După odihnă am început a fugi. Am adus tăvi din casa nouă – am găsit două de aceeași mărime și formă. Am pus hârtie de copt în ele și am uns-o cu mâna, că Titus nu a rezolvat problema cu penele cocoșului. Pentru că nu era prin preajmă, am rezolvat problema cu Rodica, ce mi-a dat o bucată de pânză nouă, albă pe care să o folosesc la uns plăcintele, apoi a fugit, scuzându-se că trebuie să se ducă la Sara, că s-a trezit și nu o poate lăsa să plângă. Normal că am înțeles și am îndemnat-o să plece mai repede. Am împărțit aluatul tot din lighean în două jumătăți egale. O jumătate am pus-o pe masă și am împărțit-o în douăzeci și cinci de bucăți, pe care le modelam în niște bile rotunde și le așezam unele lângă altele. Când făceam asta a venit Titus cu Don Stefano. M-au privit cum mă joc cu aluatul ca un copil cu plastilina.
Mi-au spus că au făcut focul la grătar și că îl vor lăsa să ardă până când se obține mult jar. Și-au amintit de pene de cocoș și au vrut să se ducă să aducă, dar le-am spus că am rezolvat cu Rodica problema.
- Cum?! Ați fost voi să jumuliți cocoșul? a întrebat Titus.
- Nu. Mi-a dat o bucată de pânză nouă, albă să o folosesc la uns plăcintele.
- Și nu puteai să faci așa și prima dată?
- Puteam, dar nu am vrut. Ador să văd cum te bate cocoșul. Mă umple de fericire, când văd un bărbat bătut, chiar și de un cocoș, i-am răspuns râzând.
- Puteam, dar nu am vrut. Ador...., mi-a imitat vocea Titus maimuțărindu-mă. Observasem că îi place să facă asta.
- Când un bărbat are față de femei o atitudine ca a ta se zice că este misogin. Dar tu cum se cheamă că ești?! a întrebat Don Stefano privindu-mă în timp ce arunca fumul de țigară în aer.
- E mai simplu. Se cheamă că urăști bărbații, am răspuns repezit și am adăugat în gând: după ce ai iubit atât cât poate iubi o femeie un bărbat pe pământ și el a ales să îți strivească iubirea, să îți calce sufletul în picioare. Am mers spre el de parcă eram o ofrandă dusă spre un altar. El a aruncat ofranda și a călcat-o în picioare. Cât de cretină să fii să mai poți crede sau să mai poți privi spre bărbați!?
Nu știu de ce Don Stefano a ales să nu îmi răspundă nimic la replica mea destul de răutăcioasă și nedreaptă.
Titus s-a dus până în camera lui. Eu am rămas cu Don Stefano. Eu modelam din fiecare bilă de aluat un cerc și răspundeam monosilabic, dacă eram întrebată ceva.
Am terminat de făcut cercurile și puneam pe fiecare rotund de aluat urdă. Mă stânjenea privirea bărbatului, ce mă privea insistent printre rotocoale de fum. Deși nu îl priveam îi simțeam ochii fixându-mă.
- Îți place să gătești?
- Bineînțeles. Mult. Deja v-am spus asta.
- Ce repede miști mâinile! a spus și a venit aproape să vadă cum modelez plăcintele, căci am terminat de pus brânza și adunam colțurile de aluat pentru am modela plăcintele „poale-n brâu”.
- Nu e nicio filozofie și nici ceva ieșit din comun, am mormăit continuându-mi munca.
Titus a venit în prag dinspre camera Rodicăi și ne privea. Nu știam că este acolo. L-am văzut când m-am întors să pun o plăcintă modelată în tava, ce era pusă pe aragaz.
- Și mie îmi place cum miști mâinile când modelezi plăcinte. Parcă faci o magie. Uite ce frumoase sunt! a spus privind plăcintele deja așezate în tavă.
I-am răspuns cu un zâmbet cald. Și el mi-a zâmbit.
- Mă lauzi cam mult, boierule! Aș fi vrut să îmi spui impresii despre scris, dar tu nu mi-ai spus un cuvânt de când sunt aici.
Don Stefano a rânjit auzindu-l. Am știut exact la ce se gândește, dar l-am ignorat.
- Eu zic că ți-am spus destule și despre scris. Întreaga mea atitudine față de tine arată cât prețuiesc scriitoarea din tine, dar dacă tu nu vezi asta, niciun cuvânt nu își mai are rostul, a spus cu amărăciune în voce. Îți privesc mâinile cu care modelezi expertă aluatul și mă încântă că sunt aceleași mâini cu care ții condeiul...
- Scuze! am spus imediat întrerupându-l, căci am realizat că are dreptate.
- Nu îți cere scuze. Nu e nevoie. Mă bucur că, în sfârșit, ai înțeles, că eu m-am săturat să încerc să îți demonstrez, că nu am adus aici din capătul țării o țărăncuță oarecare să îmi facă plăcinte.
- Mulțumesc! i-am șoptit iar și l-am privit în ochi când mă întorceam să pun altă plăcintă în tavă.
În ochii lui am citit că tot ceea ce spunea despre scriitoarea din mine era mai mult pentru urechile lui Don Stefano, decât pentru mine.
Nu mi-a scăpat privirea și fața lui Don Stefano pe care citeam: Exact o țărăncuță ești ce ai venit să faci plăcinte! semn că ceea ce spunea Titus nu îl impresiona deloc.
Am zâmbit amintindu-mi ce procent a cerut dintr-un posibil contract ce privea scrisul meu – parcă îmi pomenise doamna C. ceva – și m-am gândit că oi fi țărăncuță în ochii lui, dar o țărăncuță ce îi poate aduce profit, și dacă se poate, de ce nu...
Mi-am plecat privirea spre aluatul meu de pe masă și mi-am spus: Don Stefano, nu cunoașteți țărăncuța asta din Suceava ce vă face docilă și cu drag plăcinte și nu cunoașteți nebunia ei de a răsturna tot și a vă trimite la dracu cu toți banii dumneavoastră, dacă o călcați pe bătături! Și după ce răstoarnă tot mai și dansează ca în Zorba grecul.
Amintindu-mi de dans am schițat mai mult decât un zâmbet. Am râs.
- De ce ai râs?! m-a întrebat Titus ce se așezase pe un scaun lângă masă, cu țigara în mână și mi-a văzut bine fața.
- Mă gândeam la dansul din Zorba grecul, i-am șoptit și după felul în care i s-au întunecat ochii am dedus că a înțeles mai mult decât i-am spus.
- Să mergem afară la grătar! i-a cerut Don Stefano.
Bărbații au ieșit. Titus s-a întors și mi-a vorbit în șoaptă.
- Nu ți-a schimbat bluza. Ești tot udă în spate. După ce termini tava, du-te în pat.
- Nu mă pot duce. Am de pus tava cealaltă. Trebuie să le supraveghez la copt ca să nu dau treaba peste cap. După ce le scot din cuptor, dacă mai este timp până la masă, voi dormi un pic.
Am terminat de pus și a doua tavă și m-am dus să le duc pe rând în casa nouă. Când am ieșit afară cu tava în mână am constatat că s-a înnorat, s-a făcut răcoare și vântul înnebunea încâlcind crengile copacilor. Eram atât de transpirată încât am simțit răcoarea ca pe un îngheț pe piele. Am ajuns zgribulită în casa nouă și am aprins aragazul. Am bătut ouă și am uns doar o tavă de plăcinte. A doua urma să o ung înainte de a o da în cuptor, căci plăcintele unse nu mai cresc la fel de bine. Am așteptat câteva minute să se încălzească aragazul, am reglat temperatura optimă, căci învățasem să o fac, și am pus prima tavă la copt. Am reglat și ceasul și m-am dus în casa veche.
În fața casei noi m-am întâlnit cu Titus, venind de undeva din spate, de la terasă, unde era grătarul. Mergea după cărbuni. Eram împreună pe aleea spre casa veche când el a început să se plângă că nu a venit să cosească iarba din curte un om cu care vorbise.
Fără să mă gândesc prea mult și fără să am intenția cea mai mică să îl supăr – era starea mea naturală de acasă să iau decizii rapid și să rezolv orice problemă apărută – i-am spus știind că are o coasă din aceea cu fir:
- Putem cosi noi. Dacă vrei te ajut. Știu cum se face!
Dumnezeule mare, am dat să fug din fața lui înainte de a-mi vorbi, când am văzut cum i se fac ochii de tulburi și cum și-a strâns maxilarele.
- Vrei să vezi cum arunc cositoare peste gard până în lanul din spatele nostru, dacă îndrăznești să pui mâna pe ea!? a țipat.
Am dat iar să fug. M-a ajuns.
- Oprește-te, femeie! Ești scriitoare! Te-am adus aici tocmai de asta!
Iar am fugit din fața lui și nu m-am oprit până în bucătărie. Mă stăpâneam să nu plâng în timp ce spălam vasele murdare rămase de la pregătitul plăcintelor.
El a venit de afară. S-a rezemat de tocul ușii. Nu îndrăzneam să îl privesc. Nici el nu îndrăznea să îmi vorbească.
- Luminița, te-am adus aici pentru că te prețuiesc imens ca scriitoare. Poartă-te ca o scriitoare! Nu te-am adus nici să gătești, nici să cosești! Cum dracu să nu mă înfurii când îmi spui că cosești tu!? Crezi că pentru asta te-am adus aici?! E vacanță! Aș fi vrut doar să te plimbi și să scrii... Ploaia și pandemia mi-a dat un pic planurile peste cap. Nu putem mânca în oraș și nici nu ne putem plimba așa cum aș fi vrut.
- Nu am vrut să te supăr. Acasă fac de zeci de ani singură tot și m-am obișnuit așa... Nu pot scrie, decât acasă la mine, doar ți-am spus asta. La masa mea, în camera mea, în liniștea mea... Așa m-am învățat. O singură dată am scris în altă parte, am șoptit fără a îndrăzni să îl privesc, deși îi trecuse furia aceea nebună și îmi vorbea blând.
- Când și unde? a întrebat.
Eu spălam vase și nu voiam să îi povestesc.
- Te rog! Sunt curios... Și ai putea să lași dracului de vase, când vorbesc cu tine?! Lasă-le în chiuvetă. Le spală Rodica mai târziu.
- Sunt vasele pe care le-am murdărit eu la făcut plăcinte. Eu trebuie să le spăl și să le pun la loc.
- Oprește-te acum! Șezi! Povestește-mi! a dat trei comenzi scurte și clare ce nu admiteau replică.
M-am pus pe un scaun. Am oftat.
- Așa, oftează, fetiță, de parcă ar sta deasupra ta tot cerul și ar trebui să îl ții! m-a ironizat, dar cumva dulce.
- Eram cu mama la operație de hernie de disc la Târgu Mureș prin 2006, cred. Am stat cu ea în spital doar câteva nopți, după ce a fost operată, iar în rest am dormit la un mic hotel al armatei, unde ne făcuse rezervare fratele meu. Camera era mică, cu două paturi, cu niște noptiere lângă pat și o masă mică în fața paturilor. Un hotel destul de modest. Aveam în valiză caiete și pix, dar nu luasem în calcul că voi scrie ceva. Le-am pus să fie. Mama fusese operată. Eu mă duceam la spital la ea în fiecare zi. Mergeam pe jos cam patru kilometri de la hotel până la spital. Intram în fiecare zi și într-o bisericuță aflată într-un parc din fața spitalului. În rest mă plictiseam îngrozitor. Mergând în fiecare zi pe jos atât de mult, într-o căldură infernală, începuse a mă bântui inspirația. Auzeam dialoguri în cap ale personajelor. Vedeam cu ochii scene și râdeam singură construind scenarii. Nu aveam nicio îndoială că vine o clipă de inspirație maximă. Existau toate semnele. Trăiam mai mult în acțiunea cărții decât în realitate. Inima mea bătea alături de personaje. Sufletul meu plângea, râdea, iubea, murea alături de ele. E ca o beție pe care o trăiești treaz fiind. Zile în șir am trăit cu tot acest tumult în creier și cu inima conectată la acțiunea cărții ACASĂ, căci la ea scriam atunci. Probabil mă influențase și starea de neputință din apropierea bolii și a durerii din spital, pentru că noi, oamenii ne îndrăgostim ca nebunii de a trăi, de a face ceva durabil, de a crea, de a zidi, mai mult ca niciodată, când trăim în apropierea morții sau când devenim conștienți că viața noastră nu este decât un drum sigur spre moarte și vrem că pe acest drum să lăsăm măcar o urmă a trecerii noastre. Era o zi de joi seara. În capul meu era torent de inspirație. Tot ce mă bântuise zile în șir creându-mi furtună în creier, acum se liniștise într-un râu de inspirația, ce bătea cu degetul în inima mea rugându-se să se nască. Nu puteam amâna scrisul până a doua zi, așa cum nu poți amâna nașterea când a venit sorocul. M-am închis seara în camera mea. Era la etajul doi. Am deschis ușa la balcon. Hotelul era un pic mai izolat și nu se auzeau mașinile. De pe balcon întindeam mâna și prindeam cu mâna crengile unui tei bătrân. Era înflorit și mă îmbăta mirosul suav. Asfințitul cu roșu, galbenu, albastru amestecându-se și pierzându-și culorile unele în altele ca valurile mișcătoare ale unui ocean, teiul intrându-mi de pe balcon până în suflet cu tot cu florile lui și făcându-mă să îmi fie dor până la țipăt de dragul meu Eminescu, răcoarea serii intrându-mi în cameră ca un sărut după zăpușeala zilei... acesta era decorul în care am îngenuncheat lângă măsuța mică, căci nu aveam un scaun. Am deschis caietul. Am luat pixul. Tot oceanul ce clocotise în mine în acele zile izbucnea în cuvinte ca un vulcan nebun. Am scris... Am scris... Am scris... Nu am mai știut de timp. Nu mi-am mai simțit picioarele ce mi-au amorțit complet sub mine. Era prima dată în viața când scriam în alt loc și în genunchi. Rar mai ajungea până la mine briza de afară ce îmi aducea pe frunte sărutul florilor de tei. Rar mai auzeam câte un zgomot. M-am oprit când s-a terminat caietul. Am luat altul. Când s-au terminat de curs ideile se iveau zorile. Am dat să mă ridic. Nu puteam. Picioarele mi-au înțepenit. Am vrut să mișc mâna cu care am scris. Țeapănă și ea. Când am mișcat-o a durut de parcă am tăiat-o. Am masat-o ușor și am reușit să o mișc deși aveam în ea lame tăioase de cuțit. Aceleași dureri le-am simțit și în picioare, când m-am ridicat. Dureau, erau amorțite și tremurau de parcă erau picioarele nesigure ale unui ied de-abia fătat, ce se ridică prima dată în picioare. Cu pași nesiguri m-am dus spre balcon. M-am sprijinit cu măna de tocul ușii. Am respirat adânc. Doamne, ce intens e mirosul de tei dimineața! Am privit răsăritul. Era tot la fel de bogat în culori ca apusul. Tot roșu, galben și albastru amestecate, mișcate, pierdute unele în altele și din această pierdere născându-se alte culori nemaivăzute. M-am întors spre cameră. M-am târât până la pat ca un animal rănit spre bârlog. Eram stoarsă de vlagă, dar nespus de fericită. Știam că ieșise ceva bun, după starea de golire din mine, căci uitasem tot ce am scris. Întotdeauna uit ce scriu în momentele de inspirație maximă și îmi amintesc când citesc prima dată, cu sentimentul că nu eu am scris, ci altcineva. Îmi percep propriul scris ca fiind făcut de altcineva, nu de mine... M-am întins pe pat îmbrăcată. Am adormit brusc. M-am trezit când a sunat telefonul. Era mama. O externa. Trebuia să plecăm acasă...
- Îți amintești ce ai scris atunci? m-a întrebat Titus privindu-mă cu niște ochi ce mă sorbeau și cumva îmi spuneau fără cuvinte: pentru momente din astea te-am adus aici...
- Îmi amintesc foarte bine. E un fragment din volumul trei din ACASĂ. Mariana, personajul meu de care se îndrăgostesc toți cititorii...
- Știu. Și soră-mea s-a îndrăgostit de ea și îmi tot vorbea de o Mariană, când citea, m-a întrerupt Titus.
- Tu nu?! l-am întrebat, dar el s-a făcut că nu mi-a auzit întrebarea și eu am continuat. Mariana trăiește primul Crăciun alături de Mihai, bărbatul ce întruchipează în carte idealul meu masculin, dar care normal că nu există în realitate...
- Normal că nu există, m-a îngânat râzând straniu Titus, dar acum a fost rândul meu să îl ignor și să continui.
- Mariana pleacă cu Mihai la Mălini, satul străbunilor lui, și unde am plasat eu în roman leagănul pentru ACASĂ, în noaptea de Anul Nou și totul devine magie, vrajă. Nu e un drum spre un sat, ci e un drum spre un alt tărâm. Am scris despre obiceiurile de Anul Nou de la Mălini, am scris despre alt timp și despre altfel de lume. Apoi, atât cât m-am priceput și mi-am imaginat, am scris cum fac dragoste cei doi... Am descris o noapte de iarnă magică stând în genunchi în mijlocul verii în miros de tei...
- De ce atât cât ți-ai imaginat!? Nu știai?! m-a întrebat Titus.
Am tăcut un pic nerealizând ce a întrebat, apoi am roșit.
- Scuze! m-am exprimat greșit. Știam, i-am răspuns și am fugit spre ușă țipând: Plăcintele!
El a rămas privind lung după mine. Eram prin curte, când și-a amintit că am tot bluza udă în spate, afară e frig și eu am ieșit afară din casă fiind înfierbântată de la munca din bucătărie, unde era zăpușeală. Nu a mai avut timp să țipe după mine.
Am privit pe geamul cuptorului. Mai trebuiau să stea puțin, dar arătau foarte bine. Frumos crescute și coapte de parcă focul pusese bujori în obraji plăcintelor mele. Am uns cealaltă tavă. Am pregătit un loc pe un dulap, pe care am pus un fund de lemn, unde urma să scot tava. Am stat câteva minute și am privit pe geamul bucătăriei spre grătar, locul unde Titus și Don Stefano se jucau cu focul întețindu-l. Deja văzusem feliile de morun groase și mari ce urmau să fie coapte. Arătau fantastic. Pe o margine a grătarului am văzut roșii puse la copt.
M-am întors la munca mea spunându-mi încă o dată că poate mi se pare mie că e ceva în neregulă cu Don Stefano și că sunt prea severă. Pe geam l-am văzut râzând dezinvolt cu Titus și mi-am amintit, că îmi spusese Rodica, că ei au devenit prieteni buni, după ce Titus i-a intermediat să rezolve ceva cu niște oameni din America. Era ceva legat de proprietățile lui sau de afaceri.
Am scos prima tavă. Am pus-o pe a doua. Am reglat iar timpul de coacere. Am uns plăcintele scoase din cuptor cu ulei, le-am acoperit cu prosoape de hârtie și peste ele am pus alte prosoape groase. Aveam de așteptat să scot și a doua tavă și apoi mă puteam odihni pană venea toată lumea. Era două jumătate. La trei și zece scoteam din cuptor. Aveam timp să mă odihnesc, mi-am făcut planul și am ieșit prin ușa bucătărie pe terasă și de pe terasă am coborât niște trepte spre grătar.
- Ce faceți? i-am întrebat pe cei doi bărbați mergând spre ei, dar deja am văzut ce fac. Unul rotea roșiile pe grătar, celălalt curăța usturoi.
- Muncim, a răspuns Don Stefano. Și apoi a adăugat: Cum merge treaba cu plăcintele? Miroase de mă ia cu leșin.
Am zâmbit spre el. Părea în sfârșit drăguț.
- Bine. Am terminat o tavă și am dat-o la copt a doua.
- Dacă au gustul așa cum miroase, prevăd că sunt o nebunie!
Nu mi se mai părea atât de bănuitor și cu gânduri ascunse. Mi-am spus: Probabil e ceva în neregulă cu mine. Eu sunt cu simțurile în alertă la extrem și e posibil să văd pericole și unde nu sunt. Oricum, niciodată în viață, nu am luat decizii la nervi și până nu am analizat foarte bine o situație. Cred că e înțelept să am răbdare și să îl cunosc mai bine.
- Am în mașină la Titus lichior de cireșe amare. L-am adus special pentru tine. E o rețetă specială, cu miere... și cu mai multe. O să îți placă.
- Mulțumesc! i-am șoptit și i-am zâmbit. El mi-a răspuns la zâmbet cu alt zâmbet.
Titus a luat cu un clește de pe grătar toate roșiile coapte și le-a pus pe o tavă. S-a întors cu ele în mână spre mine. Don Stefano era ocupat să pună cărbuni pe foc.
- De ce nu te duci să dormi până e gata a doua tavă? mi-a spus șoptit. Ai fost toată ziua transpirată. Ai stat ba la cald, ba la frig. Nu aș vrea să îți fie rău.
- Nu mi-e rău. Sunt un pic obosită. Supraveghez până e gata și tava asta. O scot din cuptor și apoi am o oră să dorm. Dar aș vrea să nu mă mai dădăcești!
- Ești scriitoarea mea preferată. Vreau să îmi mai spui povești cum mi-ai spus mai devreme. Aici eu te-am adus, deci ești în grija mea până te duc înapoi! mi-a șoptit făcând ochii mari și ridicând din umeri.
În loc de răspuns i-am arătat limba.
- Ce șoșotiți acolo? a întrebat Don Stefano.
Eu nu am știut ce să răspund. Titus a avut prezența de spirit să răspundă rapid:
- E ceva despre scris. O discuție de-a noastră neterminată.
Am plecat spre scările ce duceau la bucătărie. De pe scări m-am întors spre cei doi bărbați și am întrebat:
- Să încălzesc și orezul, pe care l-am făcut aseară? A mai rămas... Cred că merge lângă pește...
- Da. A fost foarte bun. Merge. Îl poți încălzi, dar nu acum, ci după ce dormi, înainte de a ne pune la masă.
- Ok. Mămăliguță nu faceți? Cred că merge cu pește.
- O să fac eu mămăliguță. Fac una foarte bună cu unt. Tu termină-ți plăcintele și fugi la culcare! Te trezesc eu când e totul gata, a țipat Titus ferm după mine.
Eu am dispărut în bucătărie și am verificat plăcintele prin geamul cuptorului. Erau perfecte, dar încă mai trebuiau să stea la copt.
A venit Rodica. Călca pe vârfuri. Mi-a spus că fetița s-a trezit, dar a adormit la loc. M-a întrebat dacă sunt obosită și iar mi-a explicat scuzându-se că nu poate să stea tot timpul cu mine, că este ocupată cu cea mică. Am liniștit-o spunându-i că îi înțeleg prioritățile, că am fost și eu mamă de copii mici și nu mi-am neglijat niciodată copiii pentru nimic. Probabil că la fel a fost și ea ca mama și așa era acum ca bunică. I-am spus că sunt un pic obosită, dar că imediat ce voi scoate tava din cuptor plec și mă culc. Mă va trezi Titus, când va fi totul gata.
- Du-te acum! Scot eu tava din cuptor!
- Și dacă plânge Sara și fugi la ea?! Uiți de plăcinte... Am muncit prea mult la ele ca să le ard. Termin eu și apoi mă duc să mă culc.
- Ți-e rău?! a întrebat privindu-mă cu îngrijorare.
- Nu. Sunt un pic obosită. Vremea asta atât de schimbătoare e greu de suportat. Acum plouă. Acum e frig. Acum vânt. Acum soare puternic ce arde, am răspuns eu, ascunzând că mi-e teamă să nu fac o criză de rinichi, căci aveam unele semne.
- Ce ai vrea să mănânci? m-a întrebat deschizând frigiderul. Am suc, pepene roșu, banane, nectarine, ciocolată, înghețată, a enumerat ea rapid ceea ce vedea prin frigider.
Am vrut să cer înghețată, dar m-am răzgândit. Eram prea transpirată și prea înfierbântată de atâta fugit dintr-o casă în alta și de la cald la răcoare, ca să mănânc înghețată. Am cerut pepene roșu. Rodica mi-a pus o felie pe o farfurie, în față, pe masă. Restul de pepene l-a pus pe un platou, cu cuțitul alături și a spus să mai iau dacă vreau. Și-a pus și ei o felie și am început să mâncăm. Nu am apucat să luăm două guri și am auzit un plâns de copil. Rodica a fugit spre ușă.
- Ce v-am spus, i-am șoptit.
Am terminat de mâncat pepenele. Am privit ceasul de la cuptor. Am mai așteptat cinci minute, apoi am verificat aluatul cu scobitoarea. Era copt. Am oprit focul și am scos din cuptor tava. Le-am pregătit ca și pe celelalte și m-am dus în casa veghe. Mi-am schimbat bluza udă de transpirație și m-am întins pe pat. Am adormit instantaneu.
Nu știu cât am dormit, dar m-a trezit telefonul. Era doamna C. pe messenger. I-am răspuns și i-am explicat rapid cum stau lucrurile, că nu am mai mers în excursie că plouă, că în acea zi a plouat de dimineață, apoi soare, și iar nori, și acum, din câte văd pe geam, e iar soare fierbinte, dar că oricum nu am fi plecat nicăieri, că Titus are musafiri. Am spus că am făcut iar plăcinte căci vrea Don Stefano, dar și că am promis tuturor că le fac iar. Cred că fața mea a fost ciudată, când am pomenit numele lui Don Stefano.
- E totul bine!? E acel Don Stefano implicat în proiect. Vrea un procent de...
- Oprește-te, C.! Știi că nu suport să aud nimic pe tema asta! Lasă viața să curgă și eu să nu cred nimic, să nu mă agăț de nimic, să nu îmi fac niciun plan. Eu să fiu doar cu scrisul și să fiu fericită așa.
C. s-a întristat privindu-mă, dar a tăcut. Deși nu ne-am văzut niciodată; plănuise să ne vedem vara aceasta, când avea în plan să vină acasă, dar pandemia a dat totul peste cap; și tot ce ne lega era faptul că ea a citit prin primăvară texte scrise de mine pe internet, ce cucerit-o iremediabil – poate și pentru că era fălticeneancă și eu, prin scrisul meu, îi ostoiam dorul de casă – apoi m-a contactat și am început să vorbim mult, eram convinsă de prețuirea ei sinceră și totală. Vedeam asta în ochii ei, în insistența cu care mă suna, în calmul cu care îmi vorbea, în răbdarea de a aborda anumite subiecte iar și iar. Cât de greu i-a fost că vorbea cu mine ca și cum ar fi vorbit singură am realizat mai târziu. Cred că odată a exclamat: Vorbesc cu tine și nu mă auzi! Nu vrei să auzi! I-am dat niște explicații. Le-a înțeles.
Mă privea, după ce am oprit-o din vorbit și se gândea la faptul că și Titus i-a spus același lucru: Nu îmi dă voie să vorbesc despre asta! Nu mă sperie că vocea îi devine stridentă spre isteric sau tristă-obosită ca o lacrimă, când îmi cere să tac, cât mă sperie ceea ce văd în ochii ei.
- Bine, nu vorbim. Don Stefano cum se poartă?
Am lăsat capul în jos și am evitat să răspund.
- Ei, Luminița, e ceva în neregulă?!
- Nu. E un pic cam direct. Nici nu îl cunosc bine. Azi l-am văzut prima dată și tu știi cam cum sunt eu când cunosc un om... Îmi trebuie un pic de timp...
- Mai dormi. Pari obosită. Cred că ai muncit mult azi. Petrecere frumoasă! Mai sun să văd cum ești!
- Mulțumesc, C. pentru tot!
- Cu drag! Meriți! Aici spun și eu ca Titus: e o onoare că te cunosc... La revedere!
Am închis și m-am întins iar în pat.
- Hei, ești trează? Mă surprinde că azi ai stat în pat mult. Sper că ești bine.
- Sunt bine, Titus. E totul gata?
- Da. Am făcut peștele. Până te pregătești fug la Pitești să o aduc pe soția lui Don Stefano. Mitică a ajuns. Dragoș și Maria sunt pe drum. Au oprit la un service, că au avut de dimineață o problemă cu mașina. Au dat cu roata într-o groapă.
- Mă îmbrac și încălzesc orezul.
- Ok. Fug în oraș, mi-a spus dispărând din ușă.
- Ai făcut mămăliguță?
S-a întors în pragul de la ușa mea și mă privea cu niște ochi de cățel spășit. A dat din cap ca un copil că nu a făcut mămăliguța.
- Am uitat. Mâncăm fără mămăliguță. M-am luat cu vorba cu Don Stefano lângă grătar și am uitat. Dar să știi că a ieșit un pește super. Și usturoiul cu roșii coapte la fel.
- Lasă, pleacă și nu te mai lăudă... O să gust și o să văd ce a ieșit! i-am spus cu voce tare și în gând am adăugat: Cine a mai văzut pește cu usturoi fără mămăliguță!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu