A
adormit greu. A visat un bătrânel bun şi cald. Era un fel de
bunicuţ. Ea îl îngrijea şi bătrânul era total dependent de ea.
Avea comportament de copil ce era foarte ataşat de ea. Când s-a
trezit a ştiut că l-a visat pe doctorul la care urma să lucreze.
Nu îi ţinea minte trăsăturile feţei, dar ştia că e bătrânul
despre care îi vorbise Angela.
A
salutat-o pe bătrână, dar aceasta nu i-a răspuns, şi a ieşit în
stradă unde o aştepta într-o maşină Angela şi o doamnă ce
avea în jur de cincizeci de ani.
-Silviana.
Stefania, făcu prezentările Angela.
Italianca
o privea atent pe româncă; românca o studia pe italiancă. Şi în
privirea uneia şi în a alteia era acelaşi lucru: neîncredere şi
teamă.
Tunsă
scurt, cu fire albe în părul ce a fost cândva un blond-cenuşiu,
dar în ciuda lor are un aer tineresc, naturală, zâmbeşte cald,
îmbrăcată frumos: pantalon albastru de in topit, o bluză albă cu
dantelă fină în jurul decolteului şi o jachetă împletită tot
albastră, dar spre gri, cu podoabe discrete şi fine – o doamnă
adevărată şi altfel decât Debora, gândi Stefania studiind-o
pe Silviana.
Modestie şi nobleţe îngemănate într-un om!
Mică,
brunetă, tunsă scurt şi cu părul uşor ondulat, cu ochii căprui
trişti şi încercănaţi, buzele strânse într-o linie dură –
pare altfel decât Gianina, gândi Silviana, apoi se răzgândi.
Exact aşa o sfântă era şi Gianina
când
a venit în casă la noi. Cerşea, plângea, se văicărea încât
toţi am luat-o în braţe ca pe un copil.
-Nu
prea am încredere în românce,
îndrăzni să spună Silviana. În vocea ei nu era răutate, ci
teamă.
-Nici
eu în italience, doamnă,
i-a răspuns ferm şi a fulgerat-o
cu privirea.
O
clipă privirile celor două
femei s-au duelat nemilos.
Silviana avea dreptate. Ştefănica avea
dreptate. Demnitatea
de a fi italian
ţipa în privirea Silvianei, iar din privirea Ștefănicăi
ţipa demnitatea de a fi român. Niciuna nu şi-a plecat privirea.
-Să
mergem. Ţi-a povestit
Angela cum e tata?
-Da.
Maşina
rula încet pe străzile Romei. Ștefănica
a observat că merg în cartierul Aventino unde era magazinul Parco
Leonardo Shopping Centre unde fusese la
cumpărături.
-Mi-e
jenă pentru tata că a ajuns aşa. A fost un tată şi un soţ
minunat. Nu a înşelat-o niciodată pe mama. E aşa din cauza bolii.
Stefania, nu mi-o lua în nume de rău, dar trebuie să-ţi spun:
s-ar putea să urle, să te dea afară, să nu te suporte. Va fi
foarte greu pentru tine cel puţin la început. O vrea doar pe
Gianina. Boceşte prin casă după ea şi o strigă.
-Mulţumesc
că îmi spuneţi asta.
Au
lăsat-o pe Angela în apropierea casei ei şi şi-au continuat
drumul. Stefania nu a spus nimic când s-au oprit în faţa casei cât
un palat. Mai locuise într-un palat ceva mai mic la Debora şi ştia
cum se mănâncă pâinea şi ce gust are în casa celor bogaţi.
A
coborât din maşină şi şi-a luat bagajul.
-Lasă-l
acolo, Stefania. Intră fără bagaj. Să vedem ce va zice tata, o
învăţă Silviana.
-E
atât de grav? întrebă
cu mirare Ștefănica
în
timp ce punea geamantanul la loc.
-E
grav. Urlă, aruncă cu lucruri… S-ar putea să ne scoată pe
amândouă afară.
Ștefănica
a privit intens ferestrele înalte şi rotunjite în partea de sus
ale casei de parcă ar fi vrut să-l zărească dincolo de perdele pe
bătrânul ce îşi teroriza fetele. Simţi o undă de regret că a
plecat de la bătrâna ce o plătea puţin, dar unde era liniştită.
Curaj! şi-a
spus
şi a păşit după Silviana ce deja urca scările.
Luxul
din casă te copleşea. Era mult mai mult decât văzuse în casa
Deborei şi altfel de lux. Acolo erau multe lucruri noi şi scumpe.
Aici… aici era altfel. Casa avea alt aer. Salonul
de la intrare era din marmură
de Carrara şi la fel erau şi treptele scărilor. Balustrada era din
lemn roşu-ruginiu spre negru, lucrată din
lemn masiv
cu bogăţie de flori şi modele, nu cum se poartă acum în stil
minimalist. Lemnul lucea; trecerea timpului îl şlefuise. Ştiai că
scările acelea sunt foarte vechi de
la prima privire.
Pe pereţi erau tablouri minunate. Ștefănica
nu se pricepea la artă, dar ştia măcar atât că sunt tablouri
normale, cu teme clasice, nu artă modernă în care capul femeii din
tablou stă sub braţ şi nasul pe frunte – cum spusese ea despre
un tablou de-a lui Picasso.
“Beata
Beatrix”, Dante Gabriel Rossetti - citi silabisind pe un
bileţel
pus lăngă un tablou de lângă scări după ce i-a atras privirea
ca un magnet femeia pictată. Avea ochii închişi: nu ştia dacă se
roagă sau e pe moarte… Era sugestivă, îi transmitea emoţie,
simţea că femeia din tablou îi este soră. Aşa s-a simţit ea în
noaptea când a stat la columnă. “
Ecce Ancilla Domini” tot de Dante Gabriel Rossetti citeşte
sub alt tablou în care un înger vine la
Fecioara Maria. Bunavestire! exclamă
realizând ce reprezintă pictura. Privirea îi aleargă rapid spre
alte tablouri din
care o privesc chipuri expresive ce par vii.
-Te
pricepi la artă? întreabă Silviana ce a lăsat-o să privească
liniştită şi să se obişnuiască cu interiorul casei. Nu aşteptă
răspunsul ei şi explică: Tata are o adevărată pasiune pentru
prerafaeliţi şi
pentru renascentişti.
Ștefănica
a privit-o câteva secunde
în tăcere. Nu a înţeles ultimile
ei cuvânte.
Oare îşi bate joc de mine?!
Oare începe şi ea ca Debora să mă umilească?!...
gândi.
-Nu
mă pricep la artă deloc. La şcoală am învăţat rău. Dar
tablourile acestea
îmi
plac. Nu trebuie să fii savant ca să spui că îţi place un
tablou. Femeia din “Beata Beatrix” mi-e dragă. Mi-a amintit de
ceva ce mi s-a întâmplat mie…
Silviana
a venit şi i-a cuprins umerii într-un gest de îmbărbătare.
-Încă
nu s-a trezit tata! Nici nu îmi vine a crede că nu urlă!
Mai
uită-te în jur să te familiarizezi cu interiorul casei.
O
vitrină întreagă din salon avea în ea obiecte vechi nepreţuite.
Aparţineau familiei Anastasia de multe generaţii. Sfeşnice,
orologii, arme, cărţi,
cupe din aur, platouri de argint cu o broderie
aplicată în relief din aur, două lămpi de pe timpuri pentru
luminat, aşezate ca într-o vitrină de muzeu stăteau acolo cuminţi
şi lăsau timpul să alunece peste ele fără a le atinge. Printre
ele, în mijlocul vitrinei,
brodat
cu roşu aprins şi auriu era un fel de emblemă cu un şoim şi un
tigru ce stăteau de o parte şi de alta a ceva ce nu se mai
înţelegea ce a fost căci se distrusese cusătura. Ştefănica
habar nu avea că este un însemn
hieraldic, un blazon de familie aristocrată
şi a trecut cu privirea nepăsătoare peste el. Acelaşi semn era şi
pe poarta de la intrare lucrat în fier forjat şi deasupra uşii
casei dăltuit în piatră. Îşi îndreptă privire şi atenţia
spre alte tablouri când a auzit o voce de bărbat ţipând. Vocea
era stridentă şi rea.
-Silviana!
Silviana, vino aici!
Silviana
a tresărit auzind vocea.
-E
tata, a spus ruşinată
şi parcă scuzându-se. Să mergem să-l cunoşti.
-Unde
eşti?? ţipă isteric bătrânul.
Ștefănica
o urmă pe Silviana spre scări. Era speriată. Vocea bătrânului
avea în ea ceva metalic şi rău şi le zgâria timpanele răsunând
în întreaga casă.
S-au
oprit lângă scări şi au privit în sus spre locul de unde venea
vocea. În capul scărilor era un bătrânel scund, mai scund decât
Ștefănica
care avea un metru şi
jumătate.
Faţa îi era blândă. Când nu ţipa era un bunicuţ cald. Stefania
se uită în spatele lui să vadă dacă mai este cineva cu el, căci
nu-i venea a crede că vocea
pe care o auzise e a lui.
-De
câte ori trebuie să te strig, Silviana?
ţipă bătrânul şi faţa i se schimonosi de ură şi în ochii ce
erau blânzi,
se
aprinse
ca un foc răutatea.
Deci
e vocea bătrânului! Ce straniu! Parcă ar locui doi oameni într-o
singură fiinţă, gândi Ștefănica
şi făcu un pas înapoi. Voia să se ascundă sub arcada ce dădea
spre camera de zi. Gestul ei fu observat de bătrân şi a zâmbit
acru-răutăcios
spre Silviana.
-Ea
cine e? Ce caută în casa
mea?
Silviana
tremura. Căuta o minciună prin care să explice prezenţa Stefaniei
în casă, dar nu o găsea. Nu ştia ce să spună.
-Cine
e? ţipă isteric bătrânul.
Silviana
a deschis gura să răspundă, dar a fost întreruptă de Iyangura,
negresa ce se ocupa de curăţenie şi gătit în fiecare zi a
săptămânii, şi care ieşise din bucătărie.
-Masa
e gata, Elia. Bună dimineaţa, Silviana, vorbi aceasta calm şi
Stefania bănui că intervenise intenţionat în discuţie pentru a
aplana un conflict. Vedea asta în ochii ei ce păreau complici cu ai
Silvianei. O surprinse şi că Iyangura le spusese pe nume
celor doi. Stefania, care
nu mai văzuse niciodată o negresă, o privea
ca pe o curiozitate.
-Bună
dimineaţa, Iyangura, i-a răspuns cu căldură Silviana şi Stefania
a dedus că pe cele două femei le leagă mai mult decât relaţia de
serviciu. Erau prietene. Tată, te rog coboară! E gata masa! se
adresă Silviana tatălui.
Ștefănica
a mai făcut un pas înapoi şi s-a ascuns cu totul după arcada
camerei de zi. Spera că bătrânul să uite de ea pentru moment.
Ţinându-se
de balustradă, cu paşi nesiguri şi foarte înceţi, bătrânul a
început să coboare scările.
-Drăcoaicelor!
Sunteţi două drăcoaice! Ştiu că aţi complotat amândouă să o
alungaţi pe mia
bambina!
Voi două şi Oriana! Toate nişte drăcoaice afurisite şi rele!
ţipa bătrânul şi ameninţa cu braţul liber în timp ce cobora
scările. Întregul trup îi tremura de bătrâneţe şi furie.
Ștefănica
îşi simţea inima cât
un purice. Credea că pe ea o face drăcoaică. Cine m-a pus să plec
de la bătrână?!... Cine!?... Aveam un salariu mic, dar sigur. Am
dat cioara din mână pe cea de pe gard, gândi întristându-se.
-Iyangura,
am spus că nu vreau să te mai văd în casa mea! Pleacă! auzi
Ștefănica
pe
bătrân ţipând şi realiză că pe aceasta a făcut-o drăcoaică,
nu pe ea. Femeile nu răspundeau nimic la ţipetele lui.
Silviana
l-a prins de braţ când a ajuns jos şi îl sprijinea să meargă
spre bucătărie.
-Silviana,
ţi-am dat tot. Te-am iubit imens şi pe tine şi pe Oriana. Cum aţi
putut fi atât de rele cu mine!? De ce aţi alungat-o pe Gianina? se
tânguia bătrânul şi vocea nu îi mai era stridentă. Plângea ca
un copil. A dus pumnii la ochi să-şi şteargă lacrimile.
-Gianina!
Gianina! Tesoro
mio,
unde eşti?
...E
bolnav rău! exclamă Ștefănica
ascunsă după perete. Ce mă fac cu el!?...
Nu
mai auzea foarte clar ce se vorbeşte. Ajunseseră cu toţii în
bucătărie. Vocea bătrânului
se auzea totuşi
tânguindu-se. Plângea şi vorbea în acelaşi timp exact aşa cum
fac copiii.
...Ce
mă fac?! Dacă nu mă descurc!? Cum poate să aibă o voce atât de
rea şi puternică un bătrânel atât de blând!? Parcă ar fi în
el două persoane. E dus rău… Mi-e teamă. Nu trebuia să vin
aici.
Din
gânduri a scos-o Silviana.
-Scuze,
Stefania. Acum tata mănâncă şi e mai liniştit.
-Doamnă
Silviana, nu cred că mă descurc aici! Plec înapoi! spuse
repezit întrerupând-o pe Silviana.
Aceasta
a privit-o intens. Nu putea vorbi încă. Îşi căuta cuvintele. A
luat-o de mână şi a dus-o
spre un fotoliu.
-Şezi.
Ştiu că te-ai speriat. Tata e bolnav. Ţipă. Urlă. Dar e
inofensiv. Ai văzut că şi eu şi Iyangura l-am lăsat să se
descarce. Gianina i-a agravat boala. Îţi explic în cinci minute
câte ceva apoi plec la serviciu.
Restul discutăm la sfârşitul săptămânii.
-Spuneţi,
şopti moale Ștefănica.
-Am
nevoie de ajutorul tău. Te rog!
În
loc de răspuns Ștefănica
dădu puţin din cap că da. Silviana continuă.
-Te
vei adresa pe nume tuturor. Aşa se vorbeşte în casă la noi.
Serviciul tău începe la ora două până seara la zece şi doar în
cazuri excepţionale te vei trezi şi noaptea dacă tata are nevoie
de ceva sau se simte rău. Ai camera ta. Ţi-o va arăta Iyangura.
Mănânci cu tata, dar poţi să iei oricând ceea ce doreşti din
tot ce se află în casă de mâncare. Orele de servire a mesei sunt
sfinte pentru tata. Ai grijă să-şi ia medicamentele. I le dai tu
şi stai lângă el până le înghite. Nu-i răspunde când urlă
căci îi amplifici răul. E ca şi cum ai pune paie pe foc. Dacă e
lăsat în pace se potoleşte singur. Săptămâna aceasta va fi mai
greu, până te acceptă. Şi acum despre plată: o mie de euro pe
lună. Dacă stai cu tata sâmbăta şi duminica, când nu pot veni
eu sau Oriana, iţi vom plăti acele zile ca ore suplimentare. La fel
şi dacă îl veghezi în vreo noapte când îi este rău. Dacă tata
te acceptă îţi vom face contract de angajare.
-Mulţumesc,
şopti
moale Ștefănica.
Nu avea curaj să fie încântată. Vocea stridentă a bătrânului
încă îi mai suna în urechi şi în suflet avea prezentă durerea
vie născută din tot ceea ce trăise de când era în Italia. Ar fi
fost o proastă ce nu învaţă nimic de la viaţă dacă s-ar fi
bucurat.
-Trebuie
să plec. Mai vorbim.
Nelămurită
Ștefănica
o urmă spre uşă.
-Eu
ce trebuie să fac acum?
-Normal
până la două ar trebui să stai degeaba, dar fiind la început fă
treburi mărunte pe care ţi le va spune Iyangura,
ca tata să se obişnuiască cu prezenţa ta şi tu să te
obişnuieşti cu rânduielile casei. Nu-l întreba nimic şi nu-l
deranja. Trebuie să te observe el.
-Mi-e
teamă!
-Eşti
cu Iyangura. E o persoană minunată. Te va ajuta. Plec!
Din
prag Silviana i-a mai spus:
-Îţi
las bagajul în prag lângă scări. O să-l iei deseară în casă.
Ștefănica
a rămas în holul de la intrare. Nu ştia în ce parte să o ia. Era
confuză. Retrăia întreaga ei aventură în Italia: Sicilia, femeia
îngrijită la spital, bătrâna pe care a îngrijit-o până a
murit, Debora, altă bătrână…
De
câte ori am plecat cu bagajul după mine în ultimii ani!? Parcă
sunt un melc cu casa în spinare. Vreau să calc pe pământ tare.
Vreau să simt că mă pot opri şi odihni. Vreau siguranţă pentru
mine şi copiii mei. Simt că înnebunesc. Vreau să mă opresc din
acest ritm infernal şi din acest calvar de a umbla prin lume cu
geamantanul după mine.
Am bagajul în prag. Acum sunt
într-un palat, dar nu ştiu unde voi dormi la noapte. E posibil să
plec iar ca melcul cu casa în spinare… Asta e drama mea şi a
celor ca mine. Suntem dezrădăcinaţi. Nu aparţinem niciunui loc.
Acasă în România, eram flămândă, eram necăjită, aveam griji,
dar mă simţeam a acelui pământ, mă simţeam acasă. Exista un
cuib al meu, un pat al meu şi o casă. Aveam Crăciun, Paşti şi
Înviere. Cântam colinde şi mergeam la denie. Înstrăinarea, a nu
aparţine unui loc şi unui pământ e o condamnare cumplită. Sunt
exact ca o plantă smulsă din pământ cu rădăcinile
în aer.
-Unde
eşti? se auzi întrebată.
Era
Iyangura.
O căuta. A venit spre ea şi i-a întins mâna.
-Iyangura.
-Stefania,
zise apoi zâmbi amar realizând că s-a prezentat pentru prima dată
cum era strigată în Italia. Trebuie să încep să am un singur
nume. E greu să fiu strigată cu un nume și
eu să mă prezint cu alt nume. Ajung să cred că eu sunt două
persoane, gândi.
O
mână albă a strâns o mână neagră ca tăciunele. Stefania avea
sentimente stranii. Îi era ruşine să recunoască că şi ea
discriminase, că a crezut că negrii sunt altfel. Acum, când o
negresă îi zâmbea cald şi îi strângea mâna, realiza că a
greşit. Culoarea pielii era un amănunt nesemnificativ. Esenţial
era că şi una şi alta erau oameni – făpturi ale
lui Dumnezeu egale – şi că amândouă fuseseră alungate de acasă
de sărăcie şi foame.
Povestea
vieţii Iyangurei era mai cumplită decât cea a Stefaniei. Era din
Kenia. Satul ei se chema Mambrui şi era aşezat la poalele muntelui
Kilimanjaro. Făcea parte din
tribul Masai.
Era născută în 1959. Când era copil singurele încălţări au
fost făcute din sticle de plastic turtite pentru a fi transformate
în tălpi şi peste care se legau frunze de papură împletite ca să
ţină loc de barete. Tribul ei încă practica excizarea şi ea
purta pe trup mutilarea aceasta barbară. Toţi fraţii i-au murit de
tetanos. Tata a fost rănit de un leu şi a murit în chinuri
cumplite. Mama a murit la doi ani după un vaccin împotriva
hepatitei făcut de organizaţii umanitare din SUA. Tuşea mereu,
corpul i se acoperise de răni purulente, în gât
avea mereu puroi. Bunica, mama ei care era şi
şamanul tribului, nu a putut-o ajuta. Degeaba a stat trei zile
singură într-un cort din pădure şi a vorbit cu spiritele
morţilor, cu Jengi – spiritul pădurii şi cu Ngai
– zeul ploilor de pe muntele Kilimanjaro
şi degeaba a băut fierturi din plante ce te duc în lumea umbrelor,
că nu a găsit leac
pentru fata ei. Spiritele
i-au
spus că boala nu e de la ei, e de la omul alb ce i-au băgat-o în
sânge.
Bunica
a rămas singură cu
nepoata. Erau
cele mai sărace din sat. Bunica Magdale devenea treptat din şaman
venerat o vrăjitoare mâncătoare de suflete. Toate relele tribului
– moartea, rănirea, accidentele, bolile, pierderea vacilor –
erau din vina ei. Izolate, flămânde şi condamnate să nu le
vorbească nimeni se hrăneau cu rădăcini şi fructe culese din
pădure în lipsa animalelor şi a unui bărbat care să vâneze
pentru ele. Într-o zi fiul căpeteniei de trib a fost rănit la
vânătoare. Noaptea următoare mai mulţi bărbaţi au năvălit în
bordeiul bătrânei aşezat în marginea pădurii în afara satului.
Iyangura – era o copiliţă atunci – a văzut cum i-au tăiat
braţele bunicii, apoi capul. Nu a putut ţipa şi nici plânge din
colţul întunecos în care se ascunsese. După ce bărbaţii au
plecat,
a fugit spre pădure. Nici acum, după atâţia ani, nu îi era clar
în memorie cât timp a durat acel calvar. Nu dormea, mânca rădăcini
şi fugea continuu. A ajuns într-un oraş ce era lângă o apă ce
se întindea până la cer. Pământul s-a făcut de apă – gândi
când vâzu apa nesfârşită. Pe apă plutesc case – a mai
gândit vâzând vapoarele.
A
cerşit, a furat, a dormit pe străzi şi a ascultat poveşti. S-a
prostituat când găsea clienţi. Cea mai frumoasă poveste i-a
spus-o o altă prostituată şi ea visa cu ochii deschişi la
ceea ce auzise.
…Casele
plutitoare te duc departe,
în altă lume. Te duc unde e omul alb şi bogăţie. Eu vreau să
ajung acolo…
S-au
furişat amândouă pe un vapor într-un container. Nu ştiau unde
vor ajunge, dar oriunde ar fi fost era mai bine ca acasă. Drumul a
fost lung şi prietena a murit de foame şi
sete. Ea a ajuns într-un port italian. Era
deshidratată, flămândă şi îngrozită de tovărăşia moartei ce
s-a descompus lângă ea în căldura înnăbuşitoare din container.
Nu ştia cum se cheamă oraşul, ţara şi continentul unde a ajuns.
Erau oameni albi. Era bogăţie. Era cealaltă lume pe care o visase
din Africa. Dar ea trăia tot ca în Africa: cerşea, fura, căuta
prin gunoaie şi dormea pe străzi. Nu se prostitua pentru că nu se
uita nimeni la ea. Scheletică, murdară, sălbăticită şi mutilată
de viaţă, nu trebuia nimănui nici măcar pentru prostituţie. Avea
optsprezece ani.
Uneori
îşi amintea de bunica, dar tot nu putea plânge după ea. Şi-o
amintea cu cioturile mâinilor
tăiate şiroind de sânge, ridicate în sus şi creierul
i se bloca.
…Tu
vei pleca departe. Vei ajunge
dincolo de apă,
în casa veşniciei. Acolo e viaţa altfel şi oamenii altfel. Nu o
să te mai întorci niciodată pe acest pământ. Va veni copilul
tău… îi spunea bunica demult,
când
era copil şi ea o întreba de unde ştie. Mi-a spus spiritul Ngai –
zeul ploilor de pe muntele Kilimanjaro. Spune că tu nu eşti copilul
lui – răspundea bunica.
A
ajuns la Roma. Cineva i-a spus că acest oraş e cetatea eternă şi
ea şi-a amintit de bunica şi de vorbele ei. Oare la acest oraş se
gândea bunica când spunea “casa veşniciei”?
S-a
îmbolnăvit rău. Cineva a găsit-o agonizând pe stradă. A fost
dusă la clinica “Anastasia-Doria” în secţia pentru săraci.
Acolo
a întâlnit-o pe Roberta Anastasia, soţia medicului Elia Anastasia,
cel ce înfiinţase clinica.
Când s-a însănătoşit au luat-o în casa lor. Erau impresionaţi
de povestea vieţii ei. Avea aceeaşi vârstă cu fetele familiei
Anastasia ce atunci erau studente. Nu ştiau ce vor face cu ea, dar
nu puteau să o lase iar pe străzi.
Iyangura
a învăţat să gătească şi să facă curăţenie.
Acum,
după
treizeci de ani, se considera italiancă, Italia era casa ei şi
familia Anastasia Dumnezeul vieţii ei. Uitase spiritele cu care
vorbea bunica. Africa murise din ea. În felul ei era creştină, dar
la un loc cu Iisus era şi Roberta,
şi Elia,
şi Silviana,
şi
Oriana.
Când
s-a căsătorit,
ei i-au făcut o petrecere. Ei i-au găsit de lucru soţului Suha
Bassyam ca portar la clinică. Ei i-au botezat copilul. Fiul
Silvianei era cel mai bun prieten al lui Elia Bassyam, fiul
Iyangurei, căreia ea i-a pus numele binefăcătorului ei. Amândoi
urmau medicina. Elia era obsedat de Africa. Voia să mergă în
locurile unde se născuse părinţii lui. I se părea exotic şi
fascinant să-şi caute rădăcinile pierdute. Iyangura nu vorbea
niciodată
de Africa. Acolo era pentru ea lumea cealaltă. Era un capitol
închis. Acum era italiancă şi era fericită.
*
Cât
timp şi-au atins mâinile parcă şi sufletele celor două s-au
atins. În Stefania plângea România. În Iyangura plângea – fără
voia ei şi oarecum independent
de voinţa ei – Africa şi Kenia. Iyangura era totuşi mai
vindecată de trecut.
-Nu
cred că am să mă descurc. Bătrânul e rău…
Iyangura
o fulgeră cu privirea pe Stefania şi o obligă să tacă. Cum
îndrăznise să spună că bătrânul e rău!?
-Nu
e un om rău. E cel mai bun om de pe pământ. Acum e bolnav. Intră
alt spirit în el când e rău. Elia cel adevărat nu e aşa.
Stefania
nu a răspuns nimic
la
vorbăria Iyangurei despre spirite.
-Nu-ţi
fie frică. Se va obişnui cu tine şi tu cu el. Când ţipă nu te
supăra. Nu e el cel adevărat. Gianina îl făcea să se piardă şi
mai tare.
-Vreau
în grădină, Iyangura, auziră vocea bătrânului, dar nu era
stridentă şi nici încărcată de furie. Avea în ea blândeţe şi
o undă de rugăminte.
Amândouă
au privit spre bătrânul ce se apropia cu paşi mici şi nesiguri.
Avea ochii
calzi. Zâmbea.
-Eu
am treabă la bucătărie, minţi Iyangura. Merge cu tine Stefania.
Când
termină de vorbit o arătă pe Stefania şi îi făcu acesteia un
semn cu ochiul pe care Elia nu îl observă. Bătrânul o privi de
parcă atunci o vedea prima dată. Uitase că o mai văzuse încă o
dată în acea dimineaţă.
-Cine
eşti? o întrebă moale. O cerceta de sus până jos cu curiozitate.
-Sunt
Stefania, signore Elia.
Bătrânul
a început să râdă în hohote. O privea şi iar râdea.
-De
unde vii?! întrebă
cu mirare, dar nu aşteptă răspunsul şi continuă: În casa mea
signore e doar El! Spunând asta arătă cu mâna spre crucifixul de
pe perete. Restul suntem Elia, Silviana, Oriana, Iyangura. Clar?
-Da,signore.
-Fără
signore!
Elia!!
-Elia,
repetă
Stefania când a văzut că bătrânul se înfurie. Făcea orice
numai să rămână calm.
-Să
mergem în grădină, Stefania.
-Îţi
pregătesc ceva să mănânci, Stefania, până când te vei
întoarce.
-Mulţumesc,
Iyangura.
A
ieşit împreună cu bătrânul. L-a prins de braţ când a văzut că
se poticneşte la coborâtul scărilor. Privirea bătrânului s-a
oprit pe bagajul Stefaniei. Un geamantan, poşeta, două sacoşe.
-Ce
sunt astea? Cine le-a pus aici?
Stefania
îl ţinea de braţ şi habar nu avea ce să răspundă. Nu găsea
nicio minciună.
-Sunt
bagajele mele. Sunt noua badantă, vorbi repezit şi ferm. Apoi îşi
spuse în gând: Dacă mă alungă bine, dacă nu nu, dar nu suport
incertitudinea asta!
Bătrânul
o privea din creştet până în tălpi. Stătea cu gura căscată şi
nu găsea cuvinte. Ochii i
se înnegurau.
Stefania se aştepta să înceapă taifunul. Vedea în ochii lui
negură şi furie. Deja se vedea luându-şi lucrurile şi fugind cu
ele spre poartă.
-Nu
vreau altă
badantă! O vreau pe Gianina! scânci Elia. Toată furia din el
devenise un scâncet.
Stefania
se
bucură în adâncul sufletului că bătrânul scânceşte în loc să
urle, dar îi fu şi milă de el. Părea un copil chinuit şi
neajutorat căruia i se furase jucăria cea mai dragă.
-Uite
ce trandafiri minunaţi! exclamă cu exces ce entuziasm pentru a-l
scoate pe bătrân din starea aceea.
De
o parte
şi de alta a scărilor, de-a lungul întregii faţade a casei erau
numai tufe de trandafiri. Roşii, galbeni, roz, grena,
movi,
albaştri,
portocalii, albi
şi unul singur mov.
Mici, mari. Câteva tufe cu trandafiri căţărători cu flori
mărunte se întindeau sus pe perete pe lângă ferestre şi florile
lor erau o explozie roz, una galbenă şi una roşie pe patul de
frunze şi zid înnegrit de timp.
-Sunt
trandafirii Robertei. Ea i-a plantat şi ea îi îngrijea. Câţiva
sunt aduşi
din Anglia. Iubea trandafirii. Iubea copiii.
Iubea oamenii. A fost soţia mea.
Stefania
îl asculta fără a-l întrerupe. Îi era teamă, deşi vorbea
normal, să nu alunece iar într-o stare tulbure.
-Mi-e
dor de ea…
-Ştiu
cum e să-ţi fie dor. Şi mie mi-e dor de copii.
-Ai
copii?
-Da.
Doi băieţi. Sunt în România.
-Şi
Gianina avea un băiat în România. Suferea de dorul lui de murea.
Mia
bambina, donna del mio cuore,
de ce te-au alungat afurisitele mele de fete? începu
a se jelui bătrânul şi Stefania regretă că a vorbit de copii.
Era un dialog banal şi uite în ce stare l-a adus pe bătrân.
Acesta
şi-a smuls braţul şi a plecat în grădină. Era furios. Stefania
l-a urmat, dar la distanţă. Îl supraveghea să nu-i fie rău sau
să nu se lovească.
Elia
s-a aşezat pe o bancă sub un măslin. Vorbea singur, gesticula,
plângea. Apoi a adormit sau moţăia în soarele dulce de toamnă.
Stefania s-a plictisit supraveghindu-l, dar nu a avut curaj să-l
lase singur. Aşteptând să se trezească,
a smuls câteva
buruieni de pe stratul cu trandafiri. Nu avea răbdare să stea
degeaba. Muncea un
pic,
apoi privea în laterala casei unde era banca pe care
şedea bătrânul.
-Ce
faci? se
auzi întrebată şi sări în picioare dintre tufele de flori. Vocea
bătrânului era ciudată.
Avea în ea surprindere, căldură, curiozitate, blândeţe.
Stefania
i-a privit chipul înainte de a-i
răspunde şi a văzut clar că acum locuieşte în el doar omul bun
ca pâinea caldă.
-Am
smuls câteva buruieni de pe stratul cu trandafiri cât timp
dumneavoastră dormeaţi. Nu am răbdare să stau degeaba.
-Fără
dumnevoastră! Am spus clar cum trebuie să te adresezi! Elia! Elia!
Elia!
-Elia,
şopti femeia cu un firicel de voce. Era dificil să se adreseze unui
bătrân aşa. În România era inflaţie
de domnie, în Italia descoperea
că a fi domn
e o stare
nobilă a sufletului,
nu un cuvânt sau o formulă
de politeţe.
-Roberta
se ocupa de trandafiri când trăia. Iubea trandafirii… şopti
bătrânul şi pe faţa lui înota tristeţea şi nostalgia, dar fără
a aluneca în tulburarea dată de boală.
Stefania
nu ştia ce să-i
spună. Îl vedea că suferă. Îl vedea că îi este dor şi îi era
milă de el. Nu ştia cum să acţioneze pentru a nu-i
face rău. Intuia că graniţa dintre starea normală şi boală e la
fel de subţire şi nesigură ca o pânză de păianjen. O emoţie, o
amintire, dorul, retrăirea unui eveniment din trecut puteau rupe
această barieră fragilă.
Morocănos
ca un urs bătrân bărbatul a plecat spre intrarea în casă cu paşi
şovăielnici şi rari. Se clătina. Femeia îl urmă, dar nu
îndrăzni să îl sprijine. Se gândea că o va face când va fi
strict necesar.
Bâtrânul
a intrat în
casă şi a început să urce scările. Ei nu i-a mai adresat niciun
cuvânt. Părea că uitase de prezenţa ei. Toată atitudinea lui
spunea că nu are nevoie de nimic. Trăia în lumea lui de amintiri
şi a închis uşa prezentului. Stefania nu ştia dacă să-l urmeze
sau nu. Stătea în capul scărilor şi aştepta.
Bătrânul,
ajuns sus, a întors capul spre ea şi a privit-o intens. În ochii
lui nu era fărâmă de recunoaştere.
-Tu
cine eşti?
Ce vrei? i
se adresă speriat şi confuz. În voce avea şi o uşoară undă de
ură.
-Sunt
Stefania. Noua badantă,
i-a răspuns speriată. Starea psihică a bătrânului o îngrozea.
El
s-a întors brusc
cu spatele şi a plecat fără a-i mai adresa vreun cuvânt şi ea nu
ştia dacă el şi-a amintit sau nu cine e ea. Probabil că nu.
-Vino
în bucătărie
să mănânci. E târziu, i se adresă Iyangura. Văzând-o că nu
vine şi că priveşte în sus în urma bătrânului adăugă:
Lasă-l. S-a dus să se culce.
O
urmă pe negresă în bucătărie. Aceasta i-a pus o cană mare de
cafea
pe
masă şi i-a spus ferm:
-Şezi!
Bea! Îţi pun şi o gustare.
Stefania
s-a aşezat şi a luat cana cu mâinile tremurând. A băut o gură
mare de cafea apoi a oftat. Şi-a ascuns faţa în palme ca să nu i
se vadă lacrimile.
Iyangura
i-a pus pe masă
câteva felii de pâine cu brânză şi nişte felii de carne foarte
subţiri. A lăsat-o câteva clipe să stea cu faţa în palme şi să
plângă. Nu ştia ce să-i spună.
-Nu
mă descurc. Mi-e teamă. Bătrânul e nebun! scânci.
-Taci!
şuieră cu furie Iyangura. Nu suport oamenii care îşi plâng de
milă!
Stefania
şi-a luat mâinile de la faţă şi o privea cu surprindere pe
negresa ce ţipase la ea. Iyangura nu o lăsă să zică nimic, ci
continuă tot ea.
-O
să te descurci! O să-ţi învingi teama! Elia e bolnav,
dar nu e periculos! vorbi
ferm, apoi continuă mai blând. Nu ştiu ce viaţă ai
dus tu în România. Eu sunt din
Kenia. Sunt o masai. Eram, se corectă imediat. Casele noastre erau
nişte colibe din bălegar uscat numite enk’ang. Singurele
încălţări pe care le-am avut copil fiind erau din sticle de
plastic presate peste care legam resturi de pânză sau frunze de
papură în loc de curele. Tribul meu încă mai practică excizarea.
Vâzând ochii mari ai Stefaniei în care se oglindea clar
neînţelesul, explică: Nu ştii ce înseamnă excizarea!? Tuturor
fetiţelor li se tăia o parte din organele sexuale externe. Fără
anestezie, bineînţeles şi cu instrumente improvizate.
Iyangura
a
tăcut. Privea prin geam zarea. Nu vedea acolo cerul albastru
infinit, ci Africa cu toate durerile ei. Îşi revedea copilăria…
Stefania o privea cu gura căscată. A uitat de cafea, de mâncare şi
de propria-i
teamă. Simţea o durere mai mare ca a ei. Întruchipată într-o
fiinţă îi vorbea Africa, aşa cum şi ea era o întruchipare a
Daciei uitate şi a României.
-Şi
mie mi-au făcut asta. Mama a murit după un vaccin! – Iyangura
râde sinistru spre amar când spune asta şi Stefania nu înţelege
ce se ascunde dincolo de zâmbet. Tata a murit rănit de un leu. Toţi
fraţii mei au murit de tetanos. Am rămas cu bunica Magdale. Bunica
era vraciul satului în tinereţe. Era temută, respectată şi
atoateştiutoare. După ce am rămas doar noi două a fost acuzată
de vrăjitorie şi au omorât-o noaptea câţiva bărbaţi din trib.
I-au tăiat mâinile şi apoi capul. Îi văd şi acum cioturile
mâinilor tăiate înălţate în aer. Şiroiau de sânge şi parcă
atingeau luna plină când le-a întins spre cer. Îmi amintesc
tăcerea ce ţipa în acea noapte.
Stefania
o privea cu groază. Nu putea mânca şi nici gândi logic. În faţa
ochilor avea imaginile descrise de Iyangura.
-Vrei
să mai ştii şi alte lucruri despre Kenia? întrebă cu furie
Iyangura şi continuă fără a aştepta răspunsul ei. Masaii sunt
foarte războinici. Ei se ocupă cu creşterea vitelor şi bogăţia
unui bărbat masai e dată de numărul lor. În
ceremoniile sacre se bea lapte
amestecat cu sânge de vită. În trecut era obiceiul ce un tânăr
masai să omoare un leu cu suliţa pentru a primi o femeie. Aşa a
făcut tata şi a primit-o pe mama. Tânărul ce nu trece această
probă de curaj era alungat din
sat. Băieţilor
masai li se face circumcizie şi nu li se dă voie să arate niciun
semn de suferinţă deşi operaţia se face pe viu, fără anestezie
şi în condiţii mizerabile. Fetele când sunt mutilate au voie să
ţipe.
Stefania
nu mai auzea ce spune Iyangura. Îi privea doar chipul de abanos şi
expresia feţei pe care Africa, ce hrănise lăcomia bogaţilor lumii
de diamante şi sclavi, îşi dăltuise durerea. Nu vorbea Iyangura,
ci plângea Africa.
-Aşa
e şi în ţara ta? repetă de câteva ori întrebarea Iyangura fără
ca Stefania să o audă. Cum e România? întrebă negresa. De ce ai
plecat de acasă? Cum se cheamă tribul tău?
Stefania
a auzit-o în sfârşit.
Nu ştia ce răspuns să-i dea în plus întrebarea despre trib a
şocat-o. Ea auzise de triburi doar la istorie şi legat de comuna
primitivă.
România
nu era Kenia. România ei era altfel şi ea se simţea mândră şi
favorizată de cer că s-a născut româncă. Cu ochii minţii şi cu
inima revedea copilăria cu poveştile bunicii, uliţa copilăriei,
gustul alivancei
– bunica încă mai făcea alivancă atunci
când
era ea copil – cu mărar şi codiţe de ceapă în compoziţie şi
cu smântână şi zahăr deasupra după ce era scoasă din cuptor,
poveştile cu zâne şi cu zmei, şi cu străbuni viteji ce luptau
pentru apărarea pământului numit România spuse seara de bunicul,
colindele de la Crăciun, chiuitul şi muzica de la nuntă, bocitul
la înmormântare. Asta era România
ce îi umplea sufletul.
Ochii i s-au umplut de lacrimi. Îi
era dor… dor până la os de casă. Cu greu a şoptit amestecând
cuvânt cu lacrimă:
-România
nu e Kenia. România e raiul meu de pe pământ. România e acasă. E
locul de care îmi este mereu dor. Aici vreau să câştig bani, dar
acolo vreau să trăiesc.
Iyangura
o privea cu mirare.
-Dacă
e aşa de ce ai plecat?
Stefania
şi-a ascuns faţa în palme şi hohotea de
plâns. “Munţii
noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă” îşi
aminti de un vers
românesc
şi care acum era mai actual ca oricând. Apoi îşi aminti
de comunism şi de Ceauşescu şi de viaţa trăită atunci, retrăi
vremurile recente, “democraţia” adică anotimpul hienelor când
lupii tineri ai comunismului au năpârlit în mari democraţi şi nu
ştia ce să-i
spună Iyangurei.
-E
greu la noi acum, şopti cu faţa ascunsă în palme, apoi nu mai
scoase niciun cuvânt.
Negresa
i-a pus mâinile pe umeri într-un gest de îmbărbătare.
-Mănâncă.
După aceea îţi voi arăta casa, camera ta şi ce treburi ai de
făcut. Nu e greu.
Curaj!
Stefania
a început să mănânce tăcută. Pe pâine cădeau lacrimi sărate
şi ea o mânca aşa. Gustul pâinii prin străini e întotdeauna mai
sărat: de la lacrimi şi de la dor…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu