sâmbătă, 12 septembrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXVII

 

Îmi era foame, începuse să îmi fie și frig, căci se înnora și se lăsa și seara, dar nu spuneam nimic. Din câte îmi aminteam trebuia să trecem prin alte două sate, Pietroșani și Cosești, și eram acasă la Dărmănești. Gândul îmi era la ciorba pe care o făcusem de dimineață. De-abia așteptam să ajung acasă și să mănânc o porție mare și foarte fierbinte. Probabil, dacă i-aș fi spus lui Titus că mi-e foame, ar fi căutat ceva să mâncăm, chiar dacă prin sate era greu să găsești un local deschis din cauza pandemiei, dar eu mă încăpățânam să nu îi vorbesc. Eram supărată pe el. Nu cântam. Nu ascultam muzică. În mașină era ca la înmormântare.

Am tresărit când a luat-o pe un drum de țară, la dreapta, undeva între satele Cosești și Domnești. Știam sigur că nu pe acolo am venit. Era un drum rău ce trecea prin locuri pustii, fără nicio casă. Titus conducea cu viteză și în urma mașinii rămânea un nor de praf. Știam că, dacă i-aș spune să conducă mai încet, ar accelera așa că preferam să tac.

Nu am întrebat unde mergem, dar l-am auzit vorbind la telefon cu cineva și am dedus din discuție că mergem să vizităm pe cineva; un profesor de istorie foarte dedicat meserie și foarte implicat în comemorarea, dar și păstrarea vie a memoriei eroilor ce au luptat împotriva comuniștilor din Munții Muscelului.

Nu aș fi vrut să merg. Eram obosită. Îmi era foame. Îmi era frig. Eram supărată pe Titus. Era târziu. Cred că am mormăit anemic că vreau să mergem acasă. Bărbatul de lângă mine s-a făcut că nu mă aude și a condus cu viteză mai departe. Am ajuns într-un sat, pe o uliță de sub poală pădurii. A oprit mașina în fața unei case impunătoare. În jurul casei era o grădină de flori mirifică. Încă din drum am văzut cât de îngrijită era și ce specii de flori cățărătoare Clematis, în culori cum nu mai văzusem niciodată, se întindeau pe suporți metalici sau de lemn spre balconul de la etajul casei și străjuiau intrarea principală a casei. Erau înflorite și lăsau impresia, așa cum stăteau întinse, nebune de flori, în soare că nu se cațără ele urcând în sus pe zidurile casei, ci că le toarnă cineva de sus și ele curg spre pământ, cascade din cer de culori și de frumusețe. Erau în grădină și trandafiri, și arbuști ornamentali, dar mie mi-a furat inima covoarele multicolore de Clematis.

- Să coborâm! Ne așteaptă, domnul profesor! a spus Titus, a coborât rapid și a înconjurat mașina să îmi deschidă ușa, dar până a ajuns, deja coborâsem.

Mi-a aruncat o privire fulgerătoare în care am citit: Încăpățânato! I-am aruncat o privire la fel de fulgerătoare în care am spus: Cere-ți scuze! Nu îți dau voie să fii mai puțin decât boierul pe care l-am cunoscut eu..., apoi am plecat capul tristă și l-am urmat spre intrarea în curte. În poartă ne aștepta zâmbitor domnul profesor. Deja îl cunoșteam. Eram prieteni pe facebook – îmi dăduse cerere de prietenie, după ce Titus i-a vorbit de mine – și știam cât de implicat și de dedicat este muncii de cercetare istorică a evenimentelor petrecute pe locurile lui natale. Am constatat mergând spre el, că este mai zâmbitor în realitate, decât în poze. Titus s-a salutat cu căldură cu el. Se vedea și se simțea că se prețuiesc mult unul pe altul. M-a prezentat și pe mine și domnul profesor m-a salutat. I-am răspuns, apoi ne-a poftit în curte. Mergeam pe un covor de iarbă perfect întreținut de pe lângă casă, când ne-a ieșit în întâmpinare un domn mai în vârstă, a cărui zâmbet cald m-a convins înainte de a-mi fi prezentat că este tatăl domnului profesor. Titus l-a îmbrățișat ca pe un frate – exact acesta a fost sentimentul meu, când i-am văzut îmbrățișați – și i s-a adresat cu domnul inginer. I-am fost prezentată și lui. M-a salutat cu căldură, dar și privindu-mă cu interes. I-am răspuns. După aceea nu m-am putut abține să nu mă apropii de o cascadă de flori ce curgea pe laterala casei de undeva de sus.

- Doamne, cât sunt de frumoase! Nu am mai văzut niciodată Clematis în culorile acestea! Și grădina e perfect întreținută!

Bătrânul mi-a zâmbit, apoi a vorbit cu emoție și modestie.

- Am fost inginer agronom. Am asta în sânge. Nu pot trăi fără să fac ceea ce iubesc. Florile sunt trimise de celălalt fiu al meu de la Londra. Am doi fii - unul stă cu mine și celălalt e la Londra. Sunt supărat că a plecat din țară. Aș fi vrut să trăiască în România...

Ca primă impresie era că am întâlnit alți oameni, ce pun pasiune în ceea ce fac și care și-au înțeles menirea pe pământ. Fiul era dedicat studierii istoriei și transmiterea dragului de trecut elevilor ce îi treceau prin mâini. Punea în această profesie aleasă nu la întâmplare, ci ca menire și har, toată pasiunea, pe care o pusese tatăl lui o viață întreagă și încă o mai punea, în munca cu drag a pământului.

Am mers undeva în spatele casei, în timp ce bărbații făceau conversație cu Titus despre ceea ce au mai făcut în ultimul timp, de când nu s-au mai văzut. Ne-am așezat la o masă de lemn în fața intrării din spate a casei. Eu stăteam singură pe latura dinspre casă și cu fața spre grădina, în care se întindea o seră lungă până lângă pădurea, ce începea imediat, ce se termina sera, ca un zid înalt și verde. Ceilalți, toți trei, s-au așezat în fața mea. Din casă a ieșit o doamnă. Era soția domnului profesor. S-a salutat râzând cu Titus. Am fost prezentată și ei și ne-am zâmbit fără a ne îmbrățișa. Pandemia deja mă învățase că nu ne strângem mâinile, nu ne îmbrățișăm, nu ne atingem.

Titus a vorbit puțin despre munca mea. O făcea la fel ca întotdeauna transmițând cât prețuiește ceea ce fac și cât admiră scriitoarea din mine, dar eu priveam în zare, spre zidul verde, și pentru prima dată nu simțeam niciun fel de căldură în vocea lui. Evitam să ne privim. Dacă totuși ochii ni se întâlneau, nu mai erau în ei căldura și prietenia de altădată. Eu eram supărată. El era furios pe supărarea mea.

Doamna a adus suc și prăjituri. Am gustat și i-am mulțumit. Nu m-am mirat că Titus mai cere ceva. Era lucru pentru care mă supărasem la vărul lui. Nu am îndrăznit să-i zic nimic ca să nu mă rănească iar. Mai știam că nu l-aș fi putut opri, ci îl întărtam mai rău. Nici nu aș fi vrut să își dea seama gazdele că suntem certați.

L-am ascultat pe domnul profesor vorbind despre munca lui legată de scoaterea la lumină a tuturor dramelor și atrocităților făcute de comuniști împotriva luptătorilor din munți. Nu vorbea cu patimă sau furie, ci ca un cercetător pasionat de adevăr și dreptate. Aflam că în unele proiecte a fost partener sau sponsor Titus. I-am spus că i-am studiat o parte din muncă în ceea ce posta pe facebook și că îl admir pentru implicare și dăruire.

Nu îmi amintesc cum au început să vorbească despre părinții lui Titus. Probabil că a fost aproape firesc să treacă de la munca domnului profesor la discuția despre tatăl lui Titus, ce a fost deținut politic, și la mama ce a rămas acasă.

- Ce oameni! Ce doamnă! a exclamat domnul inginer.

Lui Titus ochii i s-au întunecat. Avea aceeași privire ca atunci când s-a înfuriat că i-am cerut să îmi povestească despre tatăl lui. A luat o gură din pahar. Tăcea încăpățânat, strângându-și maxilarele și toți îl percepeam ca și cum ar țipa. Stăteam cu capetele plecate și îi respectam durerea. Mama lui, pe care o divinizase, plecase în octombrie 2019 și el nu s-a vindecat și nu s-a împăcat după plecarea ei. Nici dreptate nu i-a făcut... Am dat să îmi strâng bluza pe trup atât de înfrigurată mă simțeam de briza înserării, resuflarea pădurii de aproape, ce trimitea peste noi un val rece, dar mai ales de frigul înghețat ce izvora din Titus, dar am realizat că am lăsat-o în mașină.

- Mama, vorbea întotdeauna frumos de tine! Nu ai supărat-o niciodată cât timp ai fost inginer la IAS-ul înființat pe pământurile ce au fost ale ei cândva. Spunea că i-ai vorbit întotdeauna frumos, întotdeauna cu „doamna” sau „cucoana”, vorbea Titus și noi, ceilalți stăteam cu capul plecat ca la liturghie. Nu mi-a scăpat că ochii domnului inginer sunt umezi.

Înțelegeam de unde izvorăște prețuirea nelimitată a lui pentru întreaga familie a domnului inginer. I-a prețuit mama – icoana vieții lui – când alții o loveau.

El a întins mâna spre pahar. Domnul profesor a spus: Ultima dată când ne-am văzut, nu..., dar și-a lăsat fraza neterminată.

- Ce scrieți? m-a întrebat domnul inginer pentru a împrăștia norul greu ce plutea în aer și ne apăsa.

În cuvinte puține mi-am prezentat cărțile scrise și publicate. Am spus că am terminat o alta în decembrie, CĂRĂRI ȘI DESTINE, la care am scris un volum în patru ani și două volume în ceva mai mult de o lună și că asta m-a obosit îngrozitor, dar sunt fericită că am dus munca la bun sfârșit.

- Și alt proiect? m-a întrebat domnul profesor.

În loc să răspund m-am întristat. Știam că următoarea carte trebuia să se cheme SAMURAI și că era inspirată de viața acelui om pe care nu l-am întâlnit niciodată în viața reală și care a murit de ziua mea, sau cel puțin așa aflasem eu. Credeam că subiectul cărții e stabilit și că, după ce mă voi odihni, se vor limpezi apele tulburate ale sufletului meu și mă voi reface cu sănătatea, mă voi apuca de muncă, dar a venit Titus adus de soartă și a dat totul peste cap. Nu știam ce voi scrie în cartea SAMURAI...

...Te voi găsi. Nu îmi spune că sunt fascinant, tu ești atât de fascinantă! Eu fac eforturi în dialogul cu tine. Voi veni de la mii de kilometri ca să te văd. Nu îmi spune că nu știu unde stai. Mi-ai povestit, când vorbeam despre istorie, că ai casa la două sute de metri distanță de pichetul de grăniceri ce despărțea imperiul austroungar de regat. Nu am cum să nu te găsesc... Doar dacă mor sau mi se întâmplă ceva grav..., îi auzeam vocea hipnotică, caldă, ce topea oase, în capul meu și mă stăpâneam cu greu să nu plâng. Câte zile erau de când am aflat că a murit?! Era pe patrusprezece iunie, într-o duminică dimineața, când am citit emailul de la prietenul lui. Apoi nu știu cum a trecut timpul până miercuri, când a venit Titus după mine și m-a luat cu el ca să mă scoată din stărea aceea tulbure. Și de atunci eram mereu pe drum, trăiam într-un vârtej continuu și Titus făcea totul să uit, să nu mă gândesc la nimic, să nu mă doară, să mă vindec...

L-am privit iertându-l. El mi-a evitat privirea. Era închis în durerea și furia lui.

- În cât e astăzi? Ce zi e azi? am întrebat aiurea și apoi m-am scuzat explicând: De când sunt pe drum, nici nu mai știu pe ce lume trăiesc...

- E miercuri, douăzeci și patru iunie, mi-a răspuns cineva.

- Deci zece zile de când am aflat că a murit... Tot o miercuri era când m-a răpit Titus de acasă, am șoptit abia auzibil.

- V-am întrebat de alt proiect..., mi-a amintit domnul profesor.

- E ceva în capul meu, dar încă necristalizat. De regulă mă apuc de muncă după ce stabilesc un schelet al cărții în creier.

- Titus cum v-a găsit? Îmi amintesc că mi-a vorbit la telefon despre scrisul dumneavoastră prin primăvară. Era extrem de încântat. Chiar de atunci mi-a spus că imediat ce se va termina pandemia va veni să vă aducă aici, la poalele Făgărașului.

- Nu știu cum m-a găsit... Să povestească el. Tot în primăvară m-a sunat și pe mine și era atât de direct și de repezit că m-a speriat, am spus zâmbind și fără a avea intenția de a-l supăra. Mă așteptam să glumească și să redevenim prieteni.

- Și acum ești tot speriată?! a întrebat ironic și trecând cu privirea prin mine. Apoi a adăugat: Mie mi se pare că nu... că te gândești la acel pichet de grăniceri ce despărțea satul tău în două între regat și imperiu...

Maica Domnului! mi-a venit să exclam realizând că știa exact ce gândisem și că Samuraiul ce a murit îmi spunea că mă va găsi căutând acel pichet, după ce va zbura mult spre România și apoi va conduce alte multe ore până în satul meu.

M-am întristat rău. Îmi venea să plâng.

...Stăpânește-te! Nu fi toantă! Ești în vizită la niște oameni excepționali! Comportă-te ca o scriitoare, nu ca o năucă! mi-am poruncit.

- Răspund eu la întrebare. Doamna meditează la a fi sau a nu fi toantă, a spus Titus ironic trădând că iar mi-a citit gândurile.

Am oftat și mi-am plecat capul. El a tresărit auzindu-mi oftatul, dar nu l-a mai durut ca altădată.

- Mi-a recomandat cartea ei, „Nisipuri mișcătoare”, Mihai Ionescu de Cămărașu. O primise și el de la o doamnă, ce îi este prietenă în America. A fost extrem de încântat și mi-a vorbit și mie de ea. Am citit-o imediat. Nu mi-a plăcut...

Am tresărit toți de la masă auzindu-l. Întrebarea firească, dar nerostită, era: Și dacă nu ți-a plăcut ce cauți cu ea aici!? Ai spus că este o scriitoare pe care o prețuiești mult...

Îmi aminteam că el mi-a spus de multe ori: Eu nu sunt așa cum mă vezi tu! Eu sunt dur, sunt nemilos, sunt crud! Doar cu tine sunt așa! și mă gândeam că în sfârșit văd latura cealaltă a lui, că de sub pielea de crocodil iese și altfel de om.

- Nu mi-a plăcut! a repetat el trădând nemulțumire și făcându-mă să oftez, apoi a continuat plin de însuflețire, năucindu-mă complet: Am respirat-o! Am trăit-o! Sunt câteva fraze în ea după care aș putea, analizându-le, să îmi dau doctoratul în filozofie. Povestea preotului din carte, ce este deținut politic optsprezece ani, închis complet pe nedrept, mi-a terciuit sufletul și m-a făcut să retrăiesc dramele familiei mele. L-am sunat pe nea Mihai să îmi facă rost de numărul de telefon al scriitoarei și așa am găsit-o. Am fost puternic impresionat când am aflat că a început să scrie cartea la douăzeci și patru de ani, direct roman, fără să fi publicat nicio pagină de proză înainte și fără să aibă nicio legătură cu lumea scrisului. Cu cât aflam mai multe despre ea, cu atât mă incita să o cunosc și personal, să stau în preajma ei, să o ascult vorbind, vorbea Titus despre mine fără a mă privi, de parcă vorbea despre altcineva.

- Când m-a sunat prima dată mi-a spus că va veni și mă va lua în Argeș. Eu l-am ascultat și am întrebat sceptică și speriată: Cine sunteți!? De ce ați sunat!? De unde aveți numărul meu de telefon!? Și el a întrebat: Dar nu v-a sunat doamna C... ?! Nu v-a vorbit de mine!? Am rugat-o... El sunase înaintea ei. După aceea m-a sunat ea și mi-a explicat, am vorbit și eu tot cu aerul că nu vorbesc despre el și cu el, ci cu ceilalți de la masă.

- Scrieți și despre istorie în cărțile dumneavoastră? m-a întrebat domnul profesor.

- Romanele mele sunt fresce mari ale vieții și conțin toate aspectele ei esențiale: dragoste, durere, moarte, frumusețea naturii, dragoste de țară și de trecut. Știu că în postmodernism se poartă un scris ca o băltire fără teme esențiale, dar eu nu sunt postmodernistă. Aș putea fi considerată anacronică sau depășită. Nu știu dacă e bine sau valoros ce fac, nu am certitudinea asta, dar știu că scriu cu inima, că mi se duce sufletul în cuvinte când scriu... Nu știu cărui curent literar aparțin.

Am mâncat două bucățele de prăjitură, mi-am terminat paharul de suc și m-am ridicat să plecăm. Titus m-a privit țintuindu-mă și transmițându-mi: Plecăm când zic eu! M-am așezat iar pe bancă și am așteptat până când a hotărât el că e timpul să plecăm. Bărbații ne-au condus până la mașină. De doamna ne-am despărțit mai devreme, căci s-a scuzat că are ceva de lucru legat de școala unde era directoare. Le-am mulțumit de primirea caldă și mi-am luat rămas bun. Înainte de a urca în mașină l-am felicitat pe domnul profesor pentru munca pe care o face și am mai spus încă o dată domnului inginer că are o grădină superbă. El iar a pomenit cu regret în voce de fiul de la Londra... Îl voia acasă, în România, dar îi respecta alegerea făcută...

Speram să nu își fi dat seama de tensiunea dintre mine și Titus. Credeam că am fost cam acră și deloc zâmbitoare, cum sunt de obicei, dar că m-am purtat în limite normale.

Am plecat, dar înainte de a pleca mi-am îmbrăcat bluza. Era rece. Titus nu a mai dat drumul la aer cald să îmi încălzească picioarele. Devenisem atât de străini și mie îmi era dor de boierul din el.

A condus cu viteză. Nu avea rost să încerc să îl opresc. Mergeam prin aceleași locuri pe care de dimineață le-am străbătut cântând împreună. Plecasem de acasă atât de buni prieteni și ne întorceam acri și cu răceală de gheață între noi.

...Știu că a greșit! Trebuie să își ceară scuze! mi-am spus în gând.

Eram aproape de casă. Înainte de a opri mi-a șoptit: Să nu sufli o vorbă acasă despre ceea ce s-a întâmplat!

Nu i-am răspuns și nu l-am privit. Eram tot mai furioasă. Cuvintele lui trădau că înțelege că a greșit și că a mers prea departe.

Se însera când am ajuns acasă. Am coborât din mașină, după ce a tras-o în curte, și am fugit spre casa veche, strângându-mi haina pe trup, fără a mă uita înapoi și fără a-l aștepta. M-am dus la baie și m-am spălat pe mâini, apoi în bucătărie unde era Rodica; spăla vase; și domnul Mitică și m-au bombardat cu întrebările.

- Cum a fost?

- Ce ați vizitat?

- Fain. Am vizitat casa Elisabetei Rizea, Mănăstirea Corbii de Piatră și Căsuța Albastră. Apoi am fost la cineva la Domnești. La urmă am vizitat și pe un domn profesor... Am cunoscut niște oameni excepționali astăzi, le-am răspuns ca un robot și evitând să le privesc ochii ca să nu îmi vină să plâng.

- Ați mâncat undeva?

- Nu. Am o foame de lup. Cu pandemia asta nu este niciun local deschis prin sate.

- Îți pregătesc ceva?

- Nu! De-abia ai terminat de spălat vasele după masa de seară. Odihnește-te! Îmi pun eu ciorbă la încălzit. Altceva nu mai vreau.

- Ați făcut o ciorbă foarte gustoasă! Ca în Moldova! Plăcintele s-au terminat..., mi-a spus domnul Mitică.

- Mulțumesc, i-am șoptit în timp ce scoteam oala cu ciorbă din frigider să pun la încălzit într-un vas mai mic, doar cât mâncam eu. Mâine o să fac altceva dulce. E o prăjitură cu blat galben, gem acrișor, bezea și fulgi de ciocolată, i-am răspuns în timp ce puneam ciorbă cu polonicul din oala mare într-o oală mai mică.

Titus trecea prin hol în drum spre baie, l-am văzut și am strigat după el:

- Titus, vrei și tu ciorbă?

A mormăit ceva neinteligibil și a intrat în baie. Eu am hotărât să pun și pentru el ciorbă la încălzit. Nu mâncasem amândoi nimic toată ziua. Eram certați, dar asta nu se pune când e vorba de masă. Aveam intenția să pun mâncarea pentru amândoi și să ne așezăm la masă împreună, chiar dacă ne-am fi uitat unul la altul ca porcul la muchie.

Am pus pe masă, tacâmuri, șervețele și farfurii. Am tăiat pâine. Așteptam să se încălzească ciorba și să o pun în farfurii. Răspundeam la întrebările gazdelor mele cât timp fugeam prin bucătărie.

Puneam ciorba când Titus a ieșit din baie. Deja îi pusesem și lui și l-am poftit.

- Nu vreau! Nu mănânc fierbinte! Las-o să se răcească! mi-a răspuns fără a mă privi și a plecat glonț spre camera lui.

Am mâncat singură și cu nasul în farfurie. Mă abțineam să nu plâng. Gazdele mele intuiau că este ceva în neregulă, dar nu și-au permis să întrebe nimic.

- Mai vrei ceva? m-a întrebat Rodica. Doar ciorbă e prea puțin, după ce nu ați mâncat nimic toată ziua.

- Nu. Mulțumesc! Nu mai vreau nimic. M-a încălzit ciorba fierbinte, i-am răspuns și m-am ridicat să strâng de pe masă și să îmi spăl farfuria.

După ce am terminat, a rămas doar farfuria lui Titus.

- Ce să fac cu ea? am întrebat-o pe Rodica.

- Las-o pe masă. O să mănânce mai târziu, mi-a răspuns ea tristă și apoi a venit și m-a îmbrățișat.

- E totul ok, Luminița?!

- Da, am răspuns și m-am abținut să nu plâng amintindu-mi ce mi-a spus Titus înainte de a ajunge.

Căutam să îl înțeleg pe Titus că suferă, că uneori furia și durerea din el rupeau toate zăgazurile, dar nu îi putea da voie să fie mai puțin decât boier și nobil. Mai știam intuind că Rodica îmi este extrem de recunoscătoare că fac parte din viața fratelui ei și că sunt o întâmplare fericită în viața lui, după o perioadă mai tulbure.

- Mă duc la culcare. Mi-e frig. Sunt foarte obosită, i-am șoptit și m-am desprins din îmbrățișarea ei. Noapte bună! le-am spus întorcând capul spre ei din ușă. Domnul Mitică, mâine fac prăjitură!

- Noapte bună! mi-au răspuns amândoi, apoi doar domnul Mitică a adăugat cu referire la prăjitura promisă: De-abia aștept!

Mi-am căutat schimburi, mi-am luat cele necesare pentru duș și m-am dus la baie. Bucătăria era goală când am trecut prin ea. Cei doi plecaseră în casa nouă. Mi-am făcut duș și am plâns cât timp m-am spălat. Mă tot întrebam, dacă exagerez eu că m-am supărat atât de tare și analizam tot ce s-a întâmplat pentru a găsi răspunsul cel mai potrivit. Nu exageram! Titus îmi datora scuze! Titus trebuia să redevină boier în ochii mei.

Când am mers la culcare am văzut farfuria cu ciorbă rămasă pe masă. Nimeni nu se atinsese de ea. Am intrat pe vârfuri în camera mea. Am vorbit cu copiii la telefon. Le-am povestit ce am vizitat și cât de frumos a fost. Am sunat-o apoi pe femeia din sat ce avea grijă de casa mea. Mi-a spus că totul e ok acasă. Am întrebat-o ce face sora ei, căci la plecarea mea de acasă era foarte bolnavă, în spital, în așteptarea morții. E la fel, mi-a răspuns tanti. I-am mulțumit și am închis.

...Dacă nu își cere scuze, plec acasă, mi-am spus, apoi m-am ghemuit sub plapumă și am plâns. Am tresărit când ușa s-a deschis și mi-am scos capul de sub plapumă. Era Titus.

- Trebuie să vorbim! a spus ferm.

Eu m-am sprijinit într-un cot și îl priveam speriată. Era atât de furios încât nu voiam nicio explicație de-a lui. Nu am apucat să scot niciun cuvânt că a intrat Rodica.

- Ieși afară. Las-o să doarmă. E obosită, i-a cerut blând, dar ferm.

- Nu vreau! Trebuie să vorbesc cu ea și să îi spun cât e de proastă!

- Ieși afară! Nu ai ce vorbi cu ea acum! a spus Rodica mult mai dur decât prima dată și l-a condus spre ușă.

Eu m-am lăsat moale pe pernă.

...A doua jignire... Mâine îi voi spune că plec acasă..., mi-am spus și m-am chinuit să adorm, dar nu reușeam. Îmi era dor de boierul meu nobil. Altfel, mai puțin și altceva nu îl puteam accepta ca prieten în viața mea. Era trecut de miezul nopții și încă vedeam lumină în hol ce răzbătea din camera lui. O clipă am fost tentată să mă duc la el, să bat la ușă și să vorbim, dar apoi mi-am spus că sunt nebună să fac așa ceva.

Am adormit greu și în ziuă. L-am visat pe Titus stând îngenuncheat la mormântul părinților lui și meditând. Mormintele nu erau într-un cimitir, ci pe vârful dealului ce a fost cândva a familiei lor și despre care Titus avea atâtea amintiri neprețuite din copilărie. Părea, de la distanță, liniștit și detașat de toate și tot ca o statuie. M-am apropiat și am văzut două șiruri de lacrimi curgându-i pe fața cu ochii închiși și împietrită. Am vrut să îl ating și să îl scot din transă, dar mi-am tras mâna speriată. L-am privit încă o clipă și am început să fug. Mi-am întors privirea spre el, când am ajuns la poalele dealului. El, între două cruci, ale părinților lui, impasibil ca o statuie de piatră, se lungea gigantic spre cer. Și crucile se lungeau odată cu el. Era atât de mare încât îi vedeam cele două șiruri mari de lacrimi curgând ca niște râuri pe față. Am început să cânt șoptit, deși știam că nu poate să mă audă, una din melodiile pe care le cântasem în mașină: „Fie să renască numai cel ce har / Are de a renaște curățit prin jar, / Din cenușa proprie și din propriul scrum / Astăzi ca și mâine pururi și de acum...” Dar el m-a auzit. A început să cânte și el. Cântecul era ca un arc de curcubeu alcătuit din sunete de la poală dealului și până în vârf. M-am trezit brusc și am privit în jur în căutarea dealului din vis și a muzicii. Nu era. Eram în cameră la mine. Era șapte dimineața. M-am dus la baie. Farfuria cu ciorbă era tot pe masă sleită. Privind-o, nu știu de ce, mi-am amintit cum cântam în vis și mi-a venit să plâng. Îmbrăcată și spălată am pus de cafea și pentru mine și pentru Rodica. Știam că este la fetiță și că va veni când va putea în casa veche. Voiam să beau cafeaua cu ea. Cât timp fierbea apa m-am dus și am pus ciorba sleită în vasul cățelului din prag, apoi am spălat farfuria.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu