vineri, 28 august 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXIII

 

Am ieșit din cameră râzând. L-am auzit strigându-mi „noapte bună”. I-am strigat și eu din hol. Am luat o pastilă, înainte de a mă culca. Am adormit imediat, deși dormisem mult și ziua. M-am trezit pe la ora șapte. Am ieșit pe vârfuri din camera mea ca să nu îl trezesc pe Titus. El citea mult noaptea și uneori dimineața dormea mai mult. Am trecut prin camera Rodicăi, dar nu era. Era dusă la Sara. M-am spălat și m-am îmbrăcat. Mi-am făcut o cafea. Mi-am luat medicamentul. Mă plictiseam și în timp ce îmi beam cafeaua mă gândeam ce să fac până se va trezi Titus sau va veni Rodica cu fetița. Am terminat cafeaua și am adus din frigider costița. Voiam să fac un borș ca acasă la mine, la Suceava. Am opărit-o un pic; așa fac întotdeauna cu carnea cumpărată; și am pus-o la fiert într-o oală mare cu apă. Până a început să fiarbă aveam toate legumele – ceapă, ardei roșu, ardei galben, morcov, păstârnac, țelină, roșii - tocate cubulețe mărunte. Am luat spuma de pe oala, în care începuse a fierbe carnea. Am așteptat să mai clocotească un pic și am luat iar spuma formată, apoi am pus legumele, dar când le-am pus, mi-am amintit că Titus nu voia în ciorbă legume tocate cubulețe mărunte, ci bucăți mari. Ce mă fac?! m-am întrebat. Nu pot face nimic. O să mănânce ciorbă ca la mine acasă, mi-am răspuns și m-am apucat să caut prin cămară câțiva cartofi. I-am curățat și i-am tăiat cubulețe. Urma să îi pun în oală când carnea era aproape gata de fiert. M-am dus în grădină după verdeață: pătrunjel, țelină, mărar. Le-am cules, le-am spălat și le-am tocat. Am verificat costița. Mergea furculița în ea, deci era momentul potrivit să pun cartofii. I-am pus și m-am dus afară să adun rufele spălate ieri. Înainte de a le strânge am privit iar, la lumina zilei de data aceasta, prin cele două uși largi, ce se deschideau în spatele casei, spre ocolul păsărilor și spre lunca Râului Doamnei, spațiul gol de sub casă. Am observat că se vede în interior locul unde au fost ieșirile pe ceilalți doi pereți, acum zidite. Din exterior nu se observa nimic, temelia era toată uniformă și de aceeași culoare, dar în interior se vedea diferența dintre zidul inițial și locurile ce au fost zidite mai târziu. Am strâns rufele și m-am dus spre casă. M-am întâlnit cu Rodica în fața casei. Era fără fetiță. Ne-am salutat.

- Să facem repede ciorba. Cea mică nu a vrut să vină. E mofturoasă de dimineață, mi-a spus.

Nu i-am răspuns nimic, ci doar am urmat-o cu brațul de rufe în brațe până în bucătărie.

- Ce e aici!? Ce bine miroase! a exclamat și s-a întors spre mine râzând. Ai făcut ciorba?

- Da. Acuși e gata.

- Păi nu a fost vorba că o facem împreună?

- A fost o nimica toată. Tu ai venit acum și trebuie să te întorci iar la fetiță. Eu aveam timp numai bine înainte de a pleca în excursie. Am făcut totuși o greșeală...

- Ce?

- Am tocat toate legumele cubulețe mărunte și după ce le-am pus în oală, mi-am amintit că Titus le vrea bucăți mari, i-am șoptit.

- Nicio problemă. O să mănânce așa. Miroase super!

Am gustat din oală. Cartofii erau fierți. Și carnea la fel. Mai trebuia un pic de sare, piper și să acresc. Am pus tot ce trebuie și am gustat iar. Am rugat-o și pe Rodica să guste. Nu a apucat că a ajuns Lilica. O auzeam strigând din verandă. Ea a intrat pe o ușă și Titus pe cealaltă în același timp.

- Bună dimineața! Ce bine miroase! Ce faceți, doamnă Luminița? a întrebat Lilica.

- Bună dimineața! Ce e aici? Ce ai mai făcut de dimineață, pacoste? a spus Titus prefăcându-se sever în timp ce privea spre oală și ochii îi râdeau.

Nu le-am răspuns niciunuia.

- Să pun smântână în ciorbă? am întrebat-o pe Rodica și am adăugat: La mine acasă pun întotdeauna, dar aici nu știu ce să fac.

- Nu pune! Cine vrea o să își pună în farfurie, mi-a răspuns ea în timp ce gusta din oală, luând cu o lingură un pic de ciorbă.

- Mamă, ce bună e! a exclamat.

Am pus verdeața în oală, am pus capacul și am închis flacăra.

- Miroase bine, a șoptit Titus ce s-a apropiat de aragaz să își pună apă la fiert pentru ceai.

Rodica pregătea alt ibric cu apă pentru cafea de pus tot pe aragaz la fiert. Eu am luat oala cu ciorbă și am dus-o pe aragazul din verandă ca să le fac loc destul. De acolo am strigat:

- E cald astăzi! Putem merge în excursie!

- Știu. Am fost de dimineață afară, am dat drumul la rățuște și păsări și am văzut.

- Și te-a bătut cocoșul? am întrebat râzând în timp ce mă întorceam în bucătărie și mă îndreptam spre pat la brațul de rufe lăsat pe el grămadă.

Lilica și Titus fumau.

- Și te-a bătut cocoșul, a repetat Titus cuvintele mele imitându-mă. Nu m-a bătut, a adăugat.

- Nu te cred. Mi s-a părut că aud pe cineva țipând pe afară.

- Și mie mi s-a părut că aud pe cineva plângând prin somn dimineață, când am ieșit să deschid la găini, și m-am dus să o trezesc și să o liniștesc că e un coșmar...

În loc să îi răspund am luat repede rufele și am fugit în camera mea. Îmi aminteam că, spre ziuă, plângeam prin somn. Aveam un coșmar. Titus mi-a atins mâna și mi-a spus: Luminița, trezește-te! E un coșmar! M-am trezit și l-am privit speriată și confuză. E un coșmar! Dormi iar, l-am auzit liniștindu-mă. Aș fi vrut ca el să nu vorbească despre asta de față cu ceilalți.

Am început să împăturesc rufele, când el m-a ajuns.

- Scuze! Nu trebuia să spun... Scuze!

Nu i-am răspuns nimic și nici nu l-am privit. S-a retras. L-am auzit strigându-mi:

- Rodica întreabă, dacă vrei și tu cafea?

- Doar un sfert de cană. Am băut deja un pic când m-am trezit, am strigat.

Am terminat cu rufele și m-am întors în bucătărie. Ceaiul lui Titus era pus în cană la răcit și cafeaua pe masă. Rodica pregătise și o gustare de dimineață din preparate cumpărate seara din oraș. Am băut cafeaua și am mâncat ceva, în timp ce Titus s-a dus la baie.

- Îmi beau ceaiul, am de dat niște telefoane și de scris câteva emailuri și apoi plecăm. Pregătește-te! a spus Titus, după ce a ieșit din baie, a luat cana cu ceai și a plecat cu ea în camera lui.

I-am pus Lilicăi o farfurie de ciorbă, căci mi-am dat seama că îi este poftă, deși nu era ora potrivită pentru servit așa ceva. A mâncat-o cu maximă încântare. Apoi Rodica a trimis-o pe Lilica după ceva prin sat și ea s-a dus la fetiță. Eu m-am dus la mine în cameră și mă gândeam cu ce să mă îmbrac. De când eram la ei m-am îmbrăcat doar în pantaloni, dar mie îmi place în mod special să port rochii. M-am dus și am bătut la ușă la Titus. Mi-a răspuns și am intrat. Normal că m-a certat că bat la ușă.

- Poate ești în pat, poate te schimbi. Nu pot intra așa direct, am explicat eu și el nu a mai zis nimic, ci m-a întrebat ce vreau.

- Avem de mers pe jos? E de urcat pe munte la Mănăstirea Corbii de Piatră?

- Nu. Foarte puțin. Din drum sunt vreo două sute de metri de urcat pe niște trepte până la mănăstire. Dar de ce întrebi?

- Aș vrea să mă îmbrac în rochie și nu știu, dacă e potrivit. Dacă avem de mers pe jos mult, trebuie să îmi iau tot pantaloni.

M-a privit lung. Părea a spune: Ultima mea grijă este să îți spun cum să te îmbraci...

- Îmbracă-te cum vrei, dar nu avem de mers pe jos mult.

Am ieșit din cameră. Mi-am scos din geamantan rochița înflorată, pe care nu o mai îmbrăcasem niciodată. Era boțită. Nu o puteam îmbrăca așa. M-am dus în cameră la Rodica și am călcat-o. M-am îmbrăcat cu ea, m-am aranjat puțin și așteptam în cameră la mine. Nu îndrăzneam să bat în ușă la Titus și să îi spun că sunt gata. Va ieși el când își va termina treburile. Așteptând am deschis cartea „Mistici și magicieni din Tibet” să citesc. Nu știu cât timp a trecut până când m-am auzit strigată.

- Ei, Luminița, de ce nu spui că ești gata!? Te așteptam...

- Și eu, dar am zis să stau la mine în cameră până îți termini tu treburile... Să nu te deranjez...

- Doamne, ce copil ești! Trebuia să vii și să îmi spui că te-ai pregătit și putem pleca!

M-am ridicat repede de pe pat și am ieșit în hol, unde mi-am luat niște sandale în picioare. Titus proba pălării în același hol. Iar m-a întrebat ce pălărie să își ea. I-am spus care îmi place mie și și-a lăsat-o pe cap. Am ieșit împreună în prag pe la ieșirea din față a casei. El a coborât treptele, eu urma să le cobor. S-a întors spre mine și mi-a spus:

- Fugi și îți ia o bluză la tine! Rochia e subțire și mergem spre munte. Acolo e mai rece.

M-am întors în casă și mi-am luat o bluză. L-am ajuns la mașină. Am urcat și am plecat. A luat-o în sus, pe drumul opus celui pe care mergeam spre Pitești și pe care venisem prima dată.

- O să trecem prin mai multe sate: Coșești, Pietroșani, Domnești – acolo o să vizităm pe cineva la întoarcere, Corbi – unde tot la întoarcere vom merge într-un sat al comunei, ce se cheamă Jgheaburi, la Mănăstirea Corbii de Piatră, și Nucșoara. Mergem spre munți. O să vezi cum urcăm, o să fie tot mai răcoare, pădurea tot mai deasă, munții tot mai aproape și mai prăvăliți peste noi, de parcă ar vrea să înghită drumul, să nu ne lase să trecem, căci suntem intruși în împărăția lui. E frumoasă Suceava ta, dar vreau să îți arăt că și la noi e nespus de frumos, a spus Titus după ce am pornit la drum.

A pus un CD. Vocea caldă și inconfundabilă a Ioanei Radu a umplut mașina. Titus a început să cânte odată cu ea „Ciobănaș cu trei sute de oi”, melodia ce mi-o promisese de mult, încă înainte de a mă lua de acasă, că mi-o va cânta. Din nou constatam că vocea lui are un timbru inconfundabil și cald. Îl percepeam emoționat, trist și trăind atât de intens, ceea ce cânta, încât încercam nici măcar să nu respir prea tare ca să nu îl deranjez. Pe la mijlocul melodiei am început să cânt și eu, dar aproape neauzibil. Bărbatul de lângă mine era atât de prins, de dus în muzică și trăia intens fiecare cuvânt cântat încât nu cred că mai știa că sunt și eu acolo. La versul „Când soarele răsare către munți în sus / pleacă-ți mândră ochii cum ți-am spus” atât de tare i-a tremurat vocea că am crezut că va plânge. Versurile „Spune-i numai lui că mă iubești, / și-atunci mândro tot mai dragă îmi ești” le-am cântat împreună și nu ne păsa nici dacă plângeam, nici dacă ne iese sufletul afară prin cântec și rămâneam dezarmați și dezbrăcați, goi de orice ascunziș și de orice deșertăciune unul în fața altuia. Am terminat de cântat împreună și la sfârșit nu mai era nimic în jur sau nu mai conta nimic. Doar cântecul, doar sufletele noastre rănite și ciuruite de viață dezbrăcate de pielea de crocodil. Cântecul ne-a lăsat sufletele dezbrăcate față în față și nu ne mai puteam ascunde. Rănile mele în fața rănilor lui. Sufletul meu plângând în fața sufletului lui plângând. Eu puternică atât cât m-a putut face durerea. El puternic tot născut din durere. Pentru o clipă ne-am privit ochii, apoi ni i-am ferit. Nu puteam suporta să ne privit prin ochi sufletul dezbrăcat.

- El îi vorbește ei de dincolo de moarte... Nu sunt despărțiți de spațiu, ci de moarte, a explicat el cu voce stranie.

- Nu! Sunt doar departe unul de altul! am țipat eu nevoind să accept că între iubiții din cântec stă moartea și că tot cântecul e un mesaj de pe alt tărâm, dar mai ales un semn că dragostea trăiește și după moarte.

- Ascultă versurile: „Când soarele răsare către munți în sus / pleacă-ți mândră ochii cum ți-am spus. / Spune-i numai lui că mă iubești, / și-atunci mândro tot mai dragă îmi ești!” Dacă ar fi amândoi pe pământ, crezi că mândra trebuie să îi spună folosind mesager soarele, că îl iubește!? Pentru că îi desparte moartea și doar soarele poate duce mesajul.

Am scâncit pe scaunul meu. Și eu primisem un mesaj de dincolo de moarte de ziua mea. Titus a intuit la ce mă gândesc și nu a mai spus nimic. A vrut să întrebe, dacă coșmarul din zori avea legătură cu acel mesaj, dar a renunțat. Priveam pădurile verzi, munții falnici din zare și casele de munte, vechi, rătăcite printre coline și îmbrățișate cu copacii și așteptam ca pielea de crocodil să ne acopere iar sufletele, căci era greu cu ele dezbrăcate. Am ieșit din Coșești și am intrat în Pietroșani.

Titus a pus alt CD. Am cântat împreună „Să-mi cânți cobzar bătrân ceva”. Eu șoptit; Titus cu voce amplă. Trăiam iar fiecare cuvânt și realizam cântând cât de mult ne reprezintă pe fiecare din noi, doi naufragiați ai vieții, ce am pierdut atât de mult și multe, aceste versuri. „Lăsați-mă lângă pahar / de viață nici că-mi pasă / eu sunt copil al nimănui / și n-am nici bani nici casă...” cântam și îmi doream să am alcool la îndemână și să beau până când aș fi uitat de toată viața pe pământ, de durere, de păreri de rău...

Să învii pentru o singură zi, să vii în fața mea, să te văd, să te ascult, să înțeleg tot ce s-a întâmplat și cine ești... Să îți privesc ochii, să îmi privești ochii... Să pun capul pe umărul tău, așa cum îți spuneam că voi face, când ne vom vedea... Să mă minți, dacă poți, privindu-mă în ochi, că nu există iubire, gândeam când îngânam „Lăsați-mă acum să stau / în crâșma întunecată / să beau, să cânt, și apoi să uit / căci am iubit odată...”

Când s-a terminat cântecul nici măcar nu aveam curaj să ne privim.

- Îmi vine să mă îmbăt, am șoptit.

- Tu!? a întrebat Titus și a vrut să râdă, dar râsul i s-a stins într-o grimasă dureroasă. Nici nu e greu. Tu te îmbeți și numai dacă miroși alcoolul.

Vorbind a întins mâna și a oprit muzica.

- E prea mult. Nu mai suport, a șoptit și eu eram de acord cu el. Dacă mai ascultam mult romanțe ajungeam amândoi să bocim ca la mort.

- I-am propus să ascultăm „Dans” cântat de Tudor Gheorghe pe versuri de Nicolae Labiș. Era o melodie pe care o știam bine și o cântam cu plăcere.

- Nu! mi-a răspuns scurt.

- Știi că l-am cunoscut pe tatăl lui Tudor Gheorghe?

- Ce spui?! a întrebat Titus cu mirare și neîncredere aruncându-mi o privire rapidă.

- Da, l-am cunoscut. A fost și la mine acasă.

- Waw! A fost deținut politic. S-a intersectat prin pușcării cu tata. Și tata a fost judecat tot la Craiova și a fost condamnat la moarte, apoi la douăzeci și cinci de ani, apoi la zece ani, din care a făcut opt.

- Cam la fel a fost și la Nenea Ilie – eu așa îi spuneam. Era un om extraordinar. Și el a fost legionar. I se spunea Fiul Căpitanului...

- Povestește-mi! Mor de curios să aflu. Ești din ce în ce mai interesantă.

- Era prin noiembrie 2010 când a sunat telefonul. Am răspuns. Vocea era inconfundabilă. Știi, fiul are vocea de la tatăl lui...

- Nu spune nimic despre fiu. Vreau să ascult doar despre tată...

- S-a prezentat și a spus că vrea să vorbească cu Luminița Aldea. I-am răspuns cu un firicel de voce că eu sunt. Mi-a spus că citește romanul ACASĂ și că este la pagina o sută cincizeci, dar că nu a mai avut răbdare să citească până la sfârșitul cărții, ci m-a sunat atunci. Era extrem de încântat. S-a obișnuit să mă sune, din când în când să îmi spună impresii despre scris. Apoi a devenit regulă să mă sune în fiecare seară. Mi-a spus că va veni la Suceava la o lansare de carte și mă va căuta. Nu l-am crezut. Avea 88 de ani. Cum să vină atâta drum!? Odată mi-a spus că l-a visat pe Căpitan, au vorbit ceva despre ochii mei și că trebuie să vină până la Suceava și să o privească în ochi pe cea care a scris romanul ACASĂ. Normal că am râs și nu l-am crezut. Cartea NISIPURI MIȘCĂTOARE, pentru că și-o dorea mult, și nu mai aveam niciun exemplar să îi dau, am trimis-o la un prieten de-al lui la firmă; este un om de afaceri din Craiova cu care țin legătura chiar și acum; și acesta a scos-o la imprimantă și i-a dus-o să o citească. În februarie 2011 a venit la Suceava. Am aflat de la știrile televiziunilor locale și din ziare. Am plâns. Nu mă sunase. Încă un om care nu s-a ținut de cuvânt, mi-am spus. Era într-o sâmbătă și credeam că Nenea Ilie a plecat din Suceava. Era zăpadă multă și ger cumplit. Erau moșii de iarnă și eu frământam aluat să coc ceva să dau de pomană pentru morți ceva cald și făcut de mâinile mele. De Nenea Ilie mi-am poruncit să uit și să nu mai vorbesc cu el niciodată. Eram cu mâna în aluat, când a bătut cineva la ușă. Mi-am scos mâna din lighean și m-am dus să deschid ușa folosind cealaltă mână curată. M-au salutat doi bărbați tineri, cu barbă. Pentru că tăceau și mă priveau cercetându-mă, am crezut că au venit după bani și i-am întrebat:

- Ați venit după bani pentru vreo mănăstire sau biserică?

Au început să râdă amândoi în hohote.

- Nu! a răspuns unul. Nu strângem bani.

- Vă cheamă Luminița Aldea? m-a întrebat celălalt privindu-mi mâna scoasă din aluat și șorțul de bucătărie pudrat cu făină.

- Îhî, i-am răspuns dând din cap.

- Ați scris o carte ce se cheamă ACASĂ? m-a întrebat sceptic, dar și obosit.

Eu nu aveam de unde ști că Nenea Ilie, după ce a ajuns la Suceava, a constatat că nu are numărul meu de telefon la el; îl uitase acasă, scris pe o hârtie pe masă; și le-a spus organizatorilor evenimentului cu lansarea de carte despre foștii deținuți politici, că trebuie să găsească o doamnă, pe care o cheamă Luminița Aldea și care a scris o carte ACASĂ. Uitase numele satului meu, pagină de facebook nu aveam și nici ușurința de acum în a găsi o persoană pe internet nu era atunci. Deci atât a spus: numele meu și numele cărții. Organizatorii nu m-au găsit. I-au spus lui Nenea Ilie: Nu știm cine este! Nu o cunoaște nimeni! Nu știm nici măcar satul! Nu putem da de ea! Nenea Ilie le-a răspuns: Azi e vineri. Am avut întâlnire și conferință la Suceava la Casa de Cultură. Mâine seară suntem la Rădăuți. Mâine dimineață o găsiți pe femeia, care a scris romanul ACASĂ și mă duceți la ea, altfel eu nu merg mai departe. I-am promis că o voi căuta când vin la Suceava și un legionar își ține întotdeauna cuvântul.

Organizatorii m-au găsit și erau în fața ușii mele, dar întrebau pe femeia cu șorț și cu mâna plină de aluat, dacă ea este cea care a scris o carte. Ca să ajungă la casa mea mai opriseră la vreo trei case din sat și au întrebat de mine.

- Da. Eu am scris.

- Deci dumneavoastră sunteți! V-am adus un musafir!

Am privit în spatele lor să văd musafirul. Nu era nimeni, doar nămeți de zăpadă.

- Îl știți pe domnul Ilie Tudor? E în mașină la poartă.

Fața mi s-a luminat de bucurie. Cred că am scos și un chiot. Am fugit repede în baie și m-am spălat pe mâini, apoi i-am urmat la poartă. M-am îmbrățișat mult cu Nenea Ilie. Nu ne mai săturam să ne strângem în brațe și să ne privim în ochi, după ce vorbisem atât de mult la telefon în cele câteva luni de când mă descoperise.

Am mers în casă. Nenea Ilie a spus că vrea să îl duc eu de braț, când unul din bărbații tineri a vrut să îl sprijine, căci mergea greu și târându-și un picior. Îl durea de la bătăile din pușcărie.

- Titus, nici nu poți să îți închipui ce om dulce era! Copilăros, inocent, vesel, de parcă nimic nu l-a atins...

- Ca tine, a șoptit Titus.

- Și ca tine, i-am răspuns eu.

- Nu. Eu nu sunt așa. Sau sunt așa doar cu tine. Cu ceilalți oameni nu sunt... Nu îmi mai permit luxul de a fi inocent... Spune mai departe...

- Am făcut o cafea. Am pus și o gustare. Mi-au povestit cât de greu m-au găsit. Râdeau cei doi bărbați că Nenea Ilie i-a șantajat să mă găsească, că altfel nu mai participa la niciun eveniment. Nenea Ilie era savuros și când povestea, și când râdea, și când glumea. Apropo de asta: Mă sunase Nenea Ilie la Anul Nou. Eram la Mălini. Tatăl meu a vrut să îl salute și după salut i-a zis cu admirație: Ce fiu aveți! Nenea Ilie a răspuns imediat: Și dumneata ce fiică!!... Să îți spun o poveste cu haz, pe care mi-a spus-o atunci când a venit la mine. Era în anii imediat ieșirii din pușcărie. Publica poezie, dar o semna cu numele: poetul țăran din Podari, nu cu numele lui. Era la Uniunea Scriitorilor la București la o petrecere. Cineva i-a șoptit lui Nenea Ilie, indicându-i-o pe Nina Cassian, o celebritate în lumea scrisului acelor zile, redactor la revista Urzica și profesoară la Școala de literatură și critică literară din București: Dacă vrei critici favorabile, pune-te bine cu ea! Lui Nenea Ilie îi plăcea valsul. Mi-a spus despre femeia pe care intenționa să o ia la dans: Până aici mai mergea – și a arătat cu mâna de la picioare până la gât – dar de aici în sus! - și a indicat cu mâna de la gât spre cap făcând o grimasă și eu am înțeles ce a vrut să spună. Îi plăcea trupul, dar capul deloc. A dansat cu ea. I-a șoptit vrăjeală la ureche; cred că se pricepea la asta. I-a spus și ceva despre numele, cu care își semna poeziile, în timp ce o rotea în pași de vals. S-a terminat dansul. El i-a sărutat mâna. Ea s-a îndepărtat de el cu un pas, l-a privit cu ochi cercetători și i-a zis: Ei, ei! Ești tu țăran, cum sunt eu papesă! și a început a râde. I-au apărut apoi cronici favorabile în ziare, despre poezia lui, dar a și început să o semneze cu numele lui real.

Eu i-am ascultat povestea lui Nenea Ilie stând pe un scaun lângă sobă și fiind tot mai vestejită. La sfârșitul poveștii eram vestejită fleașcă. La ce te gândești, fata mea? m-a întrebat Nenea Ilie. Ați avut noroc. Ați obținut ce v-ați dorit doar cu un dans. Acum trebuie să faci „programul întreg” ca să obții favoruri... am șoptit făcându-i pe toți să râdă. Și cum tu nu vrei, stai la Cornu Luncii lângă sobă! mi-a răspuns Nenea Ilie în hohotele de râs ale bărbaților, ale fiului meu cel mic și ale fratelui meu.

- I-am condus la poartă prin nămeți, când ne-am săturat de povestit și când s-au hotărât să plece spre Rădăuți, următoarea lor oprire pentru lansarea de carte și conferință din acea zi și Nenea Ilie se minuna ce ierni aprige sunt la noi. Cât a mai trăit, până la 92 de ani, am vorbit la telefon în fiecare seară. Râdea. Îmi povestea multe. Îmi vorbea de Dumitru Stăniloaie, de Nechifor Crainic sau de Petre Tuțea, așa cum i-a cunoscut el în pușcărie. Nu ura, nu blestema, nu avea furie în el. Era un om ca pâinea caldă. Stătea la pat și avea cărțile mele lângă el. Le-a recitit înainte de a muri. Spunea că el trăiește să se roage pentru mine. Era o femeie care îl îngrijea, tanti Jana, și îi ducea ea telefonul, când sunam sau vorbeam cu ea, când el nu putea vorbi. El îmi spunea „fata mea”. Eu îi spuneam „bunicuț”. A murit pe 23 martie 2015, într-o duminică. M-a sunat acel prieten al lui, care i-a scos la imprimantă cartea NISIPURI MIȘCĂTOARE și i-a dus-o, din Craiova și mi-a spus. Nu am ajuns la înmormântare deși stabilisem că voi merge. L-au îngropat luni...

Povestind mi s-a scurs o lacrimă pe față. Așa pățesc ori de câte ori vorbesc despre Nenea Ilie. Titus nu zicea nimic.

- Iubea scrisul meu! Iubea scriitoarea din mine! Era un om absolut minunat!

- Știu cum era. Am auzit multe despre el. Nu mă îndoiesc că te prețuia din toată inima lui. De când vorbești am trecut prin Domnești. Suntem în Corbi. Uite, pe drumul acesta, mi-a indicat o uliță de țară pe partea dreaptă a drumului, după ce am trecut peste un pod, mergem la întoarcere spre Satul Jgheaburi la Mănăstirea Corbii de Piatră. Acum mergem spre Nucșoara. Acolo e prima oprire. Am urcat mult spre munți. Nucșoara e ultima așezare și urmează munții și dincolo de munți, Ardealul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu