luni, 14 septembrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXVIII

 

A venit Rodica cu Sara și ne-am salutat călduros.

- Bună dimineața, doamnă Luminița! mi-a spus dulce fetița așa cum era învățată să spună.

- Bună dimineața, domnișoară Sara! i-am răspuns și m-am aplecat să îi strâng mâinile.

Ne-am băut cafeaua tăcute. Nu am pomenit nimic despre ziua trecută. Rodica era prea deșteaptă să nu știe că se întâmplă ceva, dar prea doamnă ca să pună întrebări.

Titus ne-a găsit la cafea, ne-a salutat și ne-a urat poftă bună. Părea trist și obosit. I-am răspuns fără a-l privi. Și-a pus apă la fiert pentru ceai și a plecat la baie.

Când s-a întors, mi-a spus în timp ce se punea plante în apa clocotită:

- Astăzi stăm acasă, dar mâine mergem în Buzău sau Vâlcea. Alege tu unde!

Eu așteptam scuze. Nu puteam trece peste ceea ce se întâmplase cu o zi înainte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nu pentru că aveam pretenții, ci pentru că aveam de la el pretenția de a fi mereu la înălțimea nobilului din el.

- Nu pot merge. Plec acasă mâine. Mi-a spus la telefon femeie, ce are grijă de casa mea, că sora ei e pe moarte și nu mai poate veni de două ori pe zi să deschidă și să închidă la păsări și să le dea apă și mâncare, am mințit cu nasul în cana de cafea și cu voce tremurată.

- O, nu, Luminița! Nu poți pleca! Trebuie să stai și la sfârșitul acesta de săptămână, apoi te duce Titus! a exclamat Rodica.

- Da, aș fi vrut să stai și la sfârșitul acesta de săptămână, apoi te duceam acasă luni sau marți, că după aceea trebuie să plec în America. Am bilet de avion pe trei iulie, a spus Titus ocupându-se de ceai.

Eram convinsă că mă cunoaște suficient de bine încât să își dea seama că mint și totuși nu a zis nimic. Eram triști și eu și el. Eu pe lângă tristețea că suntem certați, deja aveam și regretul că am mințit.

Am lăsat cana goală pe masă și am trecut în camera alăturată bucătăriei, unde dormea Rodica, și m-am așezat pe o canapea. Mi-am ascuns fața în mâini. Regretam că mințisem, dar am făcut-o ca să nu o supăr pe Rodica – doamna aceea ce mi-a fost o gazdă minunată și care mă iubea necondiționat – căci nu voiam să știe adevăratul motiv pentru care plec acasă.

- Doamnă Luminița, îmi citești o poveste? m-am auzit întrebată de o voce cristalină și mi-am luat mâinile de la ochi.

În fața mea era Sara cu ochii ei albaștri ocupându-i jumătate de față.

- Îmi citești? Ești tristă? Vrei să plângi?

- Nu sunt tristă. Nu vreau să plâng, i-am răspuns după ce am respirat adânc pentru a mă liniști. Ți-aș citi, dar nu am nicio carte.

- Uite carte! a exclamat fetița arătându-mi o carte de pe masă.

Am întins mâna și am luat cartea. Nu era o carte de povești pentru copii. Am deschis-o la întâmplare și îi priveam foile. Sara mi se lipise de genunchi ca o pisică și mă îmboldea:

- Citește-mi o poveste, doamnă Luminița!

Mi-am amintit că bunica ei mi-a spus că educatoarele de la grădiniță spuneau despre Sara că este foarte deșteaptă, dar foarte încăpățânată, face întotdeauna doar ceea ce vrea ea. Am zâmbit spre copil întrebându-mă în gând: Oare de la cine are încăpățânarea!? și mi-am spus că nu am scăpare, trebuie să-i citesc o poveste. Mi-am fixat ochii pe o pagină a cărții și priveam ca și cum aș fi citit din ea. Am început.

- Cunosc o fetiță. Ea are ochii mari, albaștri, ce îi ocupă jumătate de față. Are o guriță mică ca un bumb.

- Ce este „bumb”? m-a întrerupt fetița, încă neînțelegând că ea este personajul din poveste.

- Nasture, am explicat eu și am continuat prefăcându-mă că urmăresc scrisul din carte: Când se trezește dimineața, bunica o îmbracă cu haine frumoase.

M-am oprit și i-am privit fața. Era cumva confuză. Așa micuță cum era creierul ei se minuna și eu citeam pe fața ei nelămurirea: Ce poveste e asta cu o fetiță ca mine?!

- Astăzi a îmbrăcat-o cu o bluziță cu inimioare și pantaloni roz.

- Nu inimioare! Fluturi! a țipat ea intervenind în povestea citită de mine cu fața toată radioasă și zâmbet, așa cum o avea la acea locație, unde am mâncat, când am fost în excursie și unde i-am spus că, dacă mănâncă, o să sară din trambulină până la vârful copacilor, căci a înțeles că povestea este despre ea și asta o încânta nespus de mult.

- Da, am greșit. Astăzi a îmbrăcat-o cu o bluziță cu fluturi. Pe ea o cheamă Sara și e frumoasă ca o prințesă, „citeam” eu ignorând chicotelile lui Titus și ale Rodicăi, ce ascultau din bucătărie povestea.

- Nu, prințesă! Morișcă! Sara e o morișcă! a țipat fetița.

- Da, Sara e o morișcă, am rectificat eu realizând că jocul de-a citit povestea devine tot mai complicat, dar și mai amuzant. Fetița intrase complet în jocul meu și cream împreună o poveste.

- Așa. Sara e o morișcă. Citește mai departe povestea, doamnă Luminița! mi-a cerut copilul privindu-mă cu ochii măriți de interes.

- Sara uneori e neascultătoare și bunica se supără, am șoptit și am pândit ochii copilului să văd ce este în ei. Părea că înțelege ce am spus și că se gândește intens la asta.

- Sara e fetiță ascultătoare. Ea nu o supără pe bunica, a șoptit aproape plângând.

- Da, de obicei e fetiță ascultătoare și cuminte și de asta o iubesc toți. Și mami, și tati, și bunicul, și bunica...

Fața fetiței s-a luminat de fericire. Eu i-am zâmbit. Habar nu aveam că Titus a venit în pragul ușii și rezemat de toc privește cu fața radioasă de fericire tot acel jos dintre mine și nepoțică surorii lui. Doi copii, a șoptit.

- Și Titu mă iubește...

- Și Titus te iubește, dar el este uneori rău și o supără pe Luminița! am citit mai departe povestea.

Fetița a întins mâna spre fața mea și mi-a mângâiat-o de parcă ar fi căutat lacrimi.

- Titu e rău cu tine?! Să îl cert?

- Nu e rău cu mine. Așa e în poveste, am șoptit și am dat să continui, dar fetița m-a oprit.

- Noi suntem în poveste...

- Sara ar vrea să îl certe pe Titus, dar Luminița nu îi dă voie. O să îl certe ea, am încheiat ferm capitolul unde apărusem eu ca personaj secundar din greșeală sau luată de val și am trecut la altul în care tot Sara era personajul principal.

- Sara nu vrea să mănânce. Face mofturi. Bunica se supără. Ar vrea ca fetița să mănânce ca să crească mare și frumoasă ca o prințesă...

- Ca o morișcă! a țipat fetița. Sara e o morișcă.

- Ca să crească mare și frumoasă ca o morișcă, am rectificat eu povestea.

- Sara mănâncă! Ea nu o supără pe bunica.

- Da, mănâncă, dar foarte puțin. Bunica ar vrea ca ea să mănânce și câte un pic de carne, că așa cresc moriștile mari. Altfel rămân mici.

- O să mănânc carne! a țipat fetița și a țâșnit de lângă mine spre bucătărie unde era bunica și i-a spus: O să mănânc ca să mă fac o morișcă mare!

Bunica a luat-o în brațe râzând și a strigat spre mine: Ai un farmec să citești povești copiilor!

Nu i-am răspuns nimic. Ochii mei s-au oprit în ochii lui Titus ce mă priveau din pragul ușii. Erau triști și întunecați. De la gând la gând mi-a transmis că se gândește la acele cuvinte pe care mi le-a spus cândva: Dacă vreodată ar fi să te rănesc cu vreun cuvânt sau faptă sper să îmi dau seama de asta, să văd durerea în ochii tăi, înainte ca tu să spui vreun cuvânt, și să îmi cer iertare...

A venit brusc spre mine, s-a aplecat și mi-a șoptit să nu audă nimeni:

- Iartă-mă pentru ieri!

Eu în loc de răspuns mi-am plecat capul și nu aveam curaj să îl privesc. Mă simțeam groaznic că mințisem și că scuzele lui au venit prea târziu. Dacă și-ar fi cerut scuze înainte de a minți eu...

- Scuzele sunt spuse pentru a fi acceptate! Altfel le spui degeaba, a șoptit trist și a plecat în camera lui.

Am fost tentată să îl urmez și să îi spun că i-am acceptat scuzele, dar că sunt stânjenită că am mințit legat de plecarea acasă și că mă simt prost, că vreau să mai stau până luni sau marți, cum a zis el. Nu am avut curaj să o fac. Îmi aminteam că mi-a spus cândva, că nu poate ierta să fie mințit...

...Oare m-a crezut?! Oare nu și-a dat seama că am mințit!? El mă cunoaște atât de bine, vorbeam singură când am simțit mâna Sarei atingându-mă pe genunchi.

- Doamnă Luminița, citește mai departe povestea!

- Vai de mine! am exclamat realizând că habar nu am ce să mai spun.

Rodica râdea în bucătărie și îi explica Lilicăi, ce ajunsese chiar atunci, în ce belea am intrat cu Sara.

- Sara are o jucărie, de care nu se desparte niciodată, am spus eu prefăcându-mă că citesc din carte, dar observând jucăria, pe care fetița o avea tot timpul în mână.

- Da, Sara ține tot timpul jucăria cu ea, m-a întrerupt fetița.

- Lasă-mă să citesc eu din carte! i-am cerut ferm.

- Dar povestea știe tot? s-a mirat copilul în chicotelile femeilor din bucătărie.

- Știe. Poveștile știu tot.

- Bine. Citește!

- Sara chiar și noaptea doarme cu jucăria la piept.

Fetița a râs cu poftă. Povestea chiar știa tot. Ea dormea cu jucăria. Dar și-a amintit ceva ce nu știa povestea și a țipat:

- Sara doarme cu păturica albastră! Și cu pernuța inimioară! Asta nu știe povestea!

- De ce te bagi?! Lasă-mă să îți citesc eu povestea. O să vezi că știe tot! Uite ce scrie aici, am spus și am dus degetul la un rând de pe foaie și „citeam” silabisind: Sa-ra doar-me cu pă-tu-ri-ca al-bas-tră și per-nu-ța ro-și-e în for-mă de i-ni-mă!

Bietul copil și-a băgat degetul în gură și mă privea mut cu uimire.

- Povestea știe tot!

M-a pufnit râsul. Le auzeam și pe cele două femei râzând în bucătărie.

- Îmi place. O să îi spun lui mami să îmi citească povestea asta! E frumoasă! E despre morișca Sara!

Am râs și mai tare. Cineva o să aibă probleme de acum înainte în a spune povești. O să mă trezesc că sunt sunată la Suceava să spun ce mai scrie în carte despre Sara.

- Veniți la masă! ne-a strigat Rodica, ce pusese o gustare pe masă, cât timp noi am fost ocupate cu povestea.

Ne-am dus. M-am salutat cu Lilica, ce imediat a plecat în camera boierului să îi ceară o țigară.

- Doamne, câtă fantezie ai! Te-ai gândit să scrii povești pentru copii? Așa le spuneai povești și băieților tăi când erau mici?

- Da, Rodica, așa le spuneam și lor și ei mă ascultau cu gura căscată în fiecare seară. Mi s-a mai spus să scriu povești pentru copii.

- Oricum mi-ai dat o idee grozavă pentru a o educa pe Sara. Pun în poveste și îi „citesc” tot ce nu îmi place la ea. Tot în poveste pun și ceea ce îmi place.

Lilica s-a întors și și-a aprins țigara.

- Boierul e nervos. Caută un șofer să conducă mașină până la Suceava să vă ducă acasă mâine. Deci plecați, doamnă Luminița?

- Da, plec, am răspuns și mi-am plecat capul de rușine, amintindu-mi că am mințit.

- V-a plăcut la noi?

- Foarte mult.

- Sper că nu plecați prea de dimineață. Vreau să vă aduc un cadou. Sunteți atât de..., Lilica s-a oprit neștiind cu ce cuvânt să își termine fraza.

I-am zâmbit și i-am mulțumit. Mâncam de parcă ruguma o vacă bătrână, cu dinți răi și înghițeam cu greu. Îmi doream atât de mult să am curaj să mă duc în cameră la Titus și să îi spun că mai stau, că am mințit legat de plecarea acasă, pentru că eram furioasă pe el că nu și-a cerut scuze, dar mai ales pentru că nu voiam să știe Rodica adevăratul motiv al plecării mele acasă. Dar nu aveam acel curaj. Știam că Titus reacționează ca un uragan, dacă este mințit.

- Sara mănâncă ca să crească o morișcă mare! am auzit-o pe fetiță zicând și am zâmbit. Deja povestea mea aducea schimbări.

Ce ușor e totul în povești! Voiam o poveste în care să dau timpul înapoi și în care Titus să își ceară scuze înainte de a minți eu.

Am terminat de mâncat. Rodica a mai pus câte un pic de cafea în ceștile noastre și Lilicăi i-a pus o cană plină.

În jurul mesei am explicat ce prăjitură vreau să fac și de ce am nevoie. Rodica mi-a spus că pot să nu fac. Eu am insistat că o fac că i-am promis domnului Mitică.

- Fă o listă cu ce ai nevoie, ca să o trimit pe Lilica în sat să cumpere, mi-a cerut Rodica și eu am făcut.

Nu am trecut pe listă gem, căci nu îmi plăcea și nici nu foloseam niciodată gem de cumpărat – o gelatină cu chimicale, ce se topea pe prăjitură și nu avea deloc gust de fructe – pentru prăjiturile mele. Gazdele mele aveau foarte multe dulcețuri, dar gemuri acrișoare deloc și eu aveam nevoie de așa ceva.

M-am uitat prin pungile cu legume și fructe și am găsit niște nectarine. Tari, roșii, aromate.

...Cred că pot improviza din ele o pastă de întins pe blatul meu galben, am spus de parcă vorbeam singură și Rodica a râs.

- Pune dulceață! a cerut ea.

- Nu! În loc de o prăjitură cu gust divin îmi iese o bombă mult prea dulce. Și eu știu exact ce vreau să îmi iasă, am spus deja tăind nectarinele în cubulețe mărunte pentru a le pune la foc și a le transforma în gem. Luam în calcul să nu pun deloc zahăr pe ele sau doar o lingură – asta în funcție de gustul lor după ce le fierbeam rapid.

- Doamne, ce pretențioasă ești! Pune acolo și ce o ieși o ieși! mi-a spus Rodica și m-a îmbrățișat.

- Vreau să iasă o prăjitură bună, i-am șoptit și ea nu a mai zis nimic.

A trimis-o pe Lilica la magazin cu lista mea și strângea de pe masă. Eu continuam munca cu fructele mele. A venit Titus și mi-a întins telefonul lui.

- E Don Stefano! Vrea să vorbească cu tine!

Mi-am șters mâinile cu un prosop de hârtie și am luat telefonul. Titus mi l-a dat și a plecat la el în cameră. Ducând telefonul la ureche, mă gândeam că singurul motiv pentru care a sunat e să își ceară scuze pentru mizeria pe care o spusese la masă.

- Bună ziua! am auzit.

- Bună ziua! am răspuns.

- Știi să faci zacuscă? m-am auzit întrebată și am ezitat o clipă să răspund nelămurită fiind de ce mă întreabă așa ceva.

- Știu, am răspuns ca un șoricel opărit.

- Am trimis nouă oameni în pădure să îmi culeagă hribi. Vreau să vii la mine la fermă și să îmi faci zacuscă!

M-am lăsat moale pe marginea canapelei din bucătărie. Cred că mă făcusem lividă. Rodica mă privea cu ochii plini de mirare.

- Nu pot să vă fac, am răspuns ca cu gura altuia. Mâine plec acasă.

- Răzgândește-te! Nu pleca! Vii și îmi faci zacuscă din treizeci de kilograme de hribi!

Creierul meu procesa date: Zacuscă din treizeci de kilograme de hribi... deși hribii nu rezistă în zacuscă. Zacusca se face cu ghebe sau opintici, cum le zicem la noi la Suceava. Calculam în gând aproximativ câte legume trebuie puse pentru treizeci de kilograme și rezulta că trebuie să am în total un cazan cu vreo sută douăzeci de kilograme de legume amestecate. Să le pregătesc îmi lua vreo trei zile. Apoi să fierb... Zacusca se face cu legume culese din grădină, mature, de toamnă, nu în iunie cu legume de import...

Am procesat toate aceste date și am tras concluzia că omul nu știe ce vorbește și că probabil nici nu vrea zacuscă.

- Dumneavoastră ați făcut vreodată zacuscă? Știți câte legume vă trebuie pe lângă hribi? Știți câte zile îmi ia să fac așa ceva?

- Nu am făcut! Vreau să îmi faci tu! Vii la ferma mea și stai până o faci! Eu am trimis oamenii în pădure.

Am oftat. Ceva nu era în regulă.

- Nu vin! Mâine mă duce Titus acasă, am șoptit.

Înainte de a îndepărta telefonul de ureche l-am auzit spunând: Mai gândește-te! Aștept răspunsul tău...

Rodica mi-a smuls telefonul din mână.

- Ce voia?! a țipat furioasă.

Am explicat bâlbâindu-mă și stăpânindu-mă să nu plâng. Voiam să plec acasă. Vacanța se terminase. Nu îmi mai părea rău că am mințit ca să plec.

Rodica țipa, dar eu nu realizam ce spune. A plecat cu telefonul în mână spre camera lui Titus.

- Sună-l imediat și spune-i că Luminița e musafirul nostru și că este aici în calitate de scriitoare! am auzit-o țipând înainte de a ieși pe verandă și apoi afară cu Sara de mână.

Fetița îmi cerea să îi mai spun povești. Ne-am așezat pe banca din fața casei și nu îmi amintesc ce îi îndrugam și ce îi răspundeam la întrebările despre Sara din poveste, despre morișcă, și despre faptul că ea este o fetiță cuminte, ce a mâncat cărniță ca să crească. Mai degrabă îmi amintesc cum mă încălzea soarele, cum adia ușor o briză, cum priveam în zare peste câmp spre Râul Doamnei și cum făceam eforturi uriașe să îmi stăpânesc lacrimile ca să nu plâng în fața copilului.

Așa ne-a găsit Lilica, ce a venit cu cumpărăturile. Le-a lăsat pe masa din curte și m-a întrebat, dacă sunt bolnavă.

I-am răspuns că nu. M-a privit intens cercetându-mi fața.

- Sunteți tristă, doamnă Luminița? Îmi place atât de mult când râdeți! Și boierul iubește râsul dumneavoastră...

I-am zâmbit chinuit forțându-mă, apoi am plecat ochii.

- Mă duc la muncă. Trec mâine să vă aduc un cadou.

- Mulțumesc! i-am șoptit și am adăugat: Dar nu trebuie...

- Vreau eu să vă aduc ceva! Am spus la toată lumea din sat ce doamnă scriitoare a adus boierul Titus de la Suceava.

Așa amărâtă cum eram nu m-am putut stăpâni să nu schițez un pui de râs.

- Și ce zic oamenii când le povestești?

- Zic că trebuie să fie ceva de capul dumneavoastră de v-a adus atâta drum boierul la cât e de pretențios... Eu le-am spus că sunteți deșteaptă și că vorbiți ca boierul de prin cărți. Boierul e tare fericit de când sunteți aici, chiar dacă nu arată...

Am râs mai mult decât un pui. Apoi m-am întristat gândind: Nu era nimic de capul meu... Nu eram deșteaptă ca boierul... Nu mă interesa fericirea boierului ei. Povestea se sfârșise. Vacanța mea la fel. Voiam să plec acasă.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu