miercuri, 12 august 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XVII

 

Eu m-am dus la oala cu dulceață. Era gata, dar ieșise o catastrofă. Cea mai rea dulceață de nuci verzi, pe care am făcut-o în viața mea. Prea fiartă, prea închisă la culoare... Un hlei închegat, ce nu amintea deloc de adevărata dulceață de nuci verzi, pe care o făceam în fiecare an și în care sticleau ușor mai deschise la culoare nucile într-un sirop ca chihlimbarul. Știți cum arăta ceea ce făcusem eu și purta doar numele de dulceață de nuci verzi!? Cea mai bună comparație e cu șmirul, cu care ungea tata roțile la căruță. Sau cu dohotul cu care îl ungea pe față pe Ion Creangă, copil fiind, Moș Chiorpec ciubotarul, când se ducea să îi ceară curele pentru bici și apoi se întorcea la mama uns tot pe față și îi spunea cu năduf: Uite, mamă, Chiorpecul dracului, ce mi-a făcut!

Dar eu ce să fac!? Cum să mă întorc spre Titus și să îi spun că în loc de dulceață de nuci verzi – preferata lui - am făcut un dohot ca în amintirile lui Creangă sau un șmir de uns roțile la căruță.

Am închis aragazul. Borcane nu aveam pregătite. La ce dezastru îmi ieșise nici nu mai aveam chef să îl pun în borcane. Titus fuma și eu nu aveam curaj să mă întorc spre el și să îi spun ce catastrofă e în oală. Îmi spuneam în gând că voi merge acasă, voi face altă dulceață și i-o voi trimite sau da cu următoarea ocazie. A venit și Rodica. Povesteau ceva și râdeau. Eu eram vestejită toată și cântam prohodul dulceții visate, privind la ceea ce era în oală în fața mea. Nu mai puteam trage de timp. M-am întors spre ei cu o față de priveghi, doar că nu boceam. Adevărul e că meritam și un duș înghețat după ce mă lăudaseră atât că știu să gătesc.

- A ieșit o catastrofă! Nu e bună dulceața! Fac alta, când mă duc acasă și v-o trimit, mi-am asumat vina și mi-am pronunțat singură și sentința. Am continuat făcându-mi mea culpa ca o idioată, văzând că ei tac: Nu știu cu ce am greșit. Am respectat rețeta. Am pus cantitățile exacte. Doar că oala era foarte înaltă și a fiert foarte mult.

S-au ridicat amândoi și au privit în oală. La cum mă comportam se așteptau ca în oală să fie un șarpe sau un animal monstruos.

Eu le explicam cu ce seamănă creația mea: cu șmir de uns roțile la căruță sau cu dohotul, cu care era uns pe față Ion Creangă de Moș Chiorpec ciubotarul.

Au început amândoi frații odată să râdă. Nu vedeau nicio catastrofă în oală.

- Liniștește-te! E ok. O punem mâine în borcane, mi-a spus Rodica.

- E bună, a spus și Titus după ce a gustat un pic din dulceață.

Amândoi erau politicoși cu mine și voiau să mă liniștească. Știau că dulceața nu era tocmai bună, dar nu conta și nu voiau să mă simt prost.

- Fac alta când merg acasă! am șoptit.

- Oprește-te! E doar o dulceață, nu sfârșitul lumii! Ce Dumnezeu ești atât de severă cu tine! a țipat Titus, apoi a răspuns la telefonul ce a început să îi sune.

S-a dus în camera Rodicăi să vorbească. Nu a închis ușa. Îl auzeam ce vorbește. Povestea râzând fericit că sunt acolo, că am făcut plăcinte și un desert cu fructe și înghețată, pe care îl lăuda, chiar dacă nu gustase din el. Intuiam că i-a fost poftă de acel desert, dar pentru că a refuzat prima dată că era ocupat cu vorbitul la telefon, a doua oară nu mi-a mai dat voie să îi fac. Despre dulceața catastrofală nu a spus nimic. A venit și mi-a întins telefonul.

- E Don Stefano. Vrea să vorbească cu tine.

În timp ce luam telefonul mi-am amintit că Don Stefano este un prieten al lui Titus, cu care am vorbit la telefon, când era în vizită la el, și îmi spusese atunci că de-abia așteaptă să mă cunoască. I-am spus că i-am promis lui Titus că îi fac plăcinte „poale-n brâu”. A spus că este gurmand, pofticios și că vrea și el. M-a invitat să merg cu Titus în vizită la ferma lui cu animale și plante exotice.

- Bună ziua! Deci ai venit la Titus! Ai făcut plăcinte și pe mine nu m-ai chemat! Păi nu era vorba că sunt gurmand și pofticios? m-a luat tare și vorbindu-mi cu tu și a continuat tot el, căci eu nu prea știam ce să îi răspund: Vii la mine la fermă și îmi faci plăcinte!

Nu îmi plăcea tonul lui, nu îmi plăcea cum îmi vorbește, dar mai ales că mă cheamă la ferma lui să îi fac plăcinte.

- Nu vin la ferma dumneavoastră. Aici am făcut de drag pentru gazdele mele extraordinare. Pot face din nou și veți gusta și dumneavoastră, dacă veniți în vizită la Titus, i-am răspuns cât de politicos am putut și i-am întins telefonul lui Titus, apoi m-am pus pe un scaun în bucătărie.

Auzeam cum vorbește Titus în continuare la telefon în camera Rodicăi și stabileau un grătar pentru a doua zi după amiază.

- Ce ți-a zis? m-a întrebat Rodica, deși auzise ce am vorbit la telefon.

- Voia să merg la ferma lui să îi fac plăcinte, am șoptit, apoi am adăugat: Poate nu am înțeles bine... Oricum i-am spus că nu mă duc. Să vină aici, dacă vrea să guste, când voi face din nou.

- Nu ai ce căuta la ferma lui! Cât tupeu! a spus cu furie Rodica. Aici ai făcut că ai vrut tu, dar nimeni nu și-a permis să se poarte așa cu tine!

- Poate nu am înțeles bine..., am șoptit. Oricum nu mă duc.

S-a întors Titus în cameră. Rodica i-a zis ceva repezit. El mi s-a adresat mie vorbind blând și pe un ton de scuză:

- Mâine vine Don Stefano la un grătar la noi. Te superi, dacă nu plecăm nici mâine în excursie? Plăcinte tu i-ai spus că faci, de când ai vorbit prima dată cu el...

- Fac pentru toată lumea că am promis, dar nu mă duc să îi fac lui la fermă. Asta nu i-am promis.

Rodica a spus ceva cu nemulțumire în voce. Eu tăceam tristă. Titus era îngândurat. Știam la ce se gândește. El nu îmi spusese nimic, căci nu i-am dat eu voie să vorbească; nu suportam să aud promisiuni sau făcându-se planuri; dar mi-a spus ceva doamna C. din SUA despre un proiect a lui Titus împreună cu Don Stefano. Am oprit-o și pe ea spunându-i că nu suport să aud promisiuni, dar ceva deja aflasem și intuiam de ce este îngândurat Titus. Nu ar fi vrut să se ducă totul de râpă.

Am zâmbit amintindu-mi ce i-am răspuns lui Titus în mașină, când m-a întrebat, dacă am încredere în el. I-am spus ferm „nu” și am adăugat: Exiști și nu exiști, te aud vorbind și nu te aud, vorbele tale îmi zboară pe lângă urechi de parcă nici nu ar fi fost spuse, orice promiți nu aud și nici nu vreau să aud. Dispari acum și voi considera că nici nu ai existat! Nu aș suferi deloc și nici nu aș avea regrete!

Lupul singuratic din mine avea toate simțurile în alertă. Nu aveam interese, nu aveam planuri, nu credeam în nimeni și nici nu aveam de gând să fac cuiva pe plac, chiar dacă iar se dărâma totul. Titus mi-a spus cândva că este nebun la furie și nu ar vrea să îl văd vreodată furios. Eu nu eram furioasă, eu nu loveam și nici nu urlam la lună, dar dacă ceva îmi știrbea demnitatea sau mă considera ceva ce nu sunt puneam punct fără să clipesc, chiar dacă asta însemna să îmi tăi craca de sub picioare. O mai făcusem în viața asta. Puteam să o fac iar. Fac mult și multe cu drag și de drag și la îndemnul inimii mele, dar nu accept târguieli în care e pus la schimb sufletul meu.

Rodica era furioasă. Titus tăcut și îngândurat. Eu cu gândurile în clocot.

- Să mergem la culcare. E târziu, am spus și am plecat spre camera mea.

Când m-am întors cu cele necesare pentru baie în mână i-am găsit pe cei doi frați discutând aprins în bucătărie. Rodica era furioasă. I-am ignorat și m-am dus la baie.

Când m-am întors Titus era în camera lui și Rodica la ea. M-am pus pe marginea uneia din cele două canapele din camera ei, cu gândul să mă uit la televizor. Ea s-a ridicat să îmi așeze două perne la spate și să mă întrebe, dacă stau comod. I-am mulțumit și m-am întins pe pat, lăsându-mă pe spate pe perne. Mi-a adus și o pătură și mi-a pus-o pe picioare. I-am mulțumit iar. Simțeam că doamna aceasta mă iubește din toată inima ei și că este posibil să mă cunoască mai bine decât Titus. E drept că citise aproape tot ce am scris. Am și vorbit mult cu ea despre scris.

Ea s-a dus la baie să se spele și să își ia pijamaua. Eu mi-am organizat gândurile privind absentă ecranul televizorului deschis, pe care nu vedeam nimic și mi-am spus că nu voi mai spune absolut niciun cuvânt despre discuția din acea seară, că poate e doar o părere de a mea că ceva este în neregulă, dar că voi avea simțurile în alertă.

Rodica s-a întors și mi-a zâmbit. Părea liniștită.

- Să mergem la Titus să stăm de povești! a propus ea. E duminică seara și nu o să ne culcăm odată cu găinile.

Am urmat-o. Ea a intrat prima și s-a pus pe pat lângă fratele ei. Eu m-am pus pe fotoliul meu de lângă ușă.

- Povestește-i ceva Luminiței! i-a cerut.

- Nu știu ce să îi povestesc, a mormăit Titus.

- Povestește tu ceva, Luminița! Spune poveștile din ACASĂ cu ciobanul de la stână. Vreau să le aud cum le povestești, că de citit le-am citit, mi-a cerut Rodica.

Am spus câteva povești din ACASĂ ce îl aveau erou pe tata, când era cioban la stână, pe munți, la Mălini. Din felul cum reacționa Titus la ele și cât de tare râdea îmi dădeam seama că încă nu le-a citit în carte și că sunt complet necunoscute pentru el. Rodica mă completă la povești cu ceea ce își amintea din carte și râdea cu lacrimi. Când terminam o poveste îmi cerea alta despre care citise. Titus avea ochii tare ciudați privindu-mă cum râd și povestesc. Îmi aminteam că îmi spusese că e fericit când eu râd.

- Ești un Ion Creangă modern, mi-a spus când am terminat o poveste.

- Mă onorează ce spui. Mi s-a mai spus asta, dar îmi place să cred că sunt Luminița Aldea. Cel puțin asta îmi doresc, i-am răspuns.

Sora lui l-a îndemnat să povestească ceva. A refuzat. Eu nu m-am mirat. Niciodată Titus nu mi-a făcut confidențe în prezența cuiva așa cum niciodată nu și-a manifestat grija față de mine, când mai era cineva de față. Așa era el. Își lăsa jos pielea de crocodil doar câte un pic și doar când eram noi doi. Eu nu mi-o lăsam niciodată. Viața mă învățase că oamenii răniți cumplit de viață și de oameni nu devin sfinți, ci produc la rândul lor răni mai mari decât li s-au produs. Dau ce li s-a dat, dar cu vârf și îndesat. Ajung să o facă chiar și involuntar. Doar sfinții ajung să plătească cu iubire și iertare pentru răni, doar că eu încă nu am întâlnit niciun sfânt... ci doar oameni răniți ce produc răni și mai mari. Eu, în schimb, încercam să trăiesc cu grijă ca rănile din mine să nu producă răni la rândul lor, căci eram conștientă că asta e posibil.

Dacă Titus nu a vrut să spună nicio poveste, m-am pus tot eu pe povestit și ce era să spun!? Încă o poveste de la Mălini.

- Avea tata un unchi tare aprig. A fost prizonier la ruși în Siberia și s-a întors acasă o fiară. De fapt doi frați s-au întors acasă din Siberia – Neculai și Ion.

- Nu e Neculai Dracul unul din ei, despre care ai scris în ACASĂ – haiducul acela nebun ce nu știa de nicio lege!? a întrebat Rodica.

- Da, el e unul din frați, dar povestea pe care v-o spun este despre celălalt frate, Ion, și nu e scrisă în carte. Deci am spus că Ion a venit acasă o fiară. Tăcut, crunt, cu ochi metalici, cu zâmbet înghețat pe niște buze pline, sub o mustață bogată, era atât de dur încât oamenii se înfiorau când îi treceau pe la poartă. Când s-a zvonit că se face colectiv în Mălini – nu s-a mai făcut până la urmă, că era zonă de munte – și au început să umble trimișii noii orânduiri pe la case cu liste cu cei ce se înscriu, la Neculai și la Ion – oamenii întorși fiare din Siberia – nimeni nu a avut curaj să intre în ogradă. Nimeni! Ion a zâmbit rânjind ca un lup și a spus: Să văd cine are curaj să intre la mine în curte și să îmi zică să dau pământul pentru care am stat în Siberia! Și nimeni nu a intrat. Au trecut pe lângă poarta lui fără a privi măcar spre ogradă. Ei bine și acest om avea un singur fiu. Pe cât de aprig era tatăl, pe atât de moale era fiul. Tatăl o fiară; fiul un mielușel. Tatăl o sabie; fiul o plantă pe care o legăna cea mai mică pală de vânt. Stăteau în aceeași curte, dar bătrânul într-o căsuță aparte. Într-o zi nevasta fiului a hotărât să îl părăsească. A adus în curte o căruță mare înălțată pe margini cu năzi, trasă de doi cai și încărca în ea toate lucrurile din casă. Lua tot la grămadă. Bărbatul stătea pe pragul șurii și fuma absent de parcă nu se întâmpla nimic. Bătrânul fuma și el pe prispa casei lui, dar fierbea și arunca priviri aprige ba femeii, ba fiului. Ar fi vrut ca fiul să zică ceva, când femeia îi lua tot, chiar și lucrurile lui, rămase de la maică-sa, dar el nimic. La urmă de tot, după ce a pus totul în căruță, femeia a aruncat deasupra și o pereche de cizme înalte, pentru pescuit, ale bărbatului, pe care îl părăsea, și a mânat caii să iasă din curte. Bătrânul a aruncat un muc de țigară în șperla ogrăzii, a călcat-o îndesat cu piciorul și a strigat cu voce de tunet: Stai, femeie! Ai uitat ceva!... Femeia s-a întors și s-a uitat lung. Nu uitase nimic. Casa rămăsese complet goală. Nu a apucat să întrebe ce mai trebuie să ia. A vorbit tot bătrânul cu voce ca tunetul: Dacă tot ai luat tot, până și cizmele de pescuit ale ăstuia, aruncă deasupra și ia-o cu tine și baliga asta! Bătrânul vorbind a arătat cu mâna spre propriul fiu, apoi a ieșit din ogradă, a făcut câțiva pași pe drum, cam până la dispensar, și a căzut jos. I-a pleznit inima în el.

- Am scris undeva întâmplarea, și la sfârșit are următoarea morală: noi ca români suntem ca bărbatul ce stătea pe prispă și se uita la femeia ce îi lua tot. Când o să se termine de cărat tot din țara asta, cineva o să zică la ultimul transport: Aruncați-i deasupra și pe băligile astea de români, că au stat treizeci de ani și au privit cum le este jefuită țara și nu au făcut nimic! mi-am terminat eu povestea.

Titus și Rodica râdeau, dar aveau și lacrimi în ochi. Titus repeta cu ochii în lacrimi: Aruncați-i deasupra și pe băligile astea de români, că au stat treizeci de ani și au privit cum le este jefuită țara și nu au făcut nimic! Dumnezeule, ce stil ai, Luminița, și ce forță când povestești! Aceștia sunt străbunii tăi!?

- Să ne înțelegem „boier” Titus, ca să nu îți faci o imagine falsă despre mine. Eu ca om semăn mai mult cu bărbatul bleg, decât cu străbunii aceștia aprigi. Am forța ungurenilor mei doar la scris. Acolo sunt o sabie.

- Ha, ha, ha! a început Titus să râdă. Nici să nu îți imaginezi că mi-aș face o imagine falsă despre tine! Știu exact cum ești. Văd în tine o îngemănare din cea mai puternică femeie de pe pământ și cea mai fragilă femeie și amestecul mă fascinează. Pe cea puternică o admir. Pe cea fragilă îmi place să o ocrotesc.

- Mulțumesc, „boierule”! Nu ești primul om care îmi spune asta.

- Nu îmi mai spune ironic „boierule”!

- Nu îți mai spun ironic. Îți spun pur și simplu. Boierule!

- Povestește-i despre Neculai Dracul! a cerut Rodica și a pus punct discuției dintre noi.

- Nu. Lasă că îi povestesc despre el, când suntem singuri pe drum în excursie. Acum povestesc altceva, i-am răspuns.

Râzând cu gura până la urechi am povestit, cum m-a luat Titus de acasă, cum m-a speriat, cum stăteam în mașină lipită de portieră și nu aveam curaj să îl privesc și am terminat cu cazarea de la Onești și sperietura de după miezul nopții. După fiecare două trei fraze, Rodica îi dădea câte un pumn în umăr lui Titus și îl certa:

- Titus, așa te-ai purtat cu ea!? Titus, nu îmi vine a crede! Nu cred că ai făcut asta! Ai și speriat-o!!

Titus stătea cuminte și cu capul plecat, ca un copil de grădiniță, ce este pus la colț de educatoare. Când s-a săturat, s-a ridicat în picioare și a cerut arătând ușa:

- Gata! Plecați amândouă de pe capul meu! M-am săturat! Lăsați-mă în pace!

Am ieșit amândouă râzând. Ne-am spus noapte bună și ne-am dus fiecare în camera ei. M-am băgat sub plapumă fără a mai aprinde becul. Afară a început iar să plouă tare. Auzeam cum bat degetele nervoase ale ploii în sticla geamului. Aproape adormea când am auzit pe cineva bătând în ușă. Mi-am ridicat capul sprijinindu-mă cu un cot pe pernă și am privit speriată spre ușă. Era Titus. Nu înțelegeam ce se întâmplă.

- Nu te speria. Nu am vrut să te sperii, vorbea explicându-mi blând. Scuze că vin în camera ta!

Am aprins veioza de la capătul patului meu și îl priveam blocată. El nu a făcut niciun pas din prag. Voia să îmi explice de acolo, de ce a venit și apoi să înainteze.

- Am uitat să îți spun. Ți-am pus un radiator lângă pat. Mi-a spus Rodica că ți-a fost frig noaptea trecută. Acum iar plouă și e răcoare.

Respirația mea a revenit la normal.

- Tu realizezi că uneori oftezi și gemi involuntar? mi-a spus el încă lângă ușă.

- Nu! Nu o fac!

- Ai făcut-o acum! Îți cunosc atât de bine respirația, a spus el și a înaintat spre mine.

S-a aplecat și a pus radiatorul în priză, în prelungitorul de lângă pat, unde aveam pus și telefonul. L-a pus în funcțiune și l-a îndreptat spre patul meu.

- Uite, când se încălzește, întinzi mâna, îl răstorni și el se oprește. Are un buton dedesubt ce se activează doar când este în poziție verticală. Dacă vrei iar să pornească, îl ridici. E foarte aproape de pat și nu este nevoie să te dai jos. Ai înțeles?

I-am zâmbit în loc de răspuns.

- Noapte bună, și scuze încă o dată că am venit în cameră la tine!

- Mulțumesc, om cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil!

M-a privit lung de tot, cu fața ca o mască și cu ochii opaci înainte de a se îndrepta spre ușa, pe care a închis-o foarte încet și s-a dus în camera lui.

...Ce onoare ca ochii tăi ce văd atât de departe să se oprească asupra vreunui muritor!... îmi spusese odată, când vorbeam pe WhatsApp și apoi a adăugat: Dacă vreodată ar fi să te rănesc cu vreun cuvânt sau faptă sper să îmi dau seama de asta, să văd durerea în ochii tăi, înainte ca tu să spui vreun cuvânt, și să îmi cer iertare... Și eu înainte de a adormi mi-am amintit acele cuvinte și am adormit legănată de ele și de căldura ce venea spre pat de la radiatorul adus pentru mine de omul cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu