citit nimic scris de mine, dar că lua de bun ceea ce spunea mama și unchiul lui și respecta ceea ce ei prețuiau, dar el nu era vrăjit de scrisul meu. Nici nu avea cum. Nu citise niciun rând, iar eu aveam ca regulă și încă am, să nu bag scrisul și cărțile mele pe gât nimănui. A citi o carte e ca și cum ai iubi. Trebuie să te cucerească scrisul, să te seducă, nu să te abuzeze autorul băgându-ți pe gât ceea ce scrie. I-am răspuns la niște întrebări despre scris, cărți, personaje. Întreba legat de ceea ce reținuse că povestise mama lui. Îi răspundeam. Știu clar – vedeam și simțeam – că nu l-am cucerit ca scriitoare. Pentru el nu eram încă. Eram pentru părinți, pentru unchiul, dar pentru el încă nu și puteam nici să nu fiu. Nu era obligatoriu să plac la toată lumea și tot toată lumea să îmi laude scrisul. Am prieteni buni, ce nu mi-au citit cărțile. E normal și firesc. Am prieteni ce îmi critică scrisul spunând că nu este pe gustul lor. E ok. Nu mi-ar mai fi prieteni în ziua când m-ar linguși.

Nu știu ce i-am spus lui Dragoș și nu îmi mai amintesc cum am ajuns la momentul în care, stând pe canapea alături, m-a întrebat ce nume am la profil de facebook ca să îl caute. I-am spus. A căutat. A găsit mai multe nume și a întrebat arătându-mi telefonul și indicând poza mea:

- Acesta este?

- Da, i-am răspuns și el mi-a trimis cerere de prietenie imediat, apoi a început să se uite pe profilul meu.

A dat click pe un text și vedeam cum i se modifică trăsăturile feței în timp ce citea. Nu cred că m-am înșelat că mi se părea că este maximum de încântat.

- Cine a scris asta?! m-a întrebat indicând cu degetul pe telefon textul meu: „De la William Wallace la George Floyd”. Atât de încântat era de text, că nici măcar nu îi venea a crede că l-am scris eu. A crezut că l-am preluat de la cineva.

...

Cine a fost William Wallace!?

Sir William Wallace a fost un nobil scoțian devenit unul din principalii lideri în timpul Războaielor Scoțiene de Independență.

De ce s-a ridicat la luptă împotriva ocupantului englez!? Pentru că acesta îi asuprea crunt, dar mai ales că exista o regulă a nobililor englezi ca orice tânără mireasă să aparțină în noaptea nunții nobilului englez și de-abia apoi să fie soția celui ales și acest fapt a fost picătura ce a umplut paharul umilirilor și l-a făcut pe William Wallace să organizeze scoțienii pentru Războaiele de Independență.

Acesta a învins armată engleză în bătălia de la Stirling Bridge în 1297, și a devenit Guardian of Scotland, titlu deținut până la înfrângerea în bătălia de la Falkirk. În 1305, Wallace a căzut prizonier la Robroyston lângă Glasgow și a fost predat regelui Edward I al Angliei, care l-a condamnat la moarte pentru trădare.

După moarte Wallace devine un simbol în țara sa, dar și în lume. Mai devine model pentru opere literare ale scriitorilor Walter Scott și Jane Porter.

Cine nu a văzut filmul „Braveheart”, în regia lui Mel Gibson, laureat al premiului Oscar pentru cel mai bun film!? Cine nu a plâns de emoție pentru viteazul din film!?

Filmul este inspirat din viața eroului scoțian ce a rămas peste timp ca model de inimă neînfricată...

Cine e George Floyd!?

Presa americană a făcut din prima clipă din el un erou prezentat ca ”uriașul cel blând” sau ”blândul Floyd” și după ce USA a luat foc s-a aflat că blândul nu e tocmai blând... Cazierul lui e un cearceaf de infracțiuni ca furtul, încălcarea proprietății private, deținerea de substanțe interzise și furt agravat cu armă mortală, și de condamnări.

Dacă ar fi să se facă un film după viața lui cum ar fi acel film!? Ce fel de model și de simbol ar fi peste generații omul de la care a pornit taifunul în USA!? Va fi prezentat ca hoț, drogat, jefuitor cu armă mortală - am înțeles că la jaf a amenințat cu arma o femeie gravidă - pușcăriaș... Ce distanță ca dintre rai și iad între imaginea lui și imaginea lui William Wallace creată de Mel Gibson!

Da, nimic nu justifică și nu scuză ca un om, chiar și infractor, să fie omorât ținându-i genunchiul pe gât și vinovatul va plăti, dar tot nimic nu justifică și nu e rațional să dai foc Americii pentru un infractor!

Polițistul a greșit și trebuie judecat, dar în judecarea lui trebuie luat în calcul întregul dosar de infractor al lui George Floyd.

Merită ca pentru o greșeală a unui polițist, nu rasist, ci prost, și pentru un infractor să distrugi USA, căci eu nu cred că negrii sunt discriminați!? Penultimul președinte american a fost negru... Dacă asta e discriminare, atunci eu nu mai am nimic de zis decât că există Eroi și „eroi”...

Cum ne alegem eroii așa va fi și lumea ce se naște după ei...

...


Era unul din ultimele texte postate, înainte de a pleca de acasă în excursie, în Argeș, cu unchiul lui.

- Eu l-am scris, am șoptit roșind. Îmi plăcea încântarea lui, dar mă și emoționa.

În loc de răspuns a mutat de câteva ori rapid ochii de la textul de pe telefon la mine de parcă ar fi vrut să mă asocieze textului, căci încă nu îi venea a crede că l-am scris eu.

- Waw! E super! Pot distribui și eu? a întrebat.

- Bineînțeles! O poate face oricine câtă vreme nu am blocată această opțiune.

A plecat în casa nouă extrem de încântat și cred că acela a fost momentul când am devenit și pentru el scriitoare, nu doar pentru mama, tata și unchiul. Eu am rămas cu Rodica și pălăvrăgeam. Îi spuneam că regret că plec și că o să îmi fie dor să fiu alintată. Îmi spunea că și ei o să îi fie dor de mine, dar că sigur va mai veni Titus după mine să mă aducă la ei, când îmi va fi dor de o vacanță sau când îi va fi lui dor să stea de vorbă și să o aibă în preajmă pe scriitoarea lui preferată din Suceava.

Ea a terminat de spălat vase și am trecut alături în camera ei să ne continuăm vorba. M-a întrebat, dacă mi-am făcut bagajul și i-am spus că da. Imediat a sărit ca arsă amintindu-și ceva. Titus îi spusese să îmi dea niște borcane cu dulceață de cireșe amare, căci eu nu am făcut anul acesta. S-a dus în cămară și mi-a împachetat niște borcane. A pus și dulceață de nuci verzi, din aceea catastrofală făcută de mine. Degeaba am protestat, degeaba am spus că nu vreau, că am acasă dulcețuri fel de fel, că ea a continuat să împacheteze borcanele, apoi le-a pus într-o sacoșă pe masa din bucătărie ca să nu le uit dimineața următoare, când plecam spre casă.

Era întuneric când s-a întors Dragoș la noi. Era extrem de încântat. Am dedus că citise mai multe texte scrise de mine, dar și se documentase mai mult de pe internet și vedeam în ochii lui ceva schimbat.

Mi-a spus râzând că sunt o mică celebritate la Suceava. Că a văzut că sunt interviuri cu mine și că m-a văzut dând autografe.

Am roșit auzindu-l și am explicat că nu sunt o celebritate, că acasă sunt exact ca la ei: muncesc, gătesc, îmi lucrez grădina. Într-un cuvânt că sunt un om cât se poate de normal. Nu m-a crezut. Orice aș fi spus nu l-ar fi convins. Nu după ce a citit texte scrise de mine. Înainte de asta, aș fi putut.

- Știi, Dragoș, o fetiță ce scrie poezie m-a întrebat, dacă e frumos să dau autografe și că vrea să dea și ea. I-am răspuns că eu nu scriu gândindu-mă la autografe, ci punându-mi sufletul în cuvinte și făcând asta ca pe menirea vieții mele. A porni pe drumul scrisului gândindu-te doar la succes și glorie e o cale greșită. Mai întâi trebuie trudă, sacrificiu, muncă titanică zeci de ani și faci asta știind că este posibil să nu ai succes niciodată, dar nu te oprești, căci asta e fericirea ta! Și dacă vine ziua când dai un autograf – eu am făcut-o cu sfială – asta ține doar o clipă, apoi te întorci la trudă, la muncă... Fericirea la mine e munca în sine de a scrie, nu să dau autografe... Gloria, fericirea, succesul meu e când scriu; ce vine după sunt amănunte nesemnificative. Deci, cred că înțelegi și ți-am explicat cât de bine am putut, Dragoș, cam cum mă raportez eu la succes...

- Deci mâine plecați? Sper că v-ați simțit bine la noi.

- Excelent! am răspuns.

- Știu că unchiul e mai dificil; e așa din cauza suferinței; dar pe dumneavoastră vă prețuiește mult.

- Știu, i-am răspuns. Mi-am dat seama.

- Dacă mâine plecați, nu facem și noi niște fotografii? a întrebat el.

Ne-am pozat cu telefonul lui toți trei.

- Dar cu unchiul nu faceți poze? Să îl chemăm. O fi terminat cu telefoanele și cu corespondența.

- Mă duc eu să îl chem, am spus și am plecat spre camera lui, am bătut la ușă și am intrat.

Titus era în fața calculatorului, la masă. Avea țigara aprinsă.

- Mâine plec. Vrea Dragoș să facem poze. Vrei?

El s-a ridicat de la masă și m-a urmat în camera Rodicăi. Am făcut poze toți, dar Dragoș a vrut să facă câteva poze doar cu mine și cu unchiul lui. Le-a făcut, dar Titus a mormăit continuu că nu vrea să facă poze și că se duce în camera lui că mai are ceva de lucru de terminat. Nu era adevărat. Era furios, era trist, dar prefera să pozeze în morocănos. M-am întrebat, dacă totuși și-a dat seama că am mințit, și mi-am răspuns că sigur da.

El a dat să plece spre ușă, dar eu iar am imitat mersul piticului morocănos din poveste ca să îl fac să râdă. Nu am reușit. A schițat doar un zâmbet amar.

- O să scrieți despre unchiul? a întrebat Dragoș râzând.

Titus s-a întors spre noi toți, ce eram în picioare în mijlocul camerei. Ne privea cumva speriat. Nu știam, dacă l-a deranjat întrebarea sau râsul lui Dragoș. Nu citeam nimic în ochii lui.

- Despre cine să scriu?! Despre teroarea asta?! Despre monstrul, otrava, nesuferitul, omul îmbrăcat în cea mai dură și aspră coajă de copac, omul cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil?! am spus râzând și am dat să continui cu: Nu scriu nimic! Nu am ce scrie! dar m-am oprit fără a rosti cuvintele.

Titus mă privea cu ochii întunecați și tulburi. Percepuse fiecare cuvânt al meu ca pe un pumn. Deși învățase să își ascundă foarte bine durerea și sentimentele, ceva în atitudinea lui trăda că l-am rănit. Am văzut asta câteva secunde, apoi și-a plecat ochii ca să nu se mai vadă în ei nimic.

- S-ar putea ca sub pielea de crocodil să fie un suflet de înger, am șoptit și nu lingușeam, Doamne ferește!, ci exact asta am simțit în acel moment și am spus.

Titus a ridicat brusc capul. Mi-a aruncat o singură privire fulgerătoare și în ochii lui era lumină și fericire. Apoi i-a plecat și eu nu am mai văzut nimic încât mă întrebam, dacă acel fulger de lumină și de fericire din ochii lui nu a fost doar o părere de-a mea.

A ajuns la ușă. A pus mâna pe clanță. A deschis-o. S-a întors spre mine și a spus întunecat, trist și rece ca stânca Mănăstirii Corbii de Piatră:

- Fă-ți bagajul! Să ai totul strâns. Mâine ne trezim la cinci. La șase plecăm.

- Am făcut tot.

- Rodica, i-ai pus dulceață de cireșe amare și de nuci?

- I-am pus.

- Bine. Merg la culcare. Mâine mă trezesc dimineață că trebuie să duc maimuța asta acasă.

- Dacă ți-e greu poți să mă trimiți doar cu șoferii. Ai zis că sunt doi.

- Tu poți să taci!? Te duc acasă așa cum am promis. Te-am luat de la poartă și te las la poartă!

- Doamnă Luminița, dar v-a făcut până la urmă unchiul omletă?

- Nu! am exclamat. Mi-a promis omletă și povești. Cu asta m-a ispitit să vin în Argeș. Nu mi-a făcut omletă și povești mi-a spus puține. Tu mă întrebi, Dragoș, dacă voi scrie, dar ce să scriu?! Unchiul tău nu mi-a spus poveștile promise, ci doar firimituri de povești!

- Unchiule, vino înapoi! Nu fugi în cameră la tine! l-a strigat Dragoș râzând și Titus s-a întors din hol înapoi la noi în cameră. Trebuie să îți primești critica.

- Ce vrei?! a țipat spre nepotul lui mult mai morocănos decât un pitic din poveste. De fapt era morocănos ca un urs stârnit de albine ce îi bâzâie pe lângă nas.

Și Rodica și Dragoș au tăbărât pe el cu gura reproșându-i că nu mi-a făcut omletă și nu mi-a spus povești.

- Unchiule, trebuia să îi faci omletă doamnei Luminița, dacă i-ai promis!!

- Frate, dacă i-ai promis povești, trebuia să îi spui! Nu e frumos să nu te ții de cuvânt!

Și pentru că nu era destul că tăbărâseră amândoi pe el, am sărit și eu cu gura miorlăindu-mă ca un copil de grădiniță ce pârăște la educatoare:

- Nu mi-a făcut omletă!! Nu mi-a spus povești!!

- Gata! Lăsați-mă în pace! a țipat Titus ridicând mâinile în sus teatral. V-a zăpăcit pe toți de cap pacostea asta și stați pe capul meu! a exclamat făcând pe supăratul și a tăiat-o rapid spre camera lui, părăsind câmpul de luptă așa cum fugea după luptele cu cocoșul.

Dar ți-ai găsit să se aștearnă liniștea. Eu mă miorlăiam că vreau omletă, Dragoș râdea că unchiu-su nu mi-a făcut-o și Rodica îi striga că nu este frumos să nu se țină de cuvânt.

Bietul Titus s-a întors înapoi așa cum se întorceau ienicerii otomani după o luptă cu ostașii lui Ștefan cel Mare și trebuiau să îi spună sultanului că au fost bătuți.

- Mâine dimineață îi fac omletă! Poveștile promise i le spun când mă întorc din America și mă duc iar după ea! a spus condițiile capitulării și apoi părându-i rău că a capitulat atât de ușor și că el este totuși un călugăr Shaolin – e drept că unul pe care îl bate cocoșul și pe care îl tachinează Luminița - a spus ferm: Acum lăsați-mă în pace! Tu, pacoste, treci la culcare! Să vezi că nu te poți trezi mâine dimineață la cinci!

În strigătele de ura și râsetele Rodicăi și ale lui Dragoș, ce făceau galerie pentru mine și se bucurau că am câștigat războiul, am întors repede capul spre Titus, ce iar era lângă ușă și am făcut spre el gestul acela prin care îi anulam voința, adică am scos limba, dar fără să mă vadă ai lui.

El a făcut ochii mari, și-a strâns buzele să-și stăpânească râsul și a ridicat din umeri. Apoi a dispărut.

Am mai stat puțin cu Rodica și Dragoș. A venit și domnul Mitică și Maria și ne-am luat rămas bun de la toți. Ne-am îmbrățișat ignorând pandemia.

Mi-au spus că le-a fost drag să mă găzduiască și că speră să mai vin la ei, dar că e posibil ca în toamnă să dea ei o fugă prin Moldova. Le-am mulțumit și eu pentru tot, pentru căldură, pentru bunătate, pentru că m-au primit în casa lor ca pe o rudă și au făcut totul să îmi fie bine...

M-am dus la culcare. Nu am adormit imediat. Mă gândeam, nu știu de ce, la mama lui Titus, la bătrâna doamnă...

...Aceasta o fi fost camera ei?! Oare aici și-a petrecut ultima parte a vieții!? Cred că în camera asta au pus-o moartă... Oare în camera asta a murit?! În acest pat!? mă întrebam și nu mă înfioram de frică. Simțeam liniște. Simțeam pace.

...Doamnă Florica, Titus m-a adus aici să îmi spună povești despre dumneavoastră. Nu mi-a spus decât puține și frânturi, dar eu v-am simțit prezența, v-am simțit plânsul și râsul... V-am simțit destinul ca a unei corăbii pe o mare în furtună. Primul soț v-a murit în război. Apoi și cei doi copii răpuși de tifos. Credeați că nu există durere mai mare. Ați rămas cu averea, dar cu sufletul mort. A reînviat când l-ați întâlnit pe tatăl lui Titus și ați crezut că viața s-a îndurat de dumneavoastră și v-a dat înapoi tot ceea ce v-a furat, că în sfârșit corabia a ieșit din furtună în ape limpezi. Altă mare iubire, alți doi copii... Au venit comuniștii... Soțul a ajuns în pușcărie mai întâi condamnat la moarte, apoi pe viață, apoi... Copiii chinuiți și persecutați... Dumneavoastră săracă, umilită, dar făcând totul să le fie bine copiilor și să facă școală. V-am simțit prezența. V-am simțit lacrimile. Ați lăsat în copii parte din sufletul dumneavoastră și al soțului și prin ei am aflat cine ați fost. V-au luat averea, v-au strivit iubirea, v-au transformat viața în calvar, dar nu au reușit să vă distrugă sufletul și noblețea! Le-ați lăsat copiilor! Mulțumesc că v-am cunoscut! Mulțumesc că mi-ați vegheat șederea în casa dumneavoastră! Sper să mai vin, dacă Titus o să mă ierte, când va afla că am mințit... Aș putea să nu îi spun, dar nu este corect... Îi voi spune adevărul, indiferent ce hotărâre va lua. Eu sunt învățată să pierd tot. Și viața mea e ca o corabie în furtună. Eu trăiesc ca o pasăre... Am învățat să trăiesc așa ca să nu mai simt durerea. Când nu ai nimic, nu poți pierde nimic și în felul acesta nimic nu mai doare..., vorbeam de la gând la gând cu doamna ce a fost stăpâna absolută a acestei case și a acestor pământuri, așteptând ca somnul să mă ia în brațe. Am alunecat în el ca într-un ocean...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu