sâmbătă, 1 august 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XIV


În timp ce Rodica căuta pe telefon, domnul Mitică și-a amintit să îmi povestească ceva.
- Înainte de a ajunge la Cetatea Poenari am trecut printr-un sat, Arefu. Acel sat a fost ars din temelii de Vlad Țepeș.
- E legendă sau adevăr istoric? întreb înclinând să cred că e o legendă.
- Nu e legendă; e adevăr istoric. Satul a fost înconjurat de soldați și i s-a dat foc. Cineva din acel sat a furat. Domnitorul a cerut să fie identificat hoțul și predat. Satul nu a făcut-o, el a considerat că tot satul este vinovat și i-a dat foc.
M-am cutremurat auzindu-l. Îmi era greu să accept atâta cruzime.
- Doar prin astfel de metode s-a ajuns ca în timpul domniei lui să nu se atingă nimeni de o pungă cu bani pierdută în drum, să nu mai fie furate ulcelele și ciuturile de la fântâni sau animalele scoase la păscut pe câmp... Un văr de-al lui, Dan al-II-lea îl chema, a obținut sprijinul nobililor transilvăneni și a negustorilor brașoveni, ce nu îl iubeau deloc pe Vlad Țepeș, să îl alunge pe acesta din scaunul de domnie al Țării Românești. Vlad l-a prins. Cum credeți că l-a pedepsit!?
- Țeapa, sugerez.
- Nu. L-a pus să asiste la săparea propriei gropi. Apoi l-a slujba de înmormântare făcută de un întreg sobor de preoți. Și de-abia apoi l-a decapitat...
- Bârrr! am exclamat simțind cum mi se ridică părul pe ceafă.
- Ați auzit de „Patrimoniul Gojdu”? m-a întrebat domnul Mitică și a continuat fără ca să aștepte răspunsul meu: Este una din cele mai mari pierderi ale statului român în favoarea Budapestei după tezaurul de la Moscova. Nu zic să îi pedepsim pe trădători ca Țepeș, dar nici să îi lăsăm să ocupe mari funcții în statul român și să le dăm și pensii speciale.
- Din câte știu pentru cedarea acestuia statului ungar sunt vinovați Călin Popescu Tăriceanu și Mihai Răzvan Ungureanu, unul prim ministru, celălalt ministru de externe, ce au semnat în 2005 un acord cu guvernul maghiar prin care se înființa o fundație româno-maghiară pentru administrarea acestui patrimoniu, în total dezacord cu voința lui Emanuel Gojdu, care a înființat fundația ca să sprijine prin burse de studii pe tinerii români merituoși din Transilvania. O parte din cei ce au beneficiat de aceste burse; îmi vin în minte doar câteva nume; au fost: Traian Vuia, Octavian Goga, Petru Groza, Victor Babeș, Constantin Daicoviciu, Dumitru Stăniloaie. Știu că era și deținătorul mai multor clădiri de patrimoniu de valoare inestimabilă în centrul Budapestei cunoscute astăzi ca și „Curțile Gojdu” din care fac parte 50 de spații comerciale, terase, baruri, restaurante și șapte corpuri de clădiri ce însumează vreo 250 de apartamente. Acesta a cerut prin testamentul încheiat la 4 noiembrie 1869 ca averea sa este lăsată „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania, care se ține de credința răsăriteană ortodoxă”. A făcut încă din timpul vieții demersuri ca averea să îi fie investită în acțiuni și bunuri imobiliare pentru a se obține fonduri necesare pentru generațiile viitoare de tineri români ortodocși merituoși din Transilvania ca aceștia să poată face școală. Gojdu a murit la puțină vreme după ce și-a făcut testamentul. Andrei Șaguna a fost primul președinte al fundației sale și i-a respectat cu sfințenie cerințele din testament. Pe la 1911 averea avocatului, patriotului și luptătorului pentru drepturile românilor ortodocși din Ardeal, născut la Oradea, a cărui casă mai există și azi și poate fi văzută lângă Biserica cu Lună și unde un liceu îi poartă numele „Colegiul Național Emanuel Gojdu”, într-o familie de aromâni, era estimată la 2,5 tone aur.
- Știți câte ceva, a șoptit domnul Mitică ce uitase de muzică.
- Da, știu câte ceva despre jefuirea și scoaterea la mezat a bogăției țării mele în ultimii treizeci de ani și despre drama românilor ce pleacă la muncă prin străini căci nu pot trăi în țara lor. Am și scris câte ceva despre asta în cărțile mele, atât cât m-a ajutat mintea, inima și bunul Dumnezeu inspirându-mă. Mă consider prin scris un soldat în slujba neamului meu... Iertați-mi lipsa de modestie, dar așa mă simt când iau pixul în mână...
- Aș zice că exact asta ești! Eu am citit aproape tot ce ai scris. În curând termin de citit și CĂRĂRI ȘI DESTINE, ultima carte scrisă... a spus Rodica.
- Mulțumesc, i-am șoptit.
- I-a întrebat statul român de sănătate pe vinovați!? Nu! Călin Popescu Tăriceanu e mare om politic. Mihai Răzvan Ungureanu e premiat de către statul ungar. Este Doctor Honoris Causa a Universității din Pecs pentru servicii aduse statului maghiar. Tot el, în mandatul de șaptezeci de zile ca prim ministru în 2012, a dat o hotărâre de guvern privind înființarea facultății în limba maghiară la UMF Târgu Mureș. Cu asta va rămâne în istorie: cu moștenirea fundației Gojdu cedată Ungariei, cu hotărârea de guvern pentru care a devenit „dottore” a Universității din Pecs și cu cumpărat vită Kobe și unguent pentru hemoroizi din banii guvernului. Ei, îmi permit să fiu afurisită și să spun că Vlad Țepeș trata foarte bine hemoroizii și nu cu unguent cumpărat pe banii statului. Mamă, ce îmi doresc să îl fi vindecat pe ăsta și de poftă de vită Kobe și de dureri la dos! Vă gândiți că sunt rea. Mai gândiți-vă puțin... Știți cât costă un kilogram de vită Kobe!? Până la 600 de euro. Animalul întreg ajunge până la 20000 de euro. Un embrion înghețat al rasei de vită o mie de euro... Acum, după ce ați aflat astea, să nu îmi ziceți că nu vă gândiți și voi metodele lui Vlad Țepeș de lecuit boierii de poftă de vită Kobe și de alte dureri...
Uitasem de muzică și de cântat. Mergeam prin munți, pe serpentine și ne durea pe toți inima pentru jefuirea și spulberarea avuției acestui pământ spre oricine a vrut o bucată.
- Există în testamentul lui Emanuel Gojdu o frază absolut colosală. Cuvinte demne de un mare român. Deși la el nu erau doar cuvintele, ci și faptele pe măsura cuvintelor. Viața m-a învățat – e drept că prin durere și strivire de suflet – că oricine poate spune cuvinte frumoase sau să facă promisiuni, doar că acestea sunt ca fumul ce se înalță spre cer din horn, se pierd în văzduh și că tot ceea ce contează și rămâne sunt faptele. Să caut pe internet că nu le țin minte pe de rost și din memorie le-aș putea cita prost, am spus și butonam telefonul. Am găsit! am exclamat și am început să citesc: „Ca fiu credincios al bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormântului, spre a putea fi pururea în sânul Națiunii.”
Citind mi-au dat lacrimi. Cât poți iubi o țară ca să îți dorești să o slujești și după moarte!? Mai sunt români ce simt așa!? Cum se poate să nu îți pese om politic român contemporan de testamentul unui asemenea om!? Cum poți să calci în picioare asemenea testament?! E greu să te înalți de la pofta de vită Kobe și unguent cumpărat din banii statului la înălțimea gândirii și simțirii lui Emanuel Gojdu. E ca și cum i-ai cere unui furnici să zboare în lună.
- Știți că Bogdan Aurescu, cel care a obținut în favoarea României, în procesul de la Haga cu Ucraina, Insula Șerpilor, de fapt s-a obținut 80% din suprafața disputată, adică vreo 9700km, a făcut niște demersuri pentru a redobândi Patrimoniul Gojdu, dar fără rezultate. Cel puțin eu nu știu să fi avut vreun rezultat concret, mi-a spus domnul Mitică.
- Nu am știut despre implicarea lui în redobândirea patrimoniului Gojdu, dar am știut despre procesul de la Haga legat de insula Șerpilor. A fost numit atunci în presă „eroul de la Haga”. Cred că ai o satisfacție incredibilă să câștigi pentru țara ta o bucată uriașă de pământ. Nu este acum ministru de externe sau e doar coincidență de nume?
- Ba da, este!
- Atunci nimic nu îl împiedică să facă toate demersurile posibile pentru ca statul român să redobândească averea de la unguri. Are toate posibilitățile legale... Mai este ceva ce mă doare tare și eu consider că este trădare. M-am documentat mult despre asta după ce am citit în presă despre satul Nadăș – un sat retrocedat cu totul, cu cimitir, cu ulițe, cu case, cu biserică – urmașilor grofilor unguri. Ce se întâmplă în Transilvania e strigător la cer și nimeni din statul român nu apără această țară! De ce mama dracului le dăm pensii speciale, de ce au privilegii, de ce sunt considerați oameni de stat!? Să o iau pe rând. Statul român, după Trianon, a plătit despăgubiri pentru a cumpăra pământul grofilor și cu acest pământ au împroprietărit familiile sărace de români transilvăneni. Tot statul român a renunțat la despăgubirile de război de la Ungaria, urmând ca statul maghiar să plătească despăgubiri grofilor din aceste sume. Cât au mai plătit românii ca să își cumpere țara înapoi de la cei ce o ocupaseră venind din stepele Asiei călare pe cai cu carne de vânat pusă la frăgezit sub șa!? 3,2 tone de aur! Atât spun documentele ca am dat ca să ne cumpărăm pământul înapoi. Ce se întâmplă de la revoluție încoace în țara, ca o stână fără câini, numită România!? Retrocedăm în Ardeal urmașilor grofilor pământul ce deja a fost plătit!!! Autoritățile românești dorm în papuci sau sunt complice și nu resping în mod tranșant și cu documente pretențiile ungurilor. Undeva trebuie să fie documente. Cineva trebuie să le scoată, să scuture praful de pe ele și să spună destul!! Eu nu sunt supărată pe maghiari. Pe românii mei sunt supărată de mor! Oaia care nu-și păzește blana i-o mănâncă lupul... Nu e prost cine cere, e prost cine dă... O să ne judece urmașii...
În mașină s-a făcut liniște. Priveam munții, stâncile, brazii. Am șoptit cu furie:
- Pe astea nu le cere încă nimeni, dar dacă s-a trezi cineva că le vrea, le poate lua. Nimeni în statul român nu le apără...
Am ajuns la un tunel. În fața lui domnul Mitică a parcat mașina. Dragoș cu Maria și fetița lor ne așteptau. Am coborât. Soarele ardea pârjolind semn că urmează iar ploaia. Am mers pe jos prin tunelul răcoros din tavanul căruia curgeau picături reci. Pe la mijlocul tunelului Rodica m-a tras lângă ea pe un trotuar îngust ca să treacă o mașină. Nu m-am mirat că m-a îmbrățișat. Nu scăpa nicio ocazie să o facă și să mă întrebe, dacă mă simt bine. Am înaintat prin tunel cu o senzație stranie că am intrat în trupul muntelui și că fac pași spre inima lui. Priveam cu atâta interes stâncile negre și umede și mă așteptam ca din clipă în clipă să aud o inimă de piatră bătând. Când am ieșit în partea cealaltă soarele ne-a explodat în ochi și căldura lui ne-a sărutat creștetul capului. Am înaintat spre baraj. Era plin de lume și de mașini. Am încercat să o iau în brațe pe Sara, dar m-a privit speriată cu ochii ei mari, albaștri și s-a strâns la pieptul mamei. Încă nu reușisem să o fac să vorbească vreun cuvânt cu mine.
- Cum a fost drumul? Ați mai cântat? a întrebat Dragoș.
- Am vrut, dar apoi ne-am pierdut vorbind despre istorie. Eu cred că le-am făcut capul calendar, am răspuns.
- Îți cunosc stilul din cărți când e vorba de istorie și de a iubi acest popor, a șoptit Rodica, deci pentru mine nu a fost o surpriză.
Ne-am oprit pe baraj. Am privit lacul. Un uriaș de apă albastră întins leneș în soare și înconjurat de păduri și munți din trei părți. Minunată, absolut minunată îngemănarea între frumusețea și sălbăticia naturii și măiestria și priceperea minții omenești. Am trecut pe celălalt mal și am privit în jos. Un zid de beton rotund ce ținea în frâu apele. M-am gândit câtă putere e în acel zid în care împing apele cu o forță inimaginabilă să scape și să curgă la vale. Dacă zidurile ar ceda!? m-am întrebat și mi-am imaginat apele țâșnind nebune și ducând totul la vale în torente nebune și modificând totul în jur. Mi-am revenit imediat. Așa ceva nu se putea. Era minunată frumusețea naturii, dar era la fel de minunată și știința inginerească românească ce a făcut ca apele să fie ținute în frâu. Și totuși de câte ori priveam zidul de beton mă încerca o stare de neliniște la gândul că sunt împinse de forța uriașă a apei iazului ce ar vrea să se elibereze și că ele răspund cu o forță și mai mare pentru a le ține în frâu. Mergând pe pod spre capătul celălalt m-am uitat în sus spre statuia electricității. Cineva îmi făcea poze și altcineva îmi explica.
- I se mai spune Statuia lui Prometeu. Are fulgerul în mână. Este situat pe muntele Pleașa și are zece metri înălțime.
Statuia strălucea în soare născută dintre stânci și păduri. Metalică, rece, închipuind un om de fier cu ochii în zare și cu trupul alcătuit din forme geometrice dure părea un extraterestru coborât pe vârful muntelui cu fulgerul în mână. Și din nou m-am gândit la îngemănarea dintre măreția creației lui Dumnezeu și măiestria de a crea a omului. Era cea mai bună imagine pentru a întruchipa îmblânzirea apelor și transformarea lor în energie în folosul oamenilor.
Am ajuns dincolo de pod la niște tarabe. Ne-am uitat la ele. Nu am vrut nimic, deși Rodica mă îndemna să îmi iau ceva, dacă îmi place. I-am explicat iar că nu colecționez chestii banale și că, ceea ce am de luat, iau în inimă. Au cumpărat porumb fiert pentru Sara și ne-am întors din nou pe baraj. Mergeam încet spre mașini. Savuram căldura fierbinte a soarelui amestecată cu răcoarea ce venea dinspre apă.
Oricât am condamna perioada comunistă și oricât ne-am plânge că era rău atunci, trebuie să fii nebun să nu recunoști ceea ce s-a construit atunci și va birui timpul. Să mai facem un baraj ca la Vidraru astăzi! Să mai construim un Transfăgărășan! E democrație. Suntem liberi. Nimic nu ne oprește să fim creativi, inventivi și să ne dezvoltăm... De treizeci de ani vindem, ce s-a construit atunci. Tot de treizeci de ani plecăm la muncă prin străini oriunde în lume, căci după revoluție s-a inventat cea mai profitabilă meserie pentru români: meseria de plecător de acasă... Adevărul e că nu prea am știut cum să ne descurcăm cu democrația și libertatea. Nu am știut că sunt greu de învățat și de dus, că e mai greu de trăit ca om liber, decât ca sclav...
Am ajuns la mașini. Ploua mărunt. Șoferii au stabilit ce drum vor urma și unde ne vom opri să mâncăm și ne-am urcat repede în mașini. Am plecat.
- Am uitat să îți spun ceva despre cetatea Poenari, Luminița, mi-a spus Rodica. De pe zidurile ei soția lui Vlad Țepeș, Anastasia, s-a aruncat pe stânci în apele Argeșului ca să nu cadă în mâinile turcilor. Știai asta?
- Nu. Nu am citit nimic despre asta. Altceva însă știu despre viața lui Vlad Țepeș. Ceva ce îl face uman, dincolo de imaginea arhicunoscută de domnitor plin de cruzime.
- Să aud ce îl putea face uman pe crudul domn, a spus zâmbind domnul Mitică. Eu nu știu despre viața lui nicio poveste din asta.
- E o poveste frumoasă... Era în Ajunul Crăciunului 1455. Domnitorul trecea prin Brașov, când a văzut mai multe fete trăgând cu greu prin nămeți o sanie plină cu provizii pentru soldați. Una din fete, de șaptesprezece ani, avea cosițe blonde și ochi albaștri. Domnitorul, avea atunci 34 de ani, a coborât de pe cal și a ajutat fetele să tragă sania nedezlipindu-și ochii de cosițele blonde și ochii albaștri...
Amândoi tovarășii mei de drum au început a râde.
- E poveste! a exclamat Rodica.
- Nu mi-l pot imagina pe Vlad Țepeș coborând de pe cal și împingând sania prin nămeți, a spus domnul Mitică.
- Nu e legendă. Pe fată o chema Katarina, era fiica unui negustor sas, înstărit din Brașov și fusese crescută la mănăstire. Când Vlad a întâlnit-o, familia ei o ducea greu, căci un incendiu le-a ars casa și toată averea. Ei locuiau la rude. Dragostea dintre cei doi a fost ca un foc ce nu a mai putut fi stins. Au avut împreună cinci copii. Pentru ea Vlad Țepeș a ajuns până la Papă ca să obțină divorțul, dar nu a reușit. Katarina a fost aspru pedepsită de soțiile negustorilor brașoveni, săsoaice ce nu concepeau ca una de-a lor să iubească un român, și nu orice român, ci tocmai pe Vlad Țepeș, cel care nu îi iubea deloc pe negustorii brașoveni și le făcea viața grea. Au atacat casa în care locuia, au bătut-o, i-au tăiat părul și au dus-o în Piața Sfatului, unde au legat-o la stâlpul infamiei – așa cum erau pedepsite atunci femeile ce trăiau în păcat, adică iubeau, de către femeile virtuoase. Pentru o femeie această pedeapsă era extrem de umilitoare și niciodată nimeni nu te mai voia de soție după ce ți s-a aplicat o astfel de pedeapsă. Până la sfârșitul vieții, dacă scăpai, căci exista și posibilitatea să fii omorâtă cu pietre, după ce erai legată de stâlpul de piatră, trăiai ca un paria nedemn. Ca să o elibereze domnitorul a amenințat că dă foc Brașovului. A negociat și și-a eliberat iubita. După moartea lui Vlad, Katarina s-a retras la mănăstirea unde a crescut. Avea treizeci și nouă de ani. Legendele spun că până la moartea ei, nu se știe la ce vârstă și în ce an, ea nu a mai scos niciun cuvânt. A trăit într-o liniște totală...
- Ce frumoasă poveste! a spus unul din tovarășii mei de drum.
- Nu e poveste! Katarina a existat! Ar fi un excelent scenariu de film povestea lor de dragoste! am exclamat.
După mai multe clipe de tăcere Rodica și-a amintit să caute pe telefon muzica pe care intenționasem să o ascultăm la urcare pe munte.
Am cântat cu domnul Mitică „La bordeiul cel din vale” și „La omul care mi-e drag”. Normal că am bătut ritmul în portiera mașinii. Cred că iar am trecut prin satul lui Tudor Mușatescu și iar mi s-a amintit asta, dar nu mi-au arătat casa unde s-a născut. Probabil nu mai exista. Tudor Mușatescu a murit la București în 1970, din câte îmi aminteam eu, și probabil în satul lui nu mai era nimic care să amintească de el.
Am ajuns la un complex turistic întins pe câteva hectare și care avea de toate. Parcuri, iazuri, terase, pădure. Până și mese puse pe pasarele deasupra apei. Toate construcțiile erau din lemn. Flori – în special mușcate roșii și clasice și curgătoare – și arbuști ornamentali umpleau orice colț. În localuri nu se servea nimic din cauza epidemiei. Toată lumea era așezată la mese împrăștiate. Nu era greu să fim toți la distanță unii de alți și în grupuri mici, căci locația era foarte întinsă și aveam unde ne împrăștia. Nu am ținut minte numele locației, dar era perfect întreținută și avea o mâncare excelentă. Avea amenajate și spații de joacă pentru copii. Trambuline, scrâncioburi, căsuțe în miniatură, teren de tenis, mese de tenis de câmp, teren de jucat cu mingea – toate întinse pe o pajiște cu iarbă străjuită pe margini de pâlcuri de copaci.
Am ales o masă pe iarbă cu arbuști ornamentali într-o parte a ei spre aleea de beton. Am mâncat. Sara alerga de la masă, unde lua o gură de mâncare, la trambulină și unul din părinți o însoțea să o supravegheze. Cu greu o aduceau să mai ia o gură de mâncare și iar fugea la sărit. Și cât înghițea era cu ochii numai la copiii ce încă săreau în trambulina împrejmuită cu plasă. Cred că îi era ciudă că sar atât de sus. Ea era mai mică decât ei și slabă cât un fulg. Nu avea cum să sară prea sus.
- Dacă mănânci o să sari până la marginea de sus a plasei, îi spun când mama a adus-o să îi mai dea o guriță de mâncare.
Fetița s-a întors și a privit lung spre trambulină. Privea marginea de sus, unde i-am spus eu că o să ajungă. S-a întors spre mine și mi-a zâmbit. Era prima dată când mă privea acordându-mi atenție. A luat mâncarea în gură. Mi-a arătat cu mâna marginea de sus a trambulinei parcă întrebându-mă din ochi, că era scumpă la vorbă tare: Dacă mănânc, ajung până acolo!?
- Dacă mai iei două guri, când o să sari în trambulină o să ajungi până la marginea de sus – îi spun mințind bineînțeles și indicând cu mâna locul până unde va zbura, doar era specialitatea mea de scriitor să inventez. Oricum cândva am fost tare bună la spus povești copiilor ca să îi păcălesc să mănânce.
Fetița mestecă și nu știa, dacă să râdă, să mă creadă sau nu. Mama i-a mai dat un pic de mâncare. Eu continuam văzând că, chiar dacă nu îmi răspunde, i-am captat atenția în sfârșit.
- O să ai atâta putere de la cărniță, că o să sari atât de tare de o să îi arunci pe cei doi băieți – erau doi băieți în trambulină – peste gard, și vorbind am făcut gestul cu mâna prin care arătam că băieții zboară peste gard prin aer ca niște păsărele.
În sfârșit fetița a râs tare. Mama sau tatăl ei i-a dat altă mâncare. Eu, ca să o țin pe loc și să o fac să mănânce, am inventat altă minciună.
- Vezi copacii de acolo? i-am spus arătându-i niște plopi foarte înalți de lângă trambulină. Dacă mai iei două guri, când o să sari o să ajungi până la vârful lor. O să se uite băieții aceea cu gura căscată la tine, când o să vadă cât de sus ai zburat! îi povesteam gesticulând și arătând cu mâna cum o să zboare ea până la vârful copacilor.
Cei de la masă râdeau. Fetița mă privea ba pe mine, ba vârful copacilor. Era prea mică să își dea seama că mint. A râs tare și cristalin și vedeam în ochii ei că mă crede că va zbura până la vârful copacilor și a mai luat o guriță de mâncare.
A sunat telefonul Rodicăi și a întrerupt râsul de la masă. Era Titus și întreba unde suntem. I-a spus că suntem la masă și că plecăm spre casă.
Au plătit, ne-am jucat un pic cu mingea pe o pajiște și am așteptat ca Sara să se ducă să testeze la trambulină efectul mâncării. Nu a zburat până la marginea de sus și nici până la vârful copacilor, dar nu mi-a reproșat asta, căci era preocupată să plângă că nu vrea să meargă acasă.
...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu