...Ați făcut amândoi usturoi cu roșii și pește la grătar cât timp am copt eu două tăvi de plăcinte... Mai mult ați stat de povești, am adăugat în gând.
...
Mi-am pregătit o rochie roșie, subțire, din pânză de bumbac, în forma literei A, lungă până la genunchi, ce îmi era tare dragă. Afară era zăpușeală și rochia era numai bună pentru așa o vreme. M-am dus spre baie să fac un duș și să mă pregătesc de grătar. M-am oprit în bucătărie, mi-am lăsat rochia și cele necesare la baie, căci aveam intenția să mă machiez puțin și discret și îmi luasem cu mine lucrurile necesare pentru asta, pe pat și m-am dus în cămară. Am căutat un ceaun. Nu găseam. Am dat de o oală de inox cu fund dublu, ce era la fel de bună ca un ceaun și suficient de mare. Am pus în ea apă până la jumătate și am pus-o pe aragaz. Am adăugat un praf de sare în apă. După aceea m-am dus la baie. Când am ieșit îmbrăcată cu rochia roșie, cu părul lăsat pe spate, dar prins cu două clame lângă urechi și fardată foarte puțin, apa din oală fierbea. Am căutat punga cu făină de porumb, am scos pachetul de unt din frigider și m-am pus pe căutat un culișăr. Nu am găsit. Am găsit în schimb o lingură de lemn mai mare, ce putea fi folosită în loc de culișăr și am început să pun făina în ploaie în oala cu apă ce clocotea, amestecând energic ca să nu se facă cocoloașe. Până ajungeau toți musafirii era gata și mămăliguța. Am transpirat amestecând în oala mare. Iar eram udă în spate. După ce mămăliguța a fiert vreun sfert de oră, am adăugat untul și am mai lăsat-o să fiarbă. Am adus și orezul și l-am pus la încălzit alături de oala în care fierbea mămăliguța. Am gustat mămăliga. Era bună și moale. Nu îmi place mămăliguța prea vârtoasă. Am mai ținut-o pe foc amestecând în ea, până când am auzit voci prin curte. Am răsturnat-o pe un platou mare, alb. Am dus pe masă și mămăliguța și orezul. Rodica așezase masa cu tot ce trebuie. Peștele arăta fabulos și la fel și usturoiul acela cu roșii coapte. Nu mai gustasem niciodată morun la grătar nici usturoi făcut așa.
- Titus face un pește grozav la grătar! A pus un pic de vin alb peste el, când era aproape gata și l-a mai lăsat un pic să sfârâie pe grătar. Și usturoiul e super! a spus Don Stefano.
- Titus face orice fel de grătar super! E specialist la așa ceva, a spus Rodica.
Toți eram în jurul mesei, dar încă nu ne-am așezat, căci îl așteptam pe Titus să vină. Am mai verificat încă o dată cu Rodica să fie tot ce trebuie pe masă, în timp ce îl ascultam pe Don Stefano văitându-se că nu mai poate de poftă de plăcinte și că îl înnebunește aroma lor. I-am spus că îi aduc una. A spus nu. Voia să mănânce la masă, odată cu toată lumea, și după ce mânca pește. Iar m-am gândit că sunt eu dificilă, bănuitoare și că omul este ok. La mine era o problemă, nu la el.
Când a ajuns Titus, mi-a prezentat-o pe soția lui Don Stefano și ne-am pus repede cu toții la masă. Ne era o foame de lup. Eu m-am așezat într-un colț pe o laterală a mesei, spre unul din pereții casei, pe un scaun balansoar – singurul de acest fel de la masă - ce avea pe el o pătură roșie, groasă. Deja începuse a ploua și se răcise brusc. Sufla și vântul. Spatele meu era dureros și de gheață, dar nu îmi permiteam să mă duc în casa veche și să mă îmbrac gros, după ce toată lumea ajunsese la masă. Nu se cădea. M-am gândit că pătura groasă o să îmi încălzească spatele transpirat și rece. Eram în colțul cel mai ferit de curent al terasei și speram să îmi fie bine. Alături de mine, în capul mesei, spre celălalt perete, s-a pus Don Stefano și în fața mea, pe latura cealaltă deschisă spre curte, soția lui, ce îmi făcuse o primă impresie că era o femeie de treabă și cumva opusă ca și fire soțului ei. Lângă mine era Rodica și după ea, domnul Mitică. Pe partea cealaltă a mesei, spre exterior, în fața Rodicăi, era Titus și apoi Dragoș, Maria și fetița lor. Au ales să stea în partea dinspre scările ce dădeau în curte, spre grătar, căci așa era cel mai comod de ieșit repede după fetița ce voia ba să alerge, ba să meargă la baie, ba să se joace.
Don Stefano mi-a pus lichior de cireșe amare în pahar șoptindu-mi că e foarte bun, apoi a pus tuturor. Am început să mâncăm cu poftă, după ce ne-am pus pe farfurie fiecare și pește, și orez, și mămăliguță. Peștele era excepțional. Cel mai bun pește, pe care l-am mâncat vreodată. Am gustat puțin lichior. Era foarte bun. Au început să discute aprins subiectul fierbinte al momentului, revoltele din SUA și George Floyd. Toți, absolut toți de la masă, erau de părere că este un subiect inflamat de presă ca să destabilizeze America. Eu deja îmi spusesem părerea despre acest subiect într-un text postat pe facebook și pe care i l-am trimis lui Titus printr-un e-mail. Nu simțeam nevoia să intervin în discuție și să spun ceva. Preferam să ascult și să ignor durerea de spate și frigul. Ploua, sufla vântul, se răcise brusc, era curent și prin rochia mea subțire și udă de la transpirație simțeam că îngheț. Am mai luat o gură de alcool.
- Toată presa democraților a umflat acest subiect făcând din el o bombă cu care să lovească în Trump. Nu a fost prima încercare. Au mai fost scandalurile puse la cale de ei – cel cu Ucraina, cu femeile; doar astea îmi vin în minte acum - dar nu le-a ieșit. Trump face lucruri tare bune în America și pentru America, dar împotriva intereselor democraților. Democrații încearcă orice pentru a-l destitui. Sper să nu reușească, a spus Titus. Apoi a adăugat: Știți că Trump nu locuiește la Casa Albă, ci la un hotel din apropiere, ce este proprietatea lui, și merge la Casa Albă ca la serviciu? Este un președinte total atipic...
- Nu îmi place Trump, unchiule! Îl atacă democrații, dar face și el niște gafe! Nu prea le are cu diplomația! a spus Dragoș și eu eram de acord cu el.
A urmat un dialog aprins între Titus și Dragoș, dar civilizat și cu argumente, ceea ce este o raritate în România, unde toată lumea țipă, jignește, are dreptate, și nu are răbdare să asculte părerea celuilalt. Știam că Dragoș a făcut dreptul, dar și o facultate mai tehnică. Apreciam cum vorbește și cum argumentează – era prima dată când îl auzeam vorbind; pe Titus îl ascultam de câteva luni și știam, care îi sunt convingerile și părerile – și m-am gândit la el ca la un posibil om politic. A fost un gând al meu în acel moment, dar nu știu ce va decide el în viitor, căci știam că, deși trăiește și se mișcă foarte aproape de oameni politici, ca și tatăl lui de altfel, dacă am înțeles eu bine, preferă să nu se implice. Îmi plăcea cum vorbea, cum argumenta, cum își susținea punctul de vedere fără patimă, doar cu idei susținute logic, dar ferm.
- Nu condamn polițistul pentru ceea ce a făcut! Presa nu a prezentat întregul cazier al omului și nici la ce pericol era expus polițistul, a spus Titus. În America nu te joci! Când ești somat să stai, înțepenești pe loc! Așa e regula!
- Filmul cu acea încătușare e greu de privit. Cred că trebuie să judece cei competenți unde, cum și cât a greșit și polițistul să fie pedepsit, dar pentru un om cu așa cazier nu merita să fie distrusă America, am spus.
Titus m-a privit lung. A intenționat să îmi răspundă, apoi a renunțat și a preferat să ne povestească tuturor ceva.
- Eram în America. Conduceam cu viteză și am făcut o greșeală de circulație minoră. Imediat am auzit sirenele mașinilor de poliție. În prima clipă nici nu am realizat că mă urmăresc pe mine. Am oprit și am coborât rapid să merg spre ei să explic. Am făcut un singur pas de lângă portiera mașinii și am înțepenit. Făcusem o greșeală fatală, ce mă putea costa viața. M-am dat jos din mașină, când regula este să aștepți în ea cu mâinile la vedere. Eram țintit de mai mulți polițiști cu pistoalele și se urla la mine: Înapoi în mașină!! Mâinile la vedere!! Înapoi în mașină!! Am mers cu spatele spre mașină. Țineam mâinile în sus. Știam că, dacă fac un singur gest, ce li s-ar părea polițiștilor suspect, mă ciuruiesc. M-am pus pe scaunul mașinii. Mâinile le-am ținut tot timpul la vedere. Au ajuns polițiștii la mine. Urlau continuu: Mâinile la vedere!!! M-au privit și au cercetat atent și interiorul mașinii. Mi-au spus să cobor. Am coborât tot cu mâinile ridicate. M-au percheziționat să vadă, dacă nu sunt înarmat. Normal că eram. Mi-au cerut actele. Le-am dat. Le-au privit și au început să râdă relaxându-se. M-au întrebat: De ce ați coborât!? Ce naiba ați vrut să faceți!? Am spus: Nu știu ce a fost în capul meu. Am acționat din instinct cu gândul să vin să vă explic... Mi-am întins actele. Mi-au strâns mâna și m-au întrebat: Acum ce faceți? Le-am răspuns râzând și glumind: Mă duc acasă să îmi schimb pantalonii că m-am pișat pe mine... Dacă mă ciuruiau, nu era vina lor și nici nu eram discriminat. Era vina mea că am fost un prost și am încălcat o regulă, pe care nu ai voie să o încalci. Așa s-a construit America. Pe lege, pe muncă, pe extraordinară adaptabilitate și pe foarte multe oportunități. Acolo nu te pui niciodată jos și spui: Gata! S-a sfârșit! Nu mai știu ce să fac! ci te culci seara spunându-ți: E și mâine o zi! și a doua zi cauți soluții. Cei ce plâng de mila negrilor și le pupă tălpile că vai au fost sclavi, nu știu că primii negustori de sclavi au fost tot negri. Se vânau ei între ei și se vindeau albilor.
- Bineînțeles că asta nu scuză ceea ce au făcut albii, a spus Dragoș. Cruzimea e cruzime. Abuzul abuz. O crimă nu scuză altă crimă.
- Bineînțeles, Dragoș, dar adevărurile nu trebuiesc spuse pe jumătate sau doar cum ne convin la un moment dat. Un alt lucru ce nu se știe e că după eliberarea negrilor din sclavie au avut posibilitatea să se întoarcă în Africa, unde au înființat statul Liberia. Ce au făcut acolo!? Au reînființat sclavia! Ha, ha, ha! Asta e istoria adevărată. Nu îmi plac adevărurile spuse doar pe jumătate. Pentru foarte mulți negri – cinstiți, educați, muncitori, am avut parte să lucrez cu mulți dintre ei – America a fost o șansă extraordinară și un salt al vieții uriaș și cred că cei mai mulți dintre negri recunosc asta. Doar cei ce nu au muncit o zi în viața lor, cei ce au beneficiat de protecția socială a Americii, fără să fi dat vreun ban impozit și fără să fi pus vreo cărămidă la zidirea ei dau astăzi cu piatra în ea și o distrug. Zic niște idioți: Vai, dacă le spui că sunt negri îi discriminezi! Păi, dacă sunt negri, cum să le spui!? America e o țară ce te face să fii mândră că îi ești cetățean și te apără oriunde ai fi pe globul ăsta.
- Dar ce fac pe unde se duc..., a spus Don Stefano. La noi cu Teo Peter sau alte cazuri... Nu răspund niciodată pentru faptele lor. SUA îi extrag și gata.
- Nici mie nu îmi place asta la ei. Se consideră superoameni, deasupra tuturor. Parcă ar fi trupe de ocupație acolo unde se duc, am spus eu și am adăugat: Cred că am scris undeva, ceva despre asta.
- Și pe cine interesează ce ai scris tu!? m-a repezit Don Stefano cu aer de superioritate și o doză bună de dispreț și eu am tăcut imediat, mi-am luat paharul cu lichior în mână cu gândul să termin tot din el și hotărâtă să nu mai vorbesc nimic. Speram ca alcoolul să mă încălzească. Nici nu îmi imaginam cum avea să mă încălzească și să mă dezghețe de tot! Parcă nici nu am curaj să vă povestesc ce am făcut, după ce am terminat tot din pahar și lichiorul mi-a ajuns la cap. Dar toate la rândul lor.
- Și noi ca stat ar trebuie să ne apărăm cetățenii oriunde ar fi pe glob așa cum fac americanii. Nu e vina lor că noi nu avem instituții care să ne ajute și să ne sprijine când suntem rătăciți pe oriunde pe pământ! Mai ieri citeam în presă de felul disprețuitor în care a vorbit o angajată a unei ambasade de prin Italia parcă, cu o româncă ce cerea ajutor! Eu am fost în America la unchiul. Mi-a plăcut mult acolo, a spus Dragoș și eu iar îi apreciam punctul de vedere, argumentele și logica.
Am terminat de mâncat și Rodica a adus plăcinte la masă. Toți mâncau cu poftă și râdeau. Cineva – nu știu cine, bată-l norocul! - mi-a spus să povestesc ceva. Vai de sufletul meu! Vai și de alcoolul, pe care l-am băut și mi se urcase la cap tot! Și nici nu a fost mult! De un deget pus într-un pahar larg. În liniștea așternută în așteptarea poveștii, Don Stefano mi-a mai pus un pic de lichior de cireșe în pahar. Gata! Mi-am dat seama. Eu nu aveam nicio vină că s-a umflat orezul în mine și că am dat cu mucii în fasole vorbind și stricându-mi complet imaginea de doamnă, ce o aveam în ochii gazdelor mele, ci Don Stefano și lichiorul lui de cireșe amare. Ce repede am găsit țapul ispășitor, deși omul chiar nu avea nicio vină în cazul acesta!
Era liniște. Toți așteptau povestea. Doar eram scriitoare. Asta știam să fac. Am mai luat o gură de lichior mică cât două lingurițe și am atacat povestea.
- Să vă spun cum mi-am ratat eu prima noapte cu Titus! am spus așa fără rușine și râzând în gura mare.
La masă s-a făcut o liniște de mormânt. Toți ochii erau pe mine. Dacă ar fi trecut o gâză și ar fi bâzâit prin aer, bâzâitul i-ar fi fost perceput ca un zgomot de avion, ce brăzdează cerul, atât de mare era liniștea.
Domnul Mitică era șocat. Amorțise cu plăcinta în mână.
...Nu se poate așa ceva! Nu se poate să aibă tot atâta minte ca Vulpița de la Acces Direct. Nu se poate să facă asemenea confidențe! Am crezut că e doamnă. Ne-am purtat cu ea ca și cu o doamnă neprețuită. Am plimbat-o cu mașina. Am cântat cu ea. Sunt eu bun, dar e prea mult! Mâine să o trimită Titus acasă! Eu cu mașina nu mai plimb asemenea specimen! Nici măcar plăcinte făcute de ea nu mai vreau!... părea a gândi.
Brusc ochii i s-au oprit pe Rodica, ce se hlizea lângă el, deloc stresată, căci știa ce voi povesti. Auzise povestea cu o seară înainte, când i-a dat fratelui ei niște pumni în umăr.
...Și tu de ce râzi!? întrebau ochii lui. Ce găsești de râs, când asta e la fel de deșteaptă ca Vulpița, ce povestește la televizor ce, și cu cine, și cât!? Îi spun lui Titus să o trimită acasă mâine. Și pe nevastă-mea o bag în ședință să îmi spună, ce găsește de râs într-o asemenea situație absolut penibilă...
Eu mă pregăteam să îmi încep povestea. Don Stefano râdea fericit. De-abia aștepta să audă o poveste deocheată și foarte intimă, spusă de o moldoveancă proastă, ce își dă arama pe față în sfârșit.
Dragoș și Maria mă fixau cu ochii și ar fi vrut să spună: Să o oprească cineva! Nu poate face asemenea confidențe! Nu vrem să auzim! O doamnă nu...
Titus mă privea impasibil ca Sfinxul. Nu era deloc stresat, dar era curios să vadă ce voi spune, când alcoolul îmi luase mintea.
- Nu povestesc direct cu noaptea... Știți, am emoții, am spus prefăcându-mă că sunt rușinată, de ceea ce urmează să povestesc. Îmi fac încălzirea povestindu-vă cum m-a răpit de acasă, încep și le spun cum m-a amenințat că îmi aruncă bagajul din mașină, cum stăteam speriată lipită de ușă neîndrăznind să îl privesc. Îi aruncam o privire furișă și repede întorceam capul. El făcea la fel. Cum mi-a pus muzică... Cum am avut curaj să îl privesc și să îi zâmbesc, dar încă nu aveam habar că urmează să ne petrecem noaptea împreună.
Cineva a șoptit: Dumnezeule mare, sper să nu spună chiar tot! Nu poate fi atât de... !
Dragoș l-a privit pe unchiu-su lângă care stătea. Cu ochii a spus: Vezi pe cine ai adus la noi!? dar părea și că râde de el. Ți-ai luat-o, unchiule! Cred că o meritai că prea erai învățat să ai mereu ultimul cuvânt și să fii cel mai șmecher! Ți-ai luat-o cu strigături!
Unchiul nimic! Sfinx! A întors ochii spre mine să mă asculte mai departe și să vadă cât tupeu îmi dă alcoolul.
- Cred că e nevoie să mai iau puțin alcool. Pentru asemenea confidențe am nevoie de curaj! am spus râzând și am mai luat o picătură de lichior.
Don Stefano râdea fericit. Rodica râdea și ea, dar nu la fel și nu din același motiv ca Don Stefano. Eu mi-am continuat povestea. Am spus cum m-a amenințat că mă trimite pe jos sau cu ocazii acasă. Era din ce în ce mai bine. Frumos ca într-un film de aventuri. Am spus cum am ajuns la Onești și cum m-a trimis la culcare.
De-abia mai auzeam respirația celor de la masă. Bietul domnul Mitică stătea cu capul plecat. Ce și-o fi zis: Moldoveancă de-a mea! Să o facă cineva dracului să tacă din gură!...
M-am oprit din povestit și mi-am pus suc în pahar. Mi se uscase gura. Înainte de a vorbi iar, l-am observat pe Dragoș fixându-l pe unchiul lui ce îi stătea alături la masă.
...Unchiule, oprește-o! Nu poți să o lași să facă așa ceva! Tu explodezi ca un uragan, când cineva te umilește! Ai spus că e o scriitoare deșteaptă foc și ai adus în casa noastră pe una ca Vulpița din Vaslui! țipau ochii lui. Apoi tot ochii lui au spus: Cred că meriți ce ți se întâmplă, unchiule! În sfârșit ți-o ei! Mamă, ce am să râd de tine până la sfârșitul vieții despre faza asta!
El nimic. Tot Sfinx. Mă privea pe mine și nu i se citea absolut nimic pe față. Nu îmi scăpa totuși că ochii par să îi râdă. Avea sclipirea aceea în ochi, pe care i-o vedeam de câte ori mă vedea râzând.
Iar era o liniște de mormânt. Nimeni nu mai mânca plăcinte. Nu le mai plăceau sau nu le mai era poftă. Eu râdeam ca un drăcușor.
Am povestit cum am adormit și cum m-am trezit la o bucată de noapte și am sărit direct în mijlocul camerei, căci am crezut că a tras cineva cu pușca.
- Cred că eram în starea, în care era Titus când l-au țintit polițiștii cu pistolul. Cred că și eu trebuia să îmi schimb pijamaua. Aveam poziție de luptă și mă uitam spre monstrul de lângă ușă ce – după mintea mea – credeam că a tras cu arma. Nu sunt eu prea curajoasă, dar nu aveam de gând să capitulez fără un pic de război. Măcar să încerc să mă apăr...
Mesenii mei în sfârșit au început să râdă și au răsuflat ușurați. Au înțeles că este o glumă de-a mea și o cu totul altă poveste decât și-au imaginat și le-a fost teamă că voi spune. Îl tachinau pe Titus că m-a speriat. Era timpul ca și el să explice.
- Nu am reușit să găsesc două camere din cauza pandemiei. Toate camerele erau ocupate cu carantinați. Cu intervenții am reușit să găsesc o cameră cu două paturi. Am băut cu prietenii mei până pe la unu. Ne-am adunat mulți. Au venit câțiva și cu soțiile. Mi-au cerut să mă duc să o trezesc, că vor să o cunoască pe doamna scriitoare. Le-am explicat că e obosită și trebuie să doarmă. Le-am promis că o vor cunoaște la întoarcere. M-am dus la unu la culcare. Mi-am propus să intru pe vârfuri, să nu fac niciun pic de zgomot, să nu o deranjez, să nu o stresez, dar am căutat pe întuneric să aprind lumina și am dat jos carcasa din jurul suportului, în care se punea cartela. A sunat înfiorător de tare. Am înțepenit privind spre pat. A sărit, săraca, direct în mijlocul camerei în poziție de apărare. Mă uitam la ea speriat. Se uita la mine și mai speriată. Adevărul e că mă simțeam penibil...
- A mormăit ca un urs: Cum dracu se aprinde lumina!? Am vrut să o aprind și a căzut ceva pe jos! am spus eu râzând și imitându-i vocea.
- Tu, dacă mai râzi de mine, pleci pe jos acasă! și-a amintit Titus să mă amenințe, indicându-mă cu degetul, în hohotele de râs ale tuturor celor de la masă.
Amenințarea lui nu a avut niciun efect. Cineva a spus: Nicio problemă. O duc eu...
- Tu, dacă mă mai ameninți mult, să știi că le povestesc tuturor, cum îmi faci frecție la tălpi, să mi le încălzești și cum mă adormi în fiecare seară! am spus râzând, dar acum nimeni nu a mai intrat în panică că iar voi spune cine știe ce chestie prea intimă. Știau că este o nouă glumă de-a mea.
- Hai, povestește cum te adoarme! Mor de curios să aflu! a cerut Don Stefano.
- Uneori seara vorbim pe WhatsApp despre scris, despre ce am mai făcut ziua, chestii banale. Întotdeauna mi se face somn și încep să mă frec cu pumnii pe la ochi și asta îl distrează la culme pe Titus. Îmi imită gesturile râzând și zice: Treci la culcare! Iar te-am adormit! am explicat eu.
- Și cu frecția la picioare cum e!?
- Ei, vreți să știți chiar tot! E un secret al nostru..., am răspuns și am râs spre Titus.
- Zici că nu e adevărat că tu, asta care povestești râzând acum cu tupeu, ești femeia aceea speriată, pe care am luat-o de la Suceava și a stat mută și lipită de ușă, fără să aibă curaj să mă privească o bună bucată de drum! Te pândeam în oglindă și îmi era milă de tine. Te stăpâneai să nu plângi și să începi să te rogi să te duc iar acasă... Ți-am pus să asculți Johann Sebastian Bach, ca să te liniștești... Apoi...
- Păi, dacă m-ai răpit!? Ai spus că îmi arunci bagajele din mașină, dacă am prea multe! Cum ai fi vrut să fiu!? am spus întrerupându-l și prefăcându-mă victimă, în hohotele de râs ale mesenilor.
- Nu îmi vine a crede că te-ai purtat așa cu ea! Săraca! Și ai mai și speriat-o la miezul nopții! Acum nu mă mai miră că a ajuns la noi ca un copil bolnav. Și-o fi închipuit că toată familia suntem ca tine, Titus! a spus cineva.
Don Stefano a spus ceva atât de porcos despre mine și Titus încât am simțit că paralizez. Brusc s-a făcut liniște. Mesenii și-au plecat capul. Eu am roșit și mi-a sărit tot alcoolul din cap; e drept că nu băusem mai mult de cincizeci de mililitri de lichior. L-am privit insistent pe Titus peste masă și așteptam o reacție din partea lui. Părea blocat.
Doamna Rodica mi-a șoptit:
- Nu te supăra, Luminița. E Grigore Stancu.
Mi-a trebuit o clipă să înțeleg că se referă la personajul meu din CĂRĂRI ȘI DESTINE și că îmi transmite că bărbatul de la masă seamănă cu acel personaj. Acum eram și eu convinsă că nu m-am înșelat în privința lui.
- Nu spun despre mine nimic ca să mă apăr, căci nu mă cunoașteți și aveți voie să gândiți orice despre mine, dar ar trebui să știți că Titus e un domn cu un comportament ireproșabil! am spus pe un ton atât de dur, de parcă ar fi fost diamant de tăiat sticla, nu sunet și privindu-l în ochi.
După aceea, cât am stat la masă, nu am mai scos un cuvânt și nu am privit deloc spre personajul din capul mesei. Știam că seara voi avea o discuție cu Titus și că îi voi spune că eu nu colaborez cu un asemenea om. Beția îmi trecuse, alcoolul nu mă mai încălzea și îmi era frig de muream în rochițica mea subțire în aerul ce devenea tot mai rece. Nici ceilalți meseni nu au mai fost atât de vorbăreți. Și ei s-au simțit stânjeniți de chestia absolut porcoasă spusă de Don Stefano.
Asistam indiferentă la discuția dintre Don Stefano, ce se arăta extrem de încântat, că Titus câștigase un proces, prin care redobândise foarte multe hectare de pădure, luate abuziv de la familia sa. Titus răspundea monosilabic și absent. Evita să mă privească. Știa cum mă simt.
Aproape se însera când Don Stefano a spus că vrea să plece și a cerut să îi împachetăm plăcintele pentru acasă. M-am dus cu Rodica în bucătărie și le-am împachetat. Ea le-a dus pe masă afară. Eu nu am mai ieșit și Titus a plecat cu ei să îi ducă acasă, fără a ne lua rămas bun. Am ajutat-o pe Rodica să strângă tot de pe masă. Nu am pomenit nimic despre incidentul acela extrem de stânjenitor pentru mine. Dârdâiam de frig fugind ba afară, ba în casă.
- Fugi în casă! Lasă că termin eu aici de spălat și de pus tot la loc. Tremuri. Ai stat atâtea ore în rochița asta subțire! Sper să nu răcești!
- Te ajut să speli. Maria nu poate că s-a dus să o culce pe cea mică.
- Nu! Fugi în casă! Fac eu tot! Fă un duș fierbinte să te încălzești! mi-a spus ferm și eu am plecat în casa veche.
Adevărul e că îmi era frig de îmi stăpâneam cu greu dinții să nu îmi clănțăne în gură. Am făcut un duș foarte fierbinte, m-am îmbrăcat cu pijamaua și am luat peste ea capotul gros albastru. În picioare mi-am luat papucii. Și așa îmbrăcată, tot simțeam că mi-e frig. Am ieșit din baie și în verandă am dat peste Titus. Se întorsese. Nu ne-am privit în ochi, că eram amândoi stânjeniți de lăturile din vorbele lui Don Stefano turnate peste noi.
- Cum ești? Prevăd că o să îți fie rău. Ai stat în rochița aceea atât de subțire atâtea ore în frig, mi-a spus cu ochii plecați.
- Am făcut un duș foarte fierbinte. Sper să mă încălzesc. Aș fi vrut să plec să mă îmbrac, când s-a făcut frig, dar nu am vrut să deranjez pe cei de la masă și nici să vă fac să așteptați, am spus tot cu ochii plecați.
Ne era rușine să ne privim în ochi din cauza vorbelor spuse de Don Stefano.
- Eu am vrut să te trimit de câteva ori să te îmbraci, dar m-am abținut să o fac de față cu toți.
Am ridicat capul și i-am zâmbit. Mi-a zâmbit și el și m-a privit. Cumva ne spălam sufletul de noroiul aruncat peste sufletele noastre și inocența revenea între noi.
- Doamne, ce dulce ești când râzi! Ai fost minunată la masă! I-ai ținut pe toți cu sufletul la gură! Și totuși am o observație, mi-a spus întinzând un deget spre mine și prefăcându-se sever: Mă, eu ți-am spus să te lași de băut!
Am început să râd. El știa că am gustat foarte puțin alcool, mai știa și ce efect are asupra mea și asta îl distra la culme, dar îl făcea și să mă tachineze.
- A fost foarte bun lichiorul de cireșe de la..., am început să zic, dar m-am oprit înainte de a pronunța numele personajului ce adusese băutura.
Titus a înțeles de ce m-am oprit și că nu vreau să pronunț acel nume ca să nu aduc iar stânjeneala între noi.
- Fac și eu un duș, apoi stăm de povești, dacă nu ești prea obosită, mi-a spus el.
M-am dus în cameră la mine și mi-am sunat copiii. I-am scris ceva pe messenger și doamnei C. Așteptam să vină Titus de la baie și tremuram din toate încheieturile. Începusem și să transpir o transpirație, pe care o simțeam pe trup rece ca gheață. Spatele și picioarele mă dureau. Cu tot cu capot dârdâiam de frig. Știam ce urmează și mă rugam la Dumnezeu să facă o minune și să nu se întâmple. Era destul că mi-a fost rău când am ajuns la ei. Nu mai voiam să am și alte probleme. Mi-am strâns capotul pe lângă trup și mi-am poruncit să îmi fie bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu