...
Am dormit bine. Îmi dădea o stare de pace camera mea din casa veche a cărei podele cântau când călcam pe ele. M-am trezit odihnită, dar m-am strâns leneșă sub plapumă, așa cum făceam și acasă în zilele de duminică sau de sărbătoare, ca să mai lenevesc puțin. În casă era răcoare. Am închis ochii, deși nu dormeam și am auzit de afară muzica tumultoasă a ploii. Răsăritul ce îmi pătrundea în cameră prin fereastră era anemic, rahitic, sărac și cu raze de soare zdrențuite, căci răzbea greu prin perdeaua deasă a ploii bogate. Am privit pe telefon ceasul. Era șapte.
...Mai lenevesc. E duminică dimineața. Dacă nu ar ploua atât de tare aș merge cu Rodica la cimitir la mormântul părinților ei și am sta un pic și la slujbă. Chiar mi-ar place să văd cum e slujba la ei în sat. Probabil că nu vom putea merge în excursie în Vâlcea pe așa o vreme, îmi spuneam.
După vreo jumătate de oră m-am ridicat din pat să mă duc la baie, dar cu intenția clară de a mă întoarce să mai stau în pat. Titus îmi promisese că îmi face omleta lui specială, dacă mă găsește în pat, când se trezește și mi-am zis că e timpul să îl ascult, căci îmi era poftă de mâncarea promisă, dar mai ales de-abia așteptam să îl văd gătind. După ce îmi gătește și mâncăm împreună îl rog să îmi dea să citesc textul, pe care l-a scris în noaptea următoare zilei, în care am vorbit prima dată. Știu clar că mi-a spus, la telefon a doua zi, că a scris toată noaptea, că l-am inspirat, dar că nu îmi va arăta niciodată ce a scris. Mi-a mai spus că a avut o viziune în timp ce eu îi citeam fragmentul, cu care se încheie cartea mea CĂRĂRI ȘI DESTINE, despre nașterea unui lup singuratic.
...Te-am văzut, Luminița, ca pe un călător sau mag mergând pe drum. Ai un toiag. Treci de răspântii, depășești alte răspântii și alți dușmani, dai de altele... Mereu pe drum și mereu învățând... Un mag din alt timp... îmi aminteam că mi-a spus.
În bucătărie am dat peste Rodica. Am salutat-o. M-a îmbrățișat. Nici nu se putea altfel și eu mă învățasem. Îi fugeam în brațe înainte ca ea să le întindă spre mine.
- Ce faci?
- Cafea, mi-a răspuns.
- Hm, miroase bine. Vreau și eu! am exclamat simțind mirosul de cafea din pachetul desfăcut pe masă și uitând că mi-am propus să mă întorc în pat.
M-am dus la baie și m-am întors spălată, dar tot în pijama. Cafeaua era deja pusă pe masă în cești. Ne-am așezat amândouă – eu pe capătul canapelei de lângă masă, Rodica pe un scaun din fața ei – să stăm de povești și să ne savurăm cafeaua ce mirosea îmbietor.
- Cred că nu puteți merge nicăieri astăzi pe așa o vreme. Plouă torențial, a spus ea și am privit amândouă pe geamul din fața mesei la rafalele de vânt și ploaie ce biciuiau geamul. E și frig. Parcă e toamnă târzie nu mijlocul verii.
- Mi-am dat seama. În cameră era răcoare când m-am trezit.
- Ți-a fost frig? Să vorbesc cu Titus să îți pună un radiator? a întrebat cu grijă în voce Rodica.
- O, nu! Doamne Dumnezeule! Suntem în mijlocul verii! M-am învelit bine cu plapuma. Nu mi-a fost frig. Mulțumesc!
- Ai papucii în picioare? a întrebat ea și a privit spre picioarele mele desculțe.
Uitasem să îmi iau papucii de lângă pat. Când am văzut-o că dă să se ridice și să plece, am intuit ce vrea să facă și am oprit-o ferm. M-am ridicat și m-am dus în camera mea să îmi iau papucii. Am auzit-o strigând după mine:
- Ia-ți și capotul! Titus spune că ești foarte sensibilă la frig și că ai probleme de sănătate...
M-am întors cu capotul strâns pe mine și cu papucii în picioare. M-am ghemuit pe colțul canapelei lângă masă și mi-am luat ceașca în mâini.
- Îți spune Titus povești, așa cum ți-a promis?
- Puțin și când vrea el, dar e ok.
Rodica s-a întristat privind în cana de cafea. Se gândea, de când nu îl mai văzuse pe fratele ei atât de fericit și de plin de viață, cum îl vedea de când eram eu acolo și de când nu îl mai auzise râzând cu atâta poftă. A ridicat privirea și m-a învăluit cu cea mai caldă privire posibilă. Am intuit la ce s-a gândit cât a stat cu ochii în ceașca de cafea.
- Mai am puțin de citit la CĂRĂRI ȘI DESTINE și la sfârșit îți spun impresii. Lucrezi la alt proiect?
- Am terminat de scris cartea pe 16 decembrie anul trecut. Am scris două volume în mai mult de o lună și un volum în patru ani. Sunt stoarsă de vlagă. Am fost și bolnavă. Câteva luni am făcut tratament. Mă odihnesc. Dar știu că următoarea carte se va chema SAMURAI.
Mi-am plecat nasul în ceașca de cafea. Nu voiam să plâng. Rodica tăcea privindu-mă.
- Am iubit mult un om. E genul de iubire ce îți modifică până și ADN-ul sau ți se fixează în el. A fost iubirea pentru care am murit și spoi am reînviat și viața nu a mai fost la fel. Eu, cea de dinainte de această iubire, nu mai exist, ci exist și merg mai departe născută din focul acestei iubiri și sunt femeia ce voia el să fiu. Nu l-am cunoscut niciodată în viața reală. Era fascinant, deștept, cu talent la replică. Discuțiile cu el despre scris, cărți, istorie, viață erau fenomenale. Dar era și crud, diabolic, manipulator, feroce. Rănea fără să fie conștient că o face. Cuvintele lui erau ca o sabie. Am aflat că a murit de ziua mea, dar îmi făcuse sufletul terci cu mult înainte de a muri. Probabil că e rușinos să vorbesc despre a iubi la vârsta asta... și totuși nu îmi este rușine. El m-a inspirat pentru noul subiect de roman: SAMURAI. Credeam că e totul stabilit în creierul meu despre subiectul cărții, dar a venit viața cu Titus și a dat totul peste cap. Încă nu e stabilit nimic... Totul e tulbure acum în creierul meu...
- Nu e niciodată prea târziu să simți iubire... Niciodată! Și cum să fie rușinos să vorbești și să trăiești iubire!?... Regret doar că te-a durut atât de tare...
Mi-am băut cafeaua strânsă ghem, tăcută și tristă. Ploaia ce bătea în geam îmi ajungea până în suflet.
...Știu că nu a murit! Știu că e un joc diabolic de-al lui ca să mă chinuie. Dar ce om face așa ceva!?... gândeam și amestecam în suflet amarul cafelei cu amarul vieții și cu ploaia de afară. Un gând ca un trăsnet a făcut ca inima să îmi devină în piept un bulgăre de durere atroce. Am dus mâna la piept atât de tare mă durea.
...Știu că iubea scrisul meu. Știu că devenise obsedat de el. Oare a fost în stare să copie în realitate ficțiunea din romanul NISIPURI MIȘCĂTOARE, în care Adriana, personajul principal feminin, află că Ovidiu, bărbatul pe care îl iubea, a murit aruncat în ocean de marinari filipinezi de pe un vapor, în care se îmbarcase clandestin ca să ajungă în Canada, și ea înnebunește de durere!? Tot în roman ea află apoi că el trăiește... Oare e atât de diabolic încât să facă asta!?...
- Vrei să mâncăm ceva? Ți-e foame? a întrebat Rodica ca să împrăștie tăcerea și tristețea.
- Nu. Mi-a promis Titus că îmi face omletă în dimineața asta, am spus punând cana goală pe masă.
- Am spus că îți fac, dacă ești în pat când mă trezesc eu! Ești cumva în pat acum?! a spus Titus ce, venind spre bucătărie, a auzit ce am spus. Bună dimineața! a adăugat amintindu-și că nu a salutat.
- Bună dimineața, am răspuns și eu și Rodica și apoi am adăugat doar eu: Aveam intenția să mai stau în pat, dar am mers la baie și Rodica făcea cafea. Mi s-a făcut poftă... Am rămas să o beau, dar mă duceam înapoi în pat.
Ca să îl conving că spun adevărul am ferit marginile capotului și am spus:
- Uite, sunt încă în pijama! Mă duceam iar la culcare...
Titus m-a privit lung. Se stăpânea să nu râdă.
- Nu te justifica ca o elevă, pe care am prins-o cu tema nefăcută sau cu lecția neînvățată! Nu ești în pat, nu îți fac omleta! a spus punându-și apă la fiert pe aragaz pentru ceai. Și să nu începi cu otravă, teroare, nesuferit, afurisit și toate chestiile tale că le cunosc deja.
- Titus, nu se poate să te porți așa! Te rog, să îi faci omletă Luminiței! a cerut Rodica.
- Tu nu te băga! E între mine și ea. O să îi fac când o să fie ascultătoare, a spus ieșind din bucătărie și mergând spre baie.
Din verandă a întors capul și m-a privit râzând. Rodica nu mă vedea așa că am scos limba rapid. El mi-a făcut din deget cum faci unui copil obraznic și a dispărut.
M-am dus în cameră și m-am îmbrăcat. M-am întors în bucătărie. Titus își punea ceaiul în cană.
- Nu am scos rățuștele. E prea frig. Le-am lăsat închise. Am dat drumul doar la găini, i-a spus Rodicăi, și eu am dedus că a fost și pe afară cât timp eu am lipsit.
- Hainele mele! am exclamat amintindu-mi de rufele, pe care le întinsesem aseară târziu scoase din mașină aproape uscate și acum credeam că sunt murate de ploaie și încâlcite de vânt.
- Le-am adus eu și le-am pus pe funia din verandă înainte de a începe ploaia, mi-a spus Rodica.
- Mulțumesc! i-am șoptit.
- Nu putem merge în excursie azi, Luminița! Uite cum e afară!
- Mi-am dat seama de dimineață. Lasă că mergem mâine sau când o să fie cald. Acum fă-mi omletă și ia-mă cu tine prin ploaie la părinții tăi la mormânt, i-am cerut. Și, dacă vrei, dă-mi să citesc ce ai scris în noaptea de după ziua, în care am vorbit prima dată!
- Nu omletă, că nu ai stat în pat, a spus prefăcându-se sever. La mormânt merg întotdeauna singur, a spus trist, dar ferm și eu am înțeles că nu mai trebuie să spun niciodată că vreau să merg cu el, căci simțeam că îi calc pe suflet și nu se cădea. O să mergi cu Rodica. Oricum nu vreau să ieși astăzi prin ploaie. E rece și tu răcești ușor, a încheiat.
- Vrei să nu mă mai dădăcești?
- Vrei să asculți? mi-a răspuns cu o altă întrebare la întrebarea mea.
- Nu! am răspuns promt.
- Nu și eu! a răspuns el la fel de promt în timp ce își aprindea o țigară. Și despre citit ce am scris, îmi amintesc că ți-am spus că nu îți voi arăta niciodată.
A fumat, a băut ceaiul și a plecat. Eu cu Rodica am mâncat câte o plăcintă. În timp ce mâncam am auzit-o pe Lilica țipând în verandă. Așa venea ea de fiecare dată. Țipând.
Ne-a salutat și a lăsat jos o sacoșă mare cu nuci verzi.
- V-am adus nucile, cocoană Rodica!
Am sesizat că de data asta i-a spus Rodicăi cocoană, așa cum îi spunea mamei ei, deși, de regulă, îi spunea doamnă.
A început să explice râzând tare și gros, cum și de unde le-a cules. Rodica a ascultat-o, apoi i-a spus să își pună cafea să bea și să mănânce ultima plăcintă rămasă pe farfurie. Lilica și-a pus ca la casa ei și cu cana în mână s-a așezat pe scaunul din capătul mesei dinspre ușă. Și-a aprins o țigară explicând că s-a întâlnit cu boierul și i-a dat o „țigare”. Eu erau ghemuită în partea opusă ei pe canapea.
- Vai, doamna Luminița, ce plăcinte faceți! Am povestit la toată lumea din sat, ce doamnă a adus boierul Titus din Suceava! Nu numai că e deșteaptă și scrie cărți, dar e și gospodină. Face niște plăcinte...! Boierul...
Eu m-am cam vestejit. Nu îmi convenea că Lilica povestea totul prin sat, dar înțelegeam că nimic nu o putea opri.
- Nu îmi mai spune doamnă. Zi-mi, Luminița, i-am cerut.
- Nu pot! a spus ea ferm. Le-am spus la magazin lui cocoana... - Nu am reținut ce nume a spus Lilica – și lui cocoana Maria, căreia i-am făcut cumpărături de dimineață: Vai, dacă ați ști ce doamnă a adus boierul Titus din Suceava! E deșteaptă ca boierul! E frumușică! Are o față! Și râde...
M-am ofilit cu totul în locul în care ședeam. Aș fi vrut să o opresc. Aș fi vrut să îi cer să se abțină să mai vorbească, dar știam că este imposibil. Spunea tot ce știa și tot ce gândea.
Doamne, ce ironie a sorții! Am râs de Titus când îl tortura Lilica vorbind, dar acum mă tortura pe mine. Ce bine că nu era Titus acasă să asiste la scenă că ar fi râs de mine de s-ar fi prăpădit. Avea el un fel de a face ochii mari și a ridica din umeri, când îl uimea ceva sau îi venea să râdă și exact așa mi-l imaginam făcând, dacă ar fi asistat la vorbăria de acum a Lilicăi. Ce ar fi râs ochii lui privindu-mă ironic și transmițându-mi fără cuvinte: Îți place ce vorbește Lilica în sat!? Cred că întreg satul moare acum să te cunoască... Să o cunoască pe femeia, pe care a adus-o boierul Titus de la Suceava, care scrie cărți și face plăcinte...
-...Le-am spus cum am găsit-o frământând aluatul și nu am știut, dacă ea e doamna după care a mers boierul la Suceava. Și cum făcea așa repede, repede cu mâinile și ieșeau plăcintele și eu nu înțelegeam cum face..., povestea Lilica râzând în hohote.
Doamne, Maica Domnului, oprește-o! îmi spuneam complet vestejită și evitam să privesc spre Rodica, pe care mi-o imaginam zâmbind. Nu mă îndoiesc că știa exact prin ce stări treceam.
- I-am spus și lui cocoana Iulia..., a început alt subiect cu forța unui uragan, dar a oprit-o ferm Rodica.
- La tine toate sunt „cocoana”! Te rog, mie să nu îmi mai zici niciodată așa!
Am privit-o lung pe Rodica. Am înțeles exact de ce a spus acele cuvinte. Știa cine sunt femeile din sat proaspăt ajunse „cocoane” în ochii Lilicăi și era dreptul ei să aibă pretenția de a nu fi pusă pe același nivel cu ele. Le despărțea ani de studiu, dar mai ales o anumită educație. Lilica s-a oprit din vorbit și a tras din țigară cu sete. A aruncat fumul în aer. Am dedus și eu și Rodica că nu a înțeles motivul, pentru care Rodica s-a supărat. A continuat să vorbească despre alte cocoane din sat, cărora le vorbise de doamna adusă de boierul Titus. Mă simțeam „excelent”. Devenisem în sat un fel de erou din cauza Lilicăi.
Și totuși, când Lilica i s-a adresat iar Rodicăi, i-a spus doamnă. Cât am mai stat eu acolo, nu i-a mai spus niciodată „cocoană” așa cum se referea la alte femei din sat, pentru care făcea mici servicii.
- Curățăm nucile? a întrebat doamna Rodica, după ce Lilica și-a terminat cafeaua și plăcinta.
- Da. A spus boierul că doamna Luminița știe să facă dulceață de nuci verzi.
- Da. Știu. O fac eu. Curăț și eu cu voi nuci, m-am oferit, deși era duminică și eu acasă la mine nu lucrez duminica, dar deja învățasem de la Titus să mă port la Roma ca romanii.
- Nu. Lasă. Du-te în cameră la tine și citește, cât le curățăm noi, mi-a spus Rodica.
- Nici să nu te gândești, i-am răspuns în timp ce îmi puneam niște mănuși de plastic gros pe mâini.
Ne-am pus toate trei în jurul pungii cu nuci și a găleții în care aruncam cojile și am început treaba. Aruncam fiecare nucă curățată într-un vas cu apă rece ca să nu se înnegrească. Treaba mergea foarte repede în trei și a fost gata cam într-o oră și jumătate. Am râs de ne-am prăpădit de poveștile Lilicăi, deși, când eram eu eroina poveștilor ei spuse prin sat, râdeam mânzește.
După ce am terminat și am pus toate nucile curățate într-o găleată plină cu apă rece și le-am acoperit cu o farfurie să stea bine cufundate în apă, m-am dus în cameră la mine, mi-am sunat băieții și pe unul din frații mei. Am sunat-o și pe o tanti din sat, în grija căreia îi lăsasem casa cât timp eram eu plecată. Mi-a spus că nu este nicio problemă pe acasă și că pot sta liniștită.
M-am întins în pat cu o pernă pusă la spate și am început să citesc în una din cele trei cărți începute, „Mistici și magicieni în Tibet”, pe care o luasem din cameră la Titus. Era șocantă și cu noțiuni greu de asimilat dintr-o altă realitate și altă lume. Despre oameni ce aleargă cu viteza anormală pentru un corp omenesc într-o stare de transă indusă, despre alții ce levitează, despre trimis gândul de la un inițiat la altul, despre drumul anevoios al misticilor spre dobândirea unor puteri ieșite din comun.
Am lăsat cartea alături după ce am citit vreo oră. Mă dureau ochii. Îmi uitasem ochelarii acasă și vedeam greu scrisul mărunt. M-am gândit la tot ceea ce știam despre autoarea, Alexandra David-Neel. Și-a petrecut cea mai mare parte a vieții studiind religiile și în special Tibetul, dar și religiile din India și China. A murit în 1969 la 101 ani. Nu scrie în cărțile ei doar despre inițiați și magicieni, ce au obținut rezultate excepționale, ci scrie și despre șarlatani sau oameni rătăciți și bizari ce s-au pierdut pe sine în încercarea de a găsi „iluminarea”. În căutarea beatitudinii sau a găsirii de ținuturi paradiziace, îndrumați de falși guru, descrie naufragiul sufletelor prinse într-un cerc vicios de himere, iluzii și credințe ce nu îi duc nicăieri, dar i-a făcut să piardă și bruma de echilibru și de viață reală, ce o aveau înainte de a pleca pe un drum atât de anevoios. Dar scria și despre fenomene și oameni absolut uluitori. Ea însăși, dacă am înțeles bine din carte, a reușit să facă niște pași și să obțină niște rezultate destul de neobișnuite pentru un european cu rădăcinile în lumea exact, în care adevărul e de aici până aici, realitatea e clară și timpul măsurabil. Trăind în Tibet, în vecinătatea unor maeștri, adevărul a devenit mai mare, realitatea a început să aibă contururi mișcătoare și timpul, fie dilatat fie compactat, deci relativ.
Așa, stând pe pat întinsă, într-o casă străină, cu ploaia șiroind și vântul trântind crengile copacilor în ochiurile geamului ca niște degete ale unor făpturi imaginare, mi-am amintit de acel om din armată ce venise la mine după cărți pe 26 octombrie 2017, la peste șase săptămâni după ce tata a murit. Era doctor în psihologie. Am vorbit trei ore, deși a spus la început că stă un sfert de oră. El a condus toată discuția. Eu doar îi confirmam prin răspunsuri ceea ce el deja știa. A fost greu și la urmă m-am simțit stoarsă de vlagă. După ce a plecat am dormit continuu până seara. Am rememorat în gând tot ce mi-a spus despre reîncarnare și că știe exact câte vieți a trăit pe pământ și asociam asta cu ceea ce citisem în carte, mi-am amintit unele explicații, pe care mi le-a dat despre niște evenimente din viața mea, ce păreau la momentul, când s-au întâmplat traume, dar nu au fost decât lecții, ce trebuia să mă facă omul, care devenisem în clipa, când m-a cunoscut el, mi-a vorbit despre metamorfoza fluturilor, ce se descompun în crisalidă într-o supă proteică și apoi se realcătuiesc într-o altă ființă și a spus că așa ceva a fost pentru mine plecarea la casa de copii și că se bucură ca am înțeles lecția și că am învățat. Mi-a vorbit despre karma și despre păcate din străbuni și m-a întrebat cum aș reacționa, dacă aș afla de niște păcate ale străbunilor ce trebuiau plătite și că eu fac parte din acea ispășire?! A spus că vorba din creștinism că plătim păcatele până la al șaptelea neam e cât se poate de adevărată. A și dat exemple de păcate. Am stat cu capul plecat procesând tot ce îmi spune. Credea că m-a șocat. Am ridicat capul și i-am spus: Exact la asta m-am gândit în mod intuitiv mult în ultimii ani. Era un fel de idee ca un abur neclar că plătesc păcate din străbuni... Cine știe câtă cruzime, câtă iubire strivită, câtă răzbunare a fost în viața străbunilor mei, ca de altfel în trecutul oricărei familii, că nu cred că există vreo una cu toți străbunii îngeri!?... Nu sunt șocată că îmi spuneți asta. Nu simt furie, durere, sau ură. Simt iubire și împăcare. Cineva trebuie să rupă cercul urii și al sorților de ispășire. Vreau pentru copiii mei să se oprească cercul plăților păcatelor din străbuni... și pot încerca să fac asta doar prin iubire, iertare și acceptare... Și dacă ai afla că e cineva foarte drag!? a întrebat domnul testându-mi sufletul. Și dacă e cineva foarte drag, am răspuns și știam la cine se gândește. Și el știa că eu știu.
La un moment dat fratele meu – cu el venise domnul din armată să mă cunoască – ce asista la discuția noastră cumva șocat, mi-a întins un CD. Pe copertă era o poză cu tata de la ultimul eveniment, la care a participat în viață. În poză tata era cu pălărie pe cap și cu ochii închiși. Domnul m-a fulgerat cu privirea. Am știut la ce se gândește. Unele lucruri ni le spuneam doar cu ochii, căci nu voiam să le audă ceilalți.
- De ce ești tu altfel de creștină și fratele tău altfel de creștin!? a întrebat în timp ce lua CD-ul în mână.
Am zâmbit. Normal ar fi fost să întreb de unde știe că suntem creștini diferiți și că percepem creștinismul diferit, dar nu avea rost să întreb. La nivel intuitiv știam exact cu cine stau de vorbă.
- Aș răspunde, dar se supără fratele meu...
- Las-o să răspundă! Oricum știu răspunsul, doar că vreau să îmi răspundă ea și să îmi confirme, s-a adresat domnul fratelui meu.
- La nouă ani am plecat de acasă într-o casă de copii. Am pierdut tot ce iubeam. S-a dezintegrat în mine totul. Nu mai eram fiica părinților mei și nici sora fraților mei. De fapt nu mai eram nimic. Poate doar un număr ca să ies la inventar, când eram numărați așa cum sunt numărate oile la stână seara în staul.
- Deci ai devenit supa proteică din pupă, șoptește omul zâmbind straniu. Cu ochii mi-a transmis și alte gânduri. Le-am înțeles.
- Mâncam, dormeam, plângeam, râdeam, înduram foame și frig, îmi ștergeam mucii și lacrimile cu mâneca, trăiam – într-un cuvânt - alături de cei mai umili și mai chinuiți copii de pe pământ. Tot ceea ce aveam în mine de la Mălini a murit și nici nu îmi mai folosea și m-am realcătuit, am renăscut pe baza altei realități. Am învățat altfel creștinismul... Creștinismul acela a lui Iisus, ce mergea desculț și care a intrat în Ierusalim călare pe măgar, ce înmulțea pâinea și peștii, ce iubea pe toți prăpădiții și alungații acestei lumi. Trufia, mândria, apartenența la un neam de oameni mândri a murit în mine atunci pentru totdeauna. Sunt demnă, reacționez dur când cineva îmi calcă demnitatea în picioare. Înfrunt un om nedemn ce se crede tigru, chiar dacă asta presupune să mă sfâșie, dar și îngenunchez umilă în fața unui cerșetor ce are nevoie de ajutorul meu. Înfrunt tigrii și iau în brațe animăluțe aruncate în drum, ale nimănui. Unii spun că sunt crudă, că nu pot ierta, dar se înșală. Cea mai mare cruzime și răzbunare a mea este că încerc să slujesc adevărul după priceperea mea. Nu vedeți că fiecare om îl vede pe Dumnezeu după cum îi este sufletul, domnule ....!? Un om răzbunător și crud, crede într-un Dumnezeu al răzbunării. Un om ce tună și fulgeră tot timpul, crede într-un Dumnezeu fulger. Un om plin de iertare și iubire crede într-un Dumnezeu al iubirii și al iertării. E atât de simplu.
Domnul m-a privit intens cât timp am vorbit. Stăteam în casă la mine fiecare pe câte o latură a mesei. Soția lui stătea pe pat și fratele meu pe un scaun lângă sobă. Bărbatul ținea CD-ul cu poza tatei în mână. L-a ținut tot timpul cât am vorbit. A închis ochii. A atins cu mâna poza tatei. A început să vorbească ca în transă. Am tresărit. Nu înțelegeam ce spune și de ce.
- E pentru dvs. E mesaj de la tata, mi-a șoptit soția domnului.
Am ascultat blocată și am reținut fiecare cuvânt. Puteam gândi că omul e nebun sau vorbește aiurea, dar ceea ce îmi spunea se potrivea perfect cu ceea ce îmi spusese tata în zilele când zăcea. Grija și regretul pe care și-l manifesta atunci erau și în mesajul ce mi-l spunea omul acela.
Când a deschis ochii plângeam.
- Nu pot să suport mai departe. Nu mai ziceți nimic, am șoptit.
- Nu mai zic nimic. Doar că te veghează și o să aibă ochii larg deschiși și o să fie împăcat acolo unde e, când ție o să îți fie bine aici. Încă regretă..., mi-a șoptit, dar nu și-a terminat ideea. Nici nu era nevoie. Mi-a transmis cu ochii ce avea de spus în continuare.
Am mai vorbit multe și mult. M-a ironizat că am scris în prefața cărții ACASĂ, că sunt un soldat în slujba neamului meu când scriu, în timp ce a deschis cartea ce o avea în fața lui pe masă și a citit acea frază din „Cuvânt înainte”. Nu am simțit nevoia să îi răspund. M-a întrebat de unde cred că îmi vine harul, atât cât am. I-am spus că nu am merit mare că scriu, că știu că în mine s-au adunat multe izvoare mărunte ce au tot înflorit de generații la rând în o parte din străbunii și materni și paterni și că eu nu am niciun merit că toate acele izvoare s-au adunat în mine făcându-mă un râuleț. Străbuni din partea mamei iubeau poezia și erau romantici absoluți. Bunicul, tatăl mamei, erau un povestitor savuros și hâtru de care își mai amintesc și acum bătrânii. Bunicul patern și tata povesteau fenomenal povești de la stână, despre ciobănie, despre istorie, despre trecut. Oriunde erau ei și se puneau pe povestit, se făcea imediat cerc de oameni în jurul lor, ce ascultau cu gura căscată. Vedeți deci că nu am un merit prea mare că scriu. Străbunii, despre care ziceți că mi-au dat karma, mi-au dat și harul lor.
- Nu e de la alți străbuni. E doar de la tata. El îți veghează acum din cer soarta de scriitoare, mi-a răspuns domnul ferm convins de ceea ce spunea, dar eu rămâneam în continuare să cred cu convingere că în mine s-au adunat mai multe izvoare.
Am terminat de vorbit și am ieșit la poartă să îi conduc. Doamna m-a îmbrățișat. A făcut-o și el și s-a dus la mașină. Mi-a făcut cu mâna înainte de a urca și brusc s-a oprit.
- Nu am plătit cărțile! a strigat și a venit spre mine.
- Domnul ...., nu plătiți nimic! Le plătesc eu! a spus fratele meu de lângă mine.
Omul a stat puțin îngândurat lângă portiera mașinii, apoi a venit ferm spre mine.
- Trebuie să te mai îmbrățișez o dată înainte de a pleca, a spus și m-a strâns tare în brațe; tare de tot de mi-am simțit fiecare os strivit de trupul lui; și așa cum mă ținea m-a privit în ochi și mi-a spus ceva cu ochii, căci nu voia să spună cu cuvinte, căci era alături fratele meu.
Mi-a dat drumul și s-a dus la mașină. Înainte de a urca m-a mai privit încă o dată. Părea să spună: Ai înțeles!? I-am răspuns cu ochii că am înțeles. Îmi transmisese prin ochi și de la gând la gând că îmi va trimite banii pe cărți. A plecat. S-a urcat și fratele meu în mașină și a plecat. Erau așteptați undeva la masă. Eu am adormit imediat ce ei au plecat.
Peste câteva zile a sunat telefonul. Eram într-o mașină în drum spre Mălini. Era un număr necunoscut. Am răspuns. M-a salutat și s-a prezentat domnul din armată. I-am răspuns.
- V-am trimis în dimineața asta banii pe cărți. I-am pus la poștă. Sper să nu fi greșit adresa, a spus și a citit adresa mea, iar eu i-am confirmat că este adresa exactă. Sper să fie și destul, a adăugat și a spus suma. Știai că o să-i trimit, nu!?
- Știam, i-am șoptit. Dar ați trimis mai mult. Fratele meu a spus că mi le plătește el. Nu pot să iau banii de două ori!
- Fratele tău nu știe că te-am sunat. Nu de la el am numărul de telefon și adresa. Să avem un mic secret: ia banii și de la mine și de la el. Soția mea îți citește cărțile. E complet vrăjită. Nu mai face nimic de când am ajuns acasă. O să le citesc și eu. Iartă-mă că te-am ironizat legat de faptul că ai scris că ești un soldat în slujba neamului tău când scrii! Chiar EȘTI!
- Mulțumesc, domnul ....! Și pentru bani și pentru... EȘTI!
...
Tot ceea ce vorbisem cu acel om atunci și în alte discuții telefonice ce au urmat îmi treceau prin cap și le puneam alături de ceea ce tocmai citisem în cartea Alexandrei David Neel. Simțeam că mă tulbur, dar apoi mi-am spus: cercetătorii susțin că omul folosește doar o parte din capacitatea creierului, ce este proiectat ca un calculator ultraperformant. Probabil că există oameni ce reușesc să activeze și să își antreneze prin muncă și exerciții o mai mare parte a creierului și obțin rezultate ce pot părea miracole sau minuni, dar nu sunt decât lucruri normale pentru un creier antrenat să poată mai mult.
M-am ridicat din pat și m-am dus în bucătărie să răstorn apa din nuci. Preferam ceva real în loc de furtuna de gânduri și sentimente stranii din capul meu. Rodica era în casa nouă, căci nu am întâlnit-o prin casă. Am răsturnat apa. Am pus alta. Trebuia să o mai schimb de câteva ori până seara și apoi să le pun la foc.
A venit Titus. Avea hainele ude. Și-a dat jos pălăria și haina de ploaie și le-a pus pe cuierul din verandă în colțul dintre ușa bucătăriei și a băii. Nu am întrebat nimic, căci intuiam că a fost la cimitir la mormântul părinților.
- Ți-e foame? Vrei să mănânci ceva? Ai vrea să îți pregătesc ceva? Eu am mâncat cu Rodica plăcinte, dar cred că nu mai sunt.
S-a așezat pe scaun și și-a aprins o țigară. Părea furios și nu înțelegeam ce are.
- Nu ai venit aici să gătești! Nu ai venit aici să îmi faci mie mâncare! Dacă vreau ceva, îmi iau sau îmi fac singur! Nu îmi place cum te porți! a spus atât de dur că m-am întristat rău.
M-am pus pe colțul meu de pat de lângă masă. Cred că i-a părut rău că a fost atât de sever. Și-a îndulcit tonul când a vorbit iar.
- Nu ești aici să îmi faci mie mâncare. A fost vorba că vii în vacanță și tu uite așa umbli de colo colo prin bucătărie! Ploaia asta ne ține blocați în casă și nu putem pleca în excursie!
- Am vrut doar să fiu normală cu tine. Să îți gătesc ceva...
- Nu vreau să fii femeie normală. E plină lumea de ele. Dacă erai așa, nu veneam la capătul lumii după tine. Fii scriitoare! De asta te-am adus aici!
El a aruncat fumul spre tavan. Pe fața lui nu citeam nimic, dar simțeam că are o stare ciudată după ce a fost la cimitir. M-am ridicat să plec în camera mea. Am deschis ușa.
- Mi-a spus Rodica că ți-a fost frig. Vrei să îți aduc un radiator în cameră?
- Nu mi-a fost frig. A fost doar răcoare, dar m-am învelit bine, i-am răspuns cu mâna pe clanță și fără a mă întoarce spre el.
- Voiam să văd analizele de la Fălticeni, dar tu le-ai uitat acasă, deși ți-am spus să le iei! Am vorbit cu un medic de la Curtea de Argeș și vreau să le vadă și să le repeți să vedem cum ești.
- Nu mă mai dădăci! Sunt bine... Nu fac nicio analiză! i-am răspuns și am plecat spre camera mea.
Ploua afară ca într-o zi de toamnă urâtă și noi doi semănam cu toamna. Dificili, uricioși și colțuroși.
Am citit încă vreo oră și apoi am adormit. M-am trezit când a sunat telefonul pe messenger. Era doamna C. M-a întrebat cum sunt și ce fac. I-am spus că sunt bine, dar că astăzi nu am putut vizita nimic, căci plouă torențial. M-a întrebat cât mai stau. I-am spus că nu știu și că nu am stabilit nimic, dar știu că Titus are în plan să vizităm satul și casa Elisabetei Rizea – Nucșoara, Mănăstirea Corbii de Piatră din comuna Corbi, satul Jgheaburi – cea mai veche mănăstire rupestră din România, județul Vâlcea și județul Buzău, dar totul depinde de cum va fi vremea.
- E totul bine!? Cum se poartă cu tine!? m-a întrebat din nou, căci mă întrebase și prima dată când a sunat, de când eram la Titus, cu grijă în voce.
- E minunat! Se poartă toți extraordinar, dar nu sunt obișnuită să fiu dădăcită și să stau atâtea zile degeaba.
- Titus vorbește acum cu soțul meu. Exact asta și-a dorit pentru tine. O vacanță, în care să te odihnești, să vizitezi locuri și să nu te gândești la nimic. Te prețuiește atât de mult și e atât de emoționat când vorbește de tine!...
Ne-am luat la revedere, căci mă striga Rodica. M-am dus în bucătărie. Pusese masa. Cartofi prăjiți, friptură de porc făcută în tavă bucăți foarte mari, bine rumenite și salată. Era doar ea și domnul Mitică. Despre Titus nu știau, unde este plecat. Mi-a spus că tinerii sunt plecați la părinții Mariei și că au luat câte o plăcintă să le ducă și lor, măcar câte una de fiecare, și una pentru sora Mariei. Am început să râd. Domnul Mitică mi-a spus iar că au fost cele mai bune plăcinte, pe care le-a mâncat. I-am spus că voi mai face încă o dată, cât timp stau acolo, căci primele deja s-au terminat. Ne-am așezat la masă și mi-am pus pe farfurie cartofi, o felie mare de friptură și salată. Am mâncat sporovăind veseli.
- După ce mâncăm fac o oală mare cu supă cu carne de pasăre și găluște de griș, a spus Rodica. Astăzi sunt liberă, dar de mâine dimineață sunt iar ocupată cu Sara.
- Vă ajut, dacă vreți! Nu pot sta degeaba. Diseară pun și dulceața la foc. Putem face și pilaf cu carne de pui.
- Nu vreau. Ești musafir la noi. Gătesc eu și tu te uiți.
- Nu mă simt bine, Rodica! Lasă-mă să gătesc cu tine! Gătim împreună.
Am terminat de mâncat, am strâns împreună tot și ne-am apucat de treabă. Domnul Mitică s-a dus în casa mare, căci nu avea chef să ne încurce prin bucătărie.
Am scurs iar nucile de apă și le-am pus în altă apă curată. Le-am și numărat. Aveam vreo cinci sute cincizeci și erau mărișoare. Cam pentru cinci kilograme de dulceață. Am pus în apă o linguriță de sare de lămâie ca să rămână albe. Le mai schimbam încă o dată apă peste vreo oră, le clăteam bine și le puneam la foc în sirop.
- E dulceața preferată a lui Titus. Eu nu știu să fac. Mama făcea. Ea era o gospodină desăvârșită.
- Știu. Mi-a spus Titus.
- Știi că el suferă încă după moartea mamei!?
- Știu.
Supa fierbea pe aragazul din verandă. Legumele de pus în supă erau curățate și de mine și de Rodica și ea toca rădăcinoasele. Eu m-am dus să îmi strâng rufele întinse pe frânghia din verandă, le-am dus în camera mea și le-am împăturit. M-am întors în bucătărie și am pus pe foc siropul pentru dulceață.
- Am nevoie de vreo cinci lămâi potrivit de mari, i-am spus Rodicăi.
- Caută în frigider și, dacă nu sunt, îl sunăm pe Titus să aducă, mi-a răspuns Rodica din verandă, unde încă se ocupa de tocatul legumelor pentru supă.
M-am dus la frigider și am găsit lămâi. Rodica a venit și s-a uitat la oala mea, în care am pus apa măsurată pentru sirop la fiert.
- Zahărul nu îl pui? m-a întrebat.
- Încă nu. Îl pun când clocotește apa, se topește instantaneu și nu mai există pericolul să se caramelizeze sau să trebuiască să îl amestec până se topește. Aș fi vrut o tigaie mare și întinsă. Nu știu dacă o să iasă bine în o oală înaltă. O să fiarbă mult și greu.
- Waw, câte probleme îți faci! Lasă acolo! Vino un pic să îți arăt ceva.
Am urmat-o în hol. Mi-a arătat legumele – morcov, țelină, păstârnac – tăiate bucăți foarte mari. Ceapa, ardeiul roșu și galben le tăiasem eu înainte de a mă apuca de dulceață în bucăți foarte mărunte.
- E bine așa? Știi, lui Titus îi place ca în supă să fie bucăți mari de legume...
- Faci cum vrei tu! E casa ta!
- Dar aș vrea să îți placă. Tu ești musafir la noi...
Doamne, cât de dragă mi-a fost Rodica atunci! I-am fugit în brațe. Mi-am amintit că lui Titus i-am scris un mesaj de Sfântul Constantin, în care foarte condensat și în puține cuvinte voiam să îi transmit exact ceea ce simt, dar fără gargară și fără exagerări. Mesajul meu a fost: „Mi-e drag de dragul tău de mine! La mulți ani!” Acum aveam exact aceeași stare și față de sora lui. Îmi era drag de mă topeam de dragul ei de mine.
- Gătește exact cum vrei. Nu schimba nimic. Tot ce faci e minunat! i-am spus ținându-mi nasul la gâtul ei, apoi m-am îndepărtat și m-am dus la oala mea de la aragazul din bucătărie.
- Mama gătea mult. Era o gospodină desăvârșită. Ea a gătit tot timpul. Eu foarte puțin. Am început mai mult după ce am ieșit la pensie și după ce a murit mama, o auzeam spunând.
- A zăcut mama? am întrebat în timp ce puneam zahărul în apa ce clocotea.
- Nu. A fost veselă și vioaie până în ultima zi. Nici nu ne-am gândit că moare... Știi, mama era... a spus venind în pragul bucătăriei cu o paletă de spumuit supa în mână. Știi, era..., a repetat cu voce tristă, dar nu găsea cuvântul cel mai potrivit să spună cum era mama.
Am înțeles din privirea ei că voia să spună că mama era unică, era... ființa care le umpluse viața și a lăsat un gol, pe care nu îl va umple nimeni niciodată. Contase atât de mult în viața ei și a lui Titus, le influențase viața și le-o crease. Ei, ca oameni, erau creația ei mai mult decât a oricui altcuiva pe pământ. Deși plecase în octombrie în cer copiii încă nu s-au învățat fără ea. Se așteptau să o vadă mergând prin casă, să îi audă râsul sau vocea. Spiritul ei mai locuia în casa aceea ținut pe loc de copiii, ce nu puteau merge mai departe fără ea, pentru că nu își puteau imagina viața fără mama și nici accepta că viața poate merge înainte după ce moare mama. Erau adulți, erau puternici, dar mama era... mama. Unică și de neînlocuit. Aproape un secol de viață trăise pe acel loc. Casa îi mai purta amintirea lacrimilor, regretelor, suferinței, dar și a bucuriei și râsului ei inconfundabil.
Am înțeles toate astea din ochii Rodicăi ce mă privea din prag. A oftat și a plecat spre munca ei. Mi-am căutat și eu în continuare de munca mea. Am terminat de pus zahărul și am lăsat siropul la fiert. Am spălat lămâile și le-am tăiat, apoi le-am lăsat pe o farfurie. Urma să le pun în dulceață după ce puneam nucile la fiert în sirop.
- Cum facem pilaful? m-a întrebat Rodica.
- Lasă ca îl fac eu. Tu termină supa. Fă găluștele. Dar înainte de a le pune în supă, iau o parte din apa în care au fiert legumele și carnea și pun în ea orezul la fiert. Așa le făceam copiilor mei, când erau acasă și le plăcea mult. Orezul are un gust extraordinar de bun fiert în zeama cu gust de carne și legume. Carnea o prăjim și o punem lângă orez.
- Ok.
Puneam nucile și lămâile la fiert în sirop, când Rodica mi-a spus că a venit familia fiului ei, căci i-a văzut în pragul casei noi.
- Mă duc să văd, dacă vor să mănânce. Mai este friptură și salată, a spus Rodica și a plecat.
Supa fierbea. Dulceața la fel. Din oala mare cu supă pusesem apă în altă oală și am pus la fiert orezul. În bucătărie era zăpușeală, căci afară ploaia se oprise și soarele era fierbinte. Eu spălam vase prin bucătărie, când s-a întors Rodica, urmată de Titus și Lilica, care sporovăia veselă și nu era greu să îmi imaginez ce îi povestește boierului.
- Nu vor mâncare. Au mâncat la părinții Mariei, a spus Rodica și s-a apucat să bată ouă pentru găluștele de griș.
- Ce e aici!? Parcă e război în bucătărie! Nu ți-am spus să stai să te odihnești? a țipat Titus la mine.
Nu am apucat să răspund, căci a vorbit Lilica.
- Boierule, doar nu o cerți! Eu am spus la toată lumea, și la cocoana ... și la cocoana ... , ce doamnă ai adus de la Suceava. Face plăcinte... Scrie și cărți... E și frumușică...
Eu m-am întors cu spatele și mi-am băgat nasul în oala mea cu dulceață lăsându-l pe „boier” să se descurce cu Lilica.
- Taci, Lilico, și ia o țigară! a țipat Titus și i-a întins pachetul.
Lilica a întins mâna spre pachet și l-a întrebat cu toată inocența:
- Spune, boierule, nu e așa că e frumușică? Le-am spus și...
Titus a pus pachetul de țigări pe masă și a tăiat-o spre camera lui. Lilica și-a aprins țigara.
- Ce faceți?
- Am pus dulceața la foc. Rodica face supă cu găluște de griș. Am pus și de pilaf, am răspuns fugind în hol să verific pilaful. Era gata de fiert. Am gustat. I-am pus un pic de sare și piper. Am închis flacăra și l-am lăsat cu capacul pe el. Peste un sfert de oră era perfect.
- Nu vrei să fac un desert cu înghețată și piersici caramelizate pentru toată lumea? am întrebat-o pe Rodica, ce punea cu grijă găluștele în supă. E atât de cald că ar prinde bine pentru toată lumea.
- Ce să faci?! Nu e greu?!
- Caramelizez niște fructe și le pun într-un bol alături de înghețată. Nimica toată! E simplu, dar rezultatul e fabulos. Ai și rece și fierbinte în aceeași farfurie. Și dulce acrișor de la fructe, și caramel, și înghețată.
- Fă, dacă nu e greu!
Am lăsat dulceața să fiarbă și am căutat repede tot ceea ce îmi trebuia. Am adus înghețata de vanilie din congelator să se răcească puțin până pregăteam restul. Am spălat fructele, le-am uscat cu prosoape de bucătărie din hârtie, apoi le-am tăiat fiecare fruct în opt felii. Am pus într-o tigaie mare, cu coadă, câteva linguri de zahăr la caramelizat. În timp ce găteam, i-am cerut Rodicăi să îmi aducă niște boluri. Mi-a adus, când puneam o bucată de unt peste zahăr. Am adăugat și feliile de fructe în tigaie așezate una lângă alta. Am pus și două linguri de apă ca să nu se ardă caramelul până când lăsau zeamă fructele și se topea untul. Cu tigaia în mână am aruncat o privire la bolurile aduse.
- Nu sunt bune. Vreau mai mari. Nu pot pune totul una peste alta în ele.
Rodica s-a dus să îmi aducă altele. Lilica mă privea fumând și mă lăuda, deși spunea că nu înțelege ce fac. Nu o băgam în seamă. Trebuia să mă mișc foarte repede.
- Du-te, te rog, și întreabă-l pe Titus, dacă vrea și el, ca să știu câte porții să pun, i-am cerut Lilicăi.
- Nu vrea. Vorbește la telefon în America, mi-a spus Lilica întorcându-se după câteva clipe.
Când s-a întors Rodica cu alte boluri, fructele erau gata. Le lăsasem la prăjit în caramel până au prins o crustă de aur.
- Miroase divin! a exclamat Rodica.
- Eu nu am înțeles nimic din ce a făcut. Are o viteză! a adăugat Lilica.
Repede am pus totul în bolurile mai largi. Înghețată, felii de fructe alături și câte două linguri de sirop gros pe fiecare porție de fructe. Aș fi vrut și niște fulgi de ciocolată sau topping pentru decor, dar dacă nu aveam era bun și așa. Am pus trei boluri pe o tavă. Rodica s-a dus și le-a dus în casa nouă copiilor ei și lui domnul Mitică. Apoi s-a întors și am mâncat și noi câte o porție. A fost un desert bun pentru o seara fierbinte de vară. În timp ce mâncam, i-am explicat Rodicăi, să nu se supere pe mine, că am grăbit-o, dar la un astfel de desert trebuie să te miști foarte repede, ca să nu se topească înghețata și să iasă un fiasco. A înțeles.
Supa era gata. Pilaful gata. Dulceața fierbea. Și noi ne-am pus la povești.
- Ce ai făcut aici? a întrebat Titus.
- O, boierule, nici nu îți imaginezi ce a făcut! i-a răspuns Lilica mâncând ultima linguriță de desert din bolul ei. Cu fructe, cu înghețată, cu zahăr topit, cu rece și fierbinte la un loc. A fost grozav!
- Chiar o minunăție! a spus și domnul Mitică venind de afară cu bolurile goale. A mâncat Sara de nu se mai sătura. Sărut mâna!
- Cu drag, i-am răspuns. Mai fac când vreți. Se poate face și cu banane, și cu nectarine, și cu ananas, și cu combinație de mai multe feluri de fructe.
- E bun tare tot acel amestec de dulce cu acrișor și fierbinte cu înghețat, mi-a spus și a plecat în casa nouă însoțit de Rodica.
- E un desert ca viața, am strigat după ei și i-am auzit râzând în verandă.
- Vrei și tu? Îți fac imediat, dacă vrei! Tu ai mâncat ceva astăzi? l-am întrebat realizând că nu l-am văzut mâncând nimic și mi s-a părut că l-am văzut privind cu interes spre bolurile golite de noi.
- Nu ești aici să ai grijă de mine! Eu am grijă de tine! mi-a spus pe un ton mult prea dur și eu m-am întristat.
- Rău mai sunteți cu ea, boierule! a spus Lilica.
Titus nu a răspuns. S-a dus și și-a pus singur o lingură de pilaf, o bucățică foarte mică de carne fiartă lângă el și o porție mare de salată rămasă de la masa noastră. S-a pus la masă și mi-a șoptit, parcă cerându-și scuze că a fost atât de rău:
- Parcă era vorba că ești în vacanță! Parcă era vorba că doar te plimbi și te odihnești... Eu asta am vrut pentru tine când te-am adus aici... Ești epuizată... Ai probleme de sănătate... Poartă-te ca o scriitoare!
Nu i-am răspuns nimic. Stăteam ghemuită pe locul meu de pe canapea și mă uitam la el cum mănâncă. Mă întrebam: Dar cum trebuie să se poarte o scriitoare!? Ce vrea omul ăsta de la mine!?...
Lilica a început iar a povești ce spune prin sat. Am zâmbit amar. Titus o asculta mâncând și își mușca buzele să nu râdă. Nu îl plăcea ce vedea pe fața mea.
- Nu o pot opri. E ca ploaia. Îmi face probleme și mie că mi-a stricat planurile cu vânzătoarele de la magazin. Pe toate le-am cerut de nevastă pe rând și așteptam răspuns. Acum s-a dus dracului totul din cauza Lilicăi! mi-a șoptit și pe mine m-a pufnit râsul și am uitat de supărare.
- Nu o să te mai vrea niciuna din cauza mea... Îmi pare rău... Ai vrea să repar asta? i-am șoptit râzând ca un drăcușor.
- Cum? mi-a răspuns tot șoptit. Poți!? a adăugat prefăcându-se disperat și că îmi cere ajutorul.
- Îți arăt imediat, i-am răspuns lui și apoi m-am adresat Lilicăi, amintindu-mi că nu i-a răspuns nimeni nimic la constatarea ei că boierul e rău cu mine, victimizându-mă: Chiar e rău! Oricât de frumos mă port cu el, face numai mofturi! Plec acasă! Nu mai stau prea mult pe aici.
Lilica m-a privit cu milă, apoi i s-a adresat boierului ei.
- Vezi, boierule, ce faci?! Și e atât de frumușică... Și scrie și cărți... Și face și mâncare... Și e deșteaptă ca dumneata!
Lui Titus i s-a oprit mâncarea în gât. Iar mă privea cu ochi de câine Husky. Nu se putea ca Sancho Panza al lui să îl trădeze și să treacă de partea mea.
- Nu te uita la mine ca porcu la muchie, „boierule”, i-am șoptit în timp ce Lilica s-a dus la baie. Ți-am reparat situația cu posibilele mirese. O să afle că ne certăm și că plec.
- Dumnezeule, ce pățesc cu pacostea asta! Zici că nu e adevărat! a exclamat râzând. Cum mă uit eu la tine? Cum ai zis?
- Ca porcu la muchie... E o expresie de la noi de la Suceava și înseamnă că te uiți la cineva cu dragul, cu care se uită porcul la cel ce vine să îl taie.
Titus a început a râde cu râsul lui atât de special pornit din tot sufletul, pe care am înțeles că îl moștenise de la mama lui.
- Deci mă uit la tine ca porcul la muchie!?...
- Cam da, „boierule” și nu e drept. Mă așteptam la un pic de recunoștință că ți-am reparat situația cu eventualele posibile mirese.
- Nu îmi mai spune ironic „boierule”! a cerut ferm, apoi a adăugat privindu-mă cu ochii îngustați ca a unei vulpi la pândă: Deci îți place teatru?! Să vezi ce teatru îți dau! Să vezi „Titanic vals”...
- Chiar „titanic vals”! Las calea deschisă pentru orice posibilă doritoare de a fi boieroaică! În „Titanic vals” încep dansul și aerele de aristocrație toți visătorii la moșteniri și bani. Cum le miroase a bani, cum dau tonul la vals și calcă pe vârfuri prin iarbă ca să nu le atingă pantofii. Eu mă întorc la a fi țărăncuță în Suceava și la scrisul meu...
Boierul și-a aprins o țigară. Mă priveam și simțeam cum îi bâzâie neuronii, dar habar nu aveam ce îi coace mintea.
Lilica s-a întors din baie. El i-a întins pachetul de țigări. Eu m-am dus la oala mea cu dulceață, ce fierbea foarte încet. Dacă ar fi fost o tigaie întinsă, ar fi fiert mult mai repede, am gândit. Era să scap lingura de lemn din mână, cu care am amestecat în dulceață, când l-am auzit pe Titus vorbind.
- Vezi, tu, Lilico, eu am adus-o din capătul țării, m-am purtat frumos cu ea, doar ai văzut. Și ea știi ce face?! Îmi vorbește urât. Îmi spune otravă, teroare, nesuferit, afurisit, numai colți și gheare, om îmbrăcat în cea mai dură coajă de copac, om cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil... Trebuie să fiu rău cu ea, că nu îmi dă de ales...
Eu m-am întors spre el cu lingura în mână. Îl priveam să îl mănânc. Adevărul e că s-au născut în mine instinctele de mălinar bătăuș, căci mălinarii sunt renumiți și pentru asta, pe care nu știam că le am, și i-aș fi ars boierului o lingură scoasă din oala cu dulceață fierbinte. Lilica se uita de la unul la altul și nu mai știa ce să creadă. Titus a făcut ochii mari, a ridicat din umeri așa cum făcea el și mă privea mușcându-și buzele să nu râdă.
...Ai vrut teatru, ai teatru! Acum ce crezi că le va spune Lilica cucoanelor din sat!? îmi spuneau ochii lui râzând.
Mi-o și imaginam: Moldoveanca aceea se poartă urât cu boierul meu. Nu e de nasul lui. O duce boierul înapoi...
- Acum cine se uită ca porcul la muchie!? m-a întrebat râzând.
M-am întors la oala mea hotărâtă să nu îl mai provoc niciodată pe Titus. Piesa mea de teatru a ieșit prost. Și brusc a răsărit soarele auzind-o pe Lilica vorbind.
- Boierule, voi vă jucați! Și matale, când te prefaci că ești rău cu ea, și doamna, când zici că îți vorbește urât. Cred că iar vă jucați de prin cărți cum ați făcut data trecută cu Don Nu-știu-cum.... Cum ați zis că se chema cartea aceea din care vorbeați și eu nu înțelegeam nimic... Sunteți prea deștepți să vă certați ca proștii...
Rădeam și eu și Titus de ne dureau maxilarele. Piesei noastre de teatru improvizat Lilica i-a făcut un final neașteptat și magistral.
Din râsul nostru și-a dat seama că a spus adevărul. Râdea și ea. Când s-a potolit râsul a plecat acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu