luni, 5 august 2019

CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE..(fragment)


A adormit greu. A visat un bătrânel bun şi cald. Era un fel de bunicuţ. Ea îl îngrijea şi bătrânul era total dependent de ea. Avea comportament de copil ce era foarte ataşat de ea. Când s-a trezit a ştiut că l-a visat pe doctorul la care urma să lucreze. Nu îi ţinea minte trăsăturile feţei, dar ştia că e bătrânul despre care îi vorbise Angela.
A salutat-o pe bătrână, dar aceasta nu i-a răspuns, şi a ieşit în stradă unde o aştepta într-o maşină Angela şi o doamnă ce avea în jur de cincizeci de ani.
-Silviana. Stefania, făcu prezentările Angela.
Italianca o privea atent pe româncă; românca o studia pe italiancă. Şi în privirea uneia şi în a alteia era acelaşi lucru: neîncredere şi teamă.
Tunsă scurt, cu fire albe în părul ce a fost cândva un blond-cenuşiu, dar în ciuda lor are un aer tineresc, naturală, zâmbeşte cald, îmbrăcată frumos: pantalon albastru de in topit, o bluză albă cu dantelă fină în jurul decolteului şi o jachetă împletită tot albastră, dar spre gri, cu podoabe discrete şi fine – o doamnă adevărată şi altfel decât Debora, gândi Stefania studiind-o pe Silviana. Modestie şi nobleţe îngemănate într-un om!
Mică, brunetă, tunsă scurt şi cu părul uşor ondulat, cu ochii căprui trişti şi încercănaţi, buzele strânse într-o linie dură – pare altfel decât Gianina, gândi Silviana, apoi se răzgândi. Exact aşa o sfântă era şi Gianina când a venit în casă la noi. Cerşea, plângea, se văicărea încât toţi am luat-o în braţe ca pe un copil.
-Nu prea am încredere în românce, îndrăzni să spună Silviana. În vocea ei nu era răutate, ci teamă.
-Nici eu în italience, doamnă, i-a răspuns ferm şi a fulgerat-o cu privirea.
O clipă privirile celor două femei s-au duelat nemilos. Silviana avea dreptate. Ştefănica avea dreptate. Demnitatea de a fi italian ţipa în privirea Silvianei, iar din privirea Ștefănicăi ţipa demnitatea de a fi român. Niciuna nu şi-a plecat privirea.
-Să mergem. Ţi-a povestit Angela cum e tata?
-Da.
Maşina rula încet pe străzile Romei. Ștefănica a observat că merg în cartierul Aventino unde era magazinul Parco Leonardo Shopping Centre unde fusese la cumpărături.
-Mi-e jenă pentru tata că a ajuns aşa. A fost un tată şi un soţ minunat. Nu a înşelat-o niciodată pe mama. E aşa din cauza bolii. Stefania, nu mi-o lua în nume de rău, dar trebuie să-ţi spun: s-ar putea să urle, să te dea afară, să nu te suporte. Va fi foarte greu pentru tine cel puţin la început. O vrea doar pe Gianina. Boceşte prin casă după ea şi o strigă.
-Mulţumesc că îmi spuneţi asta.
Au lăsat-o pe Angela în apropierea casei ei şi şi-au continuat drumul. Stefania nu a spus nimic când s-au oprit în faţa casei cât un palat. Mai locuise într-un palat ceva mai mic la Debora şi ştia cum se mănâncă pâinea şi ce gust are în casa celor bogaţi.
A coborât din maşină şi şi-a luat bagajul.
-Lasă-l acolo, Stefania. Intră fără bagaj. Să vedem ce va zice tata, o învăţă Silviana.
-E atât de grav? întrebă cu mirare Ștefănica în timp ce punea geamantanul la loc.
-E grav. Urlă, aruncă cu lucruri… S-ar putea să ne scoată pe amândouă afară.
Ștefănica a privit intens ferestrele înalte şi rotunjite în partea de sus ale casei de parcă ar fi vrut să-l zărească dincolo de perdele pe bătrânul ce îşi teroriza fetele. Simţi o undă de regret că a plecat de la bătrâna ce o plătea puţin, dar unde era liniştită. Curaj! şi-a spus şi a păşit după Silviana ce deja urca scările.
Luxul din casă te copleşea. Era mult mai mult decât văzuse în casa Deborei şi altfel de lux. Acolo erau multe lucruri noi şi scumpe. Aici… aici era altfel. Casa avea alt aer. Salonul de la intrare era din marmură de Carrara şi la fel erau şi treptele scărilor. Balustrada era din lemn roşu-ruginiu spre negru, lucrată din lemn masiv cu bogăţie de flori şi modele, nu cum se poartă acum în stil minimalist. Lemnul lucea; trecerea timpului îl şlefuise. Ştiai că scările acelea sunt foarte vechi de la prima privire. Pe pereţi erau tablouri minunate. Ștefănica nu se pricepea la artă, dar ştia măcar atât că sunt tablouri normale, cu teme clasice, nu artă modernă în care capul femeii din tablou stă sub braţ şi nasul pe frunte – cum spusese ea despre un tablou de-a lui Picasso.
“Beata Beatrix”, Dante Gabriel Rossetti - citi silabisind pe un bileţel pus lăngă un tablou de lângă scări după ce i-a atras privirea ca un magnet femeia pictată. Avea ochii închişi: nu ştia dacă se roagă sau e pe moarte… Era sugestivă, îi transmitea emoţie, simţea că femeia din tablou îi este soră. Aşa s-a simţit ea în noaptea când a stat la columnă. “ Ecce Ancilla Domini” tot de Dante Gabriel Rossetti citeşte sub alt tablou în care un înger vine la Fecioara Maria. Bunavestire! exclamă realizând ce reprezintă pictura. Privirea îi aleargă rapid spre alte tablouri din care o privesc chipuri expresive ce par vii.
-Te pricepi la artă? întreabă Silviana ce a lăsat-o să privească liniştită şi să se obişnuiască cu interiorul casei. Nu aşteptă răspunsul ei şi explică: Tata are o adevărată pasiune pentru prerafaeliţi şi pentru renascentişti.
Ștefănica a privit-o câteva secunde în tăcere. Nu a înţeles ultimile ei cuvânte. Oare îşi bate joc de mine?! Oare începe şi ea ca Debora să mă umilească?!... gândi.
-Nu mă pricep la artă deloc. La şcoală am învăţat rău. Dar tablourile acestea îmi plac. Nu trebuie să fii savant ca să spui că îţi place un tablou. Femeia din “Beata Beatrix” mi-e dragă. Mi-a amintit de ceva ce mi s-a întâmplat mie…
Silviana a venit şi i-a cuprins umerii într-un gest de îmbărbătare.
-Încă nu s-a trezit tata! Nici nu îmi vine a crede că nu urlă! Mai uită-te în jur să te familiarizezi cu interiorul casei.
O vitrină întreagă din salon avea în ea obiecte vechi nepreţuite. Aparţineau familiei Anastasia de multe generaţii. Sfeşnice, orologii, arme, cărţi, cupe din aur, platouri de argint cu o broderie aplicată în relief din aur, două lămpi de pe timpuri pentru luminat, aşezate ca într-o vitrină de muzeu stăteau acolo cuminţi şi lăsau timpul să alunece peste ele fără a le atinge. Printre ele, în mijlocul vitrinei, brodat cu roşu aprins şi auriu era un fel de emblemă cu un şoim şi un tigru ce stăteau de o parte şi de alta a ceva ce nu se mai înţelegea ce a fost căci se distrusese cusătura. Ştefănica habar nu avea că este un însemn hieraldic, un blazon de familie aristocrată şi a trecut cu privirea nepăsătoare peste el. Acelaşi semn era şi pe poarta de la intrare lucrat în fier forjat şi deasupra uşii casei dăltuit în piatră. Îşi îndreptă privire şi atenţia spre alte tablouri când a auzit o voce de bărbat ţipând. Vocea era stridentă şi rea.
-Silviana! Silviana, vino aici!
Silviana a tresărit auzind vocea.
-E tata, a spus ruşinată şi parcă scuzându-se. Să mergem să-l cunoşti.
-Unde eşti?? ţipă isteric bătrânul.
Ștefănica o urmă pe Silviana spre scări. Era speriată. Vocea bătrânului avea în ea ceva metalic şi rău şi le zgâria timpanele răsunând în întreaga casă.
S-au oprit lângă scări şi au privit în sus spre locul de unde venea vocea. În capul scărilor era un bătrânel scund, mai scund decât Ștefănica care avea un metru şi jumătate. Faţa îi era blândă. Când nu ţipa era un bunicuţ cald. Stefania se uită în spatele lui să vadă dacă mai este cineva cu el, căci nu-i venea a crede că vocea pe care o auzise e a lui.
-De câte ori trebuie să te strig, Silviana? ţipă bătrânul şi faţa i se schimonosi de ură şi în ochii ce erau blânzi, se aprinse ca un foc răutatea.
Deci e vocea bătrânului! Ce straniu! Parcă ar locui doi oameni într-o singură fiinţă, gândi Ștefănica şi făcu un pas înapoi. Voia să se ascundă sub arcada ce dădea spre camera de zi. Gestul ei fu observat de bătrân şi a zâmbit acru-răutăcios spre Silviana.
-Ea cine e? Ce caută în casa mea?
Silviana tremura. Căuta o minciună prin care să explice prezenţa Stefaniei în casă, dar nu o găsea. Nu ştia ce să spună.
-Cine e? ţipă isteric bătrânul.
Silviana a deschis gura să răspundă, dar a fost întreruptă de Iyangura, negresa ce se ocupa de curăţenie şi gătit în fiecare zi a săptămânii, şi care ieşise din bucătărie.
-Masa e gata, Elia. Bună dimineaţa, Silviana, vorbi aceasta calm şi Stefania bănui că intervenise intenţionat în discuţie pentru a aplana un conflict. Vedea asta în ochii ei ce păreau complici cu ai Silvianei. O surprinse şi că Iyangura le spusese pe nume celor doi. Stefania, care nu mai văzuse niciodată o negresă, o privea ca pe o curiozitate.
-Bună dimineaţa, Iyangura, i-a răspuns cu căldură Silviana şi Stefania a dedus că pe cele două femei le leagă mai mult decât relaţia de serviciu. Erau prietene. Tată, te rog coboară! E gata masa! se adresă Silviana tatălui.
Ștefănica a mai făcut un pas înapoi şi s-a ascuns cu totul după arcada camerei de zi. Spera că bătrânul să uite de ea pentru moment.
Ţinându-se de balustradă, cu paşi nesiguri şi foarte înceţi, bătrânul a început să coboare scările.
-Drăcoaicelor! Sunteţi două drăcoaice! Ştiu că aţi complotat amândouă să o alungaţi pe mia bambina! Voi două şi Oriana! Toate nişte drăcoaice afurisite şi rele! ţipa bătrânul şi ameninţa cu braţul liber în timp ce cobora scările. Întregul trup îi tremura de bătrâneţe şi furie.
Ștefănica îşi simţea inima cât un purice. Credea că pe ea o face drăcoaică. Cine m-a pus să plec de la bătrână?!... Cine!?... Aveam un salariu mic, dar sigur. Am dat cioara din mână pe cea de pe gard, gândi întristându-se.
-Iyangura, am spus că nu vreau să te mai văd în casa mea! Pleacă! auzi Ștefănica pe bătrân ţipând şi realiză că pe aceasta a făcut-o drăcoaică, nu pe ea. Femeile nu răspundeau nimic la ţipetele lui.
Silviana l-a prins de braţ când a ajuns jos şi îl sprijinea să meargă spre bucătărie.
-Silviana, ţi-am dat tot. Te-am iubit imens şi pe tine şi pe Oriana. Cum aţi putut fi atât de rele cu mine!? De ce aţi alungat-o pe Gianina? se tânguia bătrânul şi vocea nu îi mai era stridentă. Plângea ca un copil. A dus pumnii la ochi să-şi şteargă lacrimile.
-Gianina! Gianina! Tesoro mio, unde eşti?
...E bolnav rău! exclamă Ștefănica ascunsă după perete. Ce mă fac cu el!?...
Nu mai auzea foarte clar ce se vorbeşte. Ajunseseră cu toţii în bucătărie. Vocea bătrânului se auzea totuşi tânguindu-se. Plângea şi vorbea în acelaşi timp exact aşa cum fac copiii.
...Ce mă fac?! Dacă nu mă descurc!? Cum poate să aibă o voce atât de rea şi puternică un bătrânel atât de blând!? Parcă ar fi în el două persoane. E dus rău… Mi-e teamă. Nu trebuia să vin aici.
Din gânduri a scos-o Silviana.
-Scuze, Stefania. Acum tata mănâncă şi e mai liniştit.
-Doamnă Silviana, nu cred că mă descurc aici! Plec înapoi! spuse repezit întrerupând-o pe Silviana.
Aceasta a privit-o intens. Nu putea vorbi încă. Îşi căuta cuvintele. A luat-o de mână şi a dus-o spre un fotoliu.
-Şezi. Ştiu că te-ai speriat. Tata e bolnav. Ţipă. Urlă. Dar e inofensiv. Ai văzut că şi eu şi Iyangura l-am lăsat să se descarce. Gianina i-a agravat boala. Îţi explic în cinci minute câte ceva apoi plec la serviciu. Restul discutăm la sfârşitul săptămânii.
-Spuneţi, şopti moale Ștefănica.
-Am nevoie de ajutorul tău. Te rog!
În loc de răspuns Ștefănica dădu puţin din cap că da. Silviana continuă.
-Te vei adresa pe nume tuturor. Aşa se vorbeşte în casă la noi. Serviciul tău începe la ora două până seara la zece şi doar în cazuri excepţionale te vei trezi şi noaptea dacă tata are nevoie de ceva sau se simte rău. Ai camera ta. Ţi-o va arăta Iyangura. Mănânci cu tata, dar poţi să iei oricând ceea ce doreşti din tot ce se află în casă de mâncare. Orele de servire a mesei sunt sfinte pentru tata. Ai grijă să-şi ia medicamentele. I le dai tu şi stai lângă el până le înghite. Nu-i răspunde când urlă căci îi amplifici răul. E ca şi cum ai pune paie pe foc. Dacă e lăsat în pace se potoleşte singur. Săptămâna aceasta va fi mai greu, până te acceptă. Şi acum despre plată: o mie de euro pe lună. Dacă stai cu tata sâmbăta şi duminica, când nu pot veni eu sau Oriana, iţi vom plăti acele zile ca ore suplimentare. La fel şi dacă îl veghezi în vreo noapte când îi este rău. Dacă tata te acceptă îţi vom face contract de angajare.
-Mulţumesc, şopti moale Ștefănica. Nu avea curaj să fie încântată. Vocea stridentă a bătrânului încă îi mai suna în urechi şi în suflet avea prezentă durerea vie născută din tot ceea ce trăise de când era în Italia. Ar fi fost o proastă ce nu învaţă nimic de la viaţă dacă s-ar fi bucurat.
-Trebuie să plec. Mai vorbim.
Nelămurită Ștefănica o urmă spre uşă.
-Eu ce trebuie să fac acum?
-Normal până la două ar trebui să stai degeaba, dar fiind la început fă treburi mărunte pe care ţi le va spune Iyangura, ca tata să se obişnuiască cu prezenţa ta şi tu să te obişnuieşti cu rânduielile casei. Nu-l întreba nimic şi nu-l deranja. Trebuie să te observe el.
-Mi-e teamă!
-Eşti cu Iyangura. E o persoană minunată. Te va ajuta. Plec!
Din prag Silviana i-a mai spus:
-Îţi las bagajul în prag lângă scări. O să-l iei deseară în casă.
Ștefănica a rămas în holul de la intrare. Nu ştia în ce parte să o ia. Era confuză. Retrăia întreaga ei aventură în Italia: Sicilia, femeia îngrijită la spital, bătrâna pe care a îngrijit-o până a murit, Debora, altă bătrână…
De câte ori am plecat cu bagajul după mine în ultimii ani!? Parcă sunt un melc cu casa în spinare. Vreau să calc pe pământ tare. Vreau să simt că mă pot opri şi odihni. Vreau siguranţă pentru mine şi copiii mei. Simt că înnebunesc. Vreau să mă opresc din acest ritm infernal şi din acest calvar de a umbla prin lume cu geamantanul după mine. Am bagajul în prag. Acum sunt într-un palat, dar nu ştiu unde voi dormi la noapte. E posibil să plec iar ca melcul cu casa în spinare… Asta e drama mea şi a celor ca mine. Suntem dezrădăcinaţi. Nu aparţinem niciunui loc. Acasă în România, eram flămândă, eram necăjită, aveam griji, dar mă simţeam a acelui pământ, mă simţeam acasă. Exista un cuib al meu, un pat al meu şi o casă. Aveam Crăciun, Paşti şi Înviere. Cântam colinde şi mergeam la denie. Înstrăinarea, a nu aparţine unui loc şi unui pământ e o condamnare cumplită. Sunt exact ca o plantă smulsă din pământ cu rădăcinile în aer.
-Unde eşti? se auzi întrebată.
Era Iyangura. O căuta. A venit spre ea şi i-a întins mâna.
-Iyangura.
-Stefania, zise apoi zâmbi amar realizând că s-a prezentat pentru prima dată cum era strigată în Italia. Trebuie să încep să am un singur nume. E greu să fiu strigată cu un nume și eu să mă prezint cu alt nume. Ajung să cred că eu sunt două persoane, gândi.
O mână albă a strâns o mână neagră ca tăciunele. Stefania avea sentimente stranii. Îi era ruşine să recunoască că şi ea discriminase, că a crezut că negrii sunt altfel. Acum, când o negresă îi zâmbea cald şi îi strângea mâna, realiza că a greşit. Culoarea pielii era un amănunt nesemnificativ. Esenţial era că şi una şi alta erau oameni – făpturi ale lui Dumnezeu egale – şi că amândouă fuseseră alungate de acasă de sărăcie şi foame.
Povestea vieţii Iyangurei era mai cumplită decât cea a Stefaniei. Era din Kenia. Satul ei se chema Mambrui şi era aşezat la poalele muntelui Kilimanjaro. Făcea parte din tribul Masai. Era născută în 1959. Când era copil singurele încălţări au fost făcute din sticle de plastic turtite pentru a fi transformate în tălpi şi peste care se legau frunze de papură împletite ca să ţină loc de barete. Tribul ei încă practica excizarea şi ea purta pe trup mutilarea aceasta barbară. Toţi fraţii i-au murit de tetanos. Tata a fost rănit de un leu şi a murit în chinuri cumplite. Mama a murit la doi ani după un vaccin împotriva hepatitei făcut de organizaţii umanitare din SUA. Tuşea mereu, corpul i se acoperise de răni purulente, în gât avea mereu puroi. Bunica, mama ei care era şi şamanul tribului, nu a putut-o ajuta. Degeaba a stat trei zile singură într-un cort din pădure şi a vorbit cu spiritele morţilor, cu Jengi – spiritul pădurii şi cu Ngai – zeul ploilor de pe muntele Kilimanjaro şi degeaba a băut fierturi din plante ce te duc în lumea umbrelor, că nu a găsit leac pentru fata ei. Spiritele i-au spus că boala nu e de la ei, e de la omul alb ce i-au băgat-o în sânge.
Bunica a rămas singură cu nepoata. Erau cele mai sărace din sat. Bunica Magdale devenea treptat din şaman venerat o vrăjitoare mâncătoare de suflete. Toate relele tribului – moartea, rănirea, accidentele, bolile, pierderea vacilor – erau din vina ei. Izolate, flămânde şi condamnate să nu le vorbească nimeni se hrăneau cu rădăcini şi fructe culese din pădure în lipsa animalelor şi a unui bărbat care să vâneze pentru ele. Într-o zi fiul căpeteniei de trib a fost rănit la vânătoare. Noaptea următoare mai mulţi bărbaţi au năvălit în bordeiul bătrânei aşezat în marginea pădurii în afara satului. Iyangura – era o copiliţă atunci – a văzut cum i-au tăiat braţele bunicii, apoi capul. Nu a putut ţipa şi nici plânge din colţul întunecos în care se ascunsese. După ce bărbaţii au plecat, a fugit spre pădure. Nici acum, după atâţia ani, nu îi era clar în memorie cât timp a durat acel calvar. Nu dormea, mânca rădăcini şi fugea continuu. A ajuns într-un oraş ce era lângă o apă ce se întindea până la cer. Pământul s-a făcut de apă – gândi când vâzu apa nesfârşită. Pe apă plutesc case – a mai gândit vâzând vapoarele.
A cerşit, a furat, a dormit pe străzi şi a ascultat poveşti. S-a prostituat când găsea clienţi. Cea mai frumoasă poveste i-a spus-o o altă prostituată şi ea visa cu ochii deschişi la ceea ce auzise.
…Casele plutitoare te duc departe, în altă lume. Te duc unde e omul alb şi bogăţie. Eu vreau să ajung acolo…
S-au furişat amândouă pe un vapor într-un container. Nu ştiau unde vor ajunge, dar oriunde ar fi fost era mai bine ca acasă. Drumul a fost lung şi prietena a murit de foame şi sete. Ea a ajuns într-un port italian. Era deshidratată, flămândă şi îngrozită de tovărăşia moartei ce s-a descompus lângă ea în căldura înnăbuşitoare din container. Nu ştia cum se cheamă oraşul, ţara şi continentul unde a ajuns. Erau oameni albi. Era bogăţie. Era cealaltă lume pe care o visase din Africa. Dar ea trăia tot ca în Africa: cerşea, fura, căuta prin gunoaie şi dormea pe străzi. Nu se prostitua pentru că nu se uita nimeni la ea. Scheletică, murdară, sălbăticită şi mutilată de viaţă, nu trebuia nimănui nici măcar pentru prostituţie. Avea optsprezece ani.
Uneori îşi amintea de bunica, dar tot nu putea plânge după ea. Şi-o amintea cu cioturile mâinilor tăiate şiroind de sânge, ridicate în sus şi creierul i se bloca.
…Tu vei pleca departe. Vei ajunge dincolo de apă, în casa veşniciei. Acolo e viaţa altfel şi oamenii altfel. Nu o să te mai întorci niciodată pe acest pământ. Va veni copilul tău… îi spunea bunica demult, când era copil şi ea o întreba de unde ştie. Mi-a spus spiritul Ngai – zeul ploilor de pe muntele Kilimanjaro. Spune că tu nu eşti copilul lui – răspundea bunica.
A ajuns la Roma. Cineva i-a spus că acest oraş e cetatea eternă şi ea şi-a amintit de bunica şi de vorbele ei. Oare la acest oraş se gândea bunica când spunea “casa veşniciei”?
S-a îmbolnăvit rău. Cineva a găsit-o agonizând pe stradă. A fost dusă la clinica “Anastasia-Doria” în secţia pentru săraci.
Acolo a întâlnit-o pe Roberta Anastasia, soţia medicului Elia Anastasia, cel ce înfiinţase clinica. Când s-a însănătoşit au luat-o în casa lor. Erau impresionaţi de povestea vieţii ei. Avea aceeaşi vârstă cu fetele familiei Anastasia ce atunci erau studente. Nu ştiau ce vor face cu ea, dar nu puteau să o lase iar pe străzi.
Iyangura a învăţat să gătească şi să facă curăţenie.
Acum, după treizeci de ani, se considera italiancă, Italia era casa ei şi familia Anastasia Dumnezeul vieţii ei. Uitase spiritele cu care vorbea bunica. Africa murise din ea. În felul ei era creştină, dar la un loc cu Iisus era şi Roberta, şi Elia, şi Silviana, şi Oriana.
Când s-a căsătorit, ei i-au făcut o petrecere. Ei i-au găsit de lucru soţului Suha Bassyam ca portar la clinică. Ei i-au botezat copilul. Fiul Silvianei era cel mai bun prieten al lui Elia Bassyam, fiul Iyangurei, căreia ea i-a pus numele binefăcătorului ei. Amândoi urmau medicina. Elia era obsedat de Africa. Voia să mergă în locurile unde se născuse părinţii lui. I se părea exotic şi fascinant să-şi caute rădăcinile pierdute. Iyangura nu vorbea niciodată de Africa. Acolo era pentru ea lumea cealaltă. Era un capitol închis. Acum era italiancă şi era fericită.
*
Cât timp şi-au atins mâinile parcă şi sufletele celor două s-au atins. În Stefania plângea România. În Iyangura plângea – fără voia ei şi oarecum independent de voinţa ei – Africa şi Kenia. Iyangura era totuşi mai vindecată de trecut.
-Nu cred că am să mă descurc. Bătrânul e rău…
Iyangura o fulgeră cu privirea pe Stefania şi o obligă să tacă. Cum îndrăznise să spună că bătrânul e rău!?
-Nu e un om rău. E cel mai bun om de pe pământ. Acum e bolnav. Intră alt spirit în el când e rău. Elia cel adevărat nu e aşa.
Stefania nu a răspuns nimic la vorbăria Iyangurei despre spirite.
-Nu-ţi fie frică. Se va obişnui cu tine şi tu cu el. Când ţipă nu te supăra. Nu e el cel adevărat. Gianina îl făcea să se piardă şi mai tare.
-Vreau în grădină, Iyangura, auziră vocea bătrânului, dar nu era stridentă şi nici încărcată de furie. Avea în ea blândeţe şi o undă de rugăminte.
Amândouă au privit spre bătrânul ce se apropia cu paşi mici şi nesiguri. Avea ochii calzi. Zâmbea.
-Eu am treabă la bucătărie, minţi Iyangura. Merge cu tine Stefania.
Când termină de vorbit o arătă pe Stefania şi îi făcu acesteia un semn cu ochiul pe care Elia nu îl observă. Bătrânul o privi de parcă atunci o vedea prima dată. Uitase că o mai văzuse încă o dată în acea dimineaţă.
-Cine eşti? o întrebă moale. O cerceta de sus până jos cu curiozitate.
-Sunt Stefania, signore Elia.
Bătrânul a început să râdă în hohote. O privea şi iar râdea.
-De unde vii?! întrebă cu mirare, dar nu aşteptă răspunsul şi continuă: În casa mea signore e doar El! Spunând asta arătă cu mâna spre crucifixul de pe perete. Restul suntem Elia, Silviana, Oriana, Iyangura. Clar?
-Da,signore.
-Fără signore! Elia!!
-Elia, repetă Stefania când a văzut că bătrânul se înfurie. Făcea orice numai să rămână calm.
-Să mergem în grădină, Stefania.
-Îţi pregătesc ceva să mănânci, Stefania, până când te vei întoarce.
-Mulţumesc, Iyangura.
A ieşit împreună cu bătrânul. L-a prins de braţ când a văzut că se poticneşte la coborâtul scărilor. Privirea bătrânului s-a oprit pe bagajul Stefaniei. Un geamantan, poşeta, două sacoşe.
-Ce sunt astea? Cine le-a pus aici?
Stefania îl ţinea de braţ şi habar nu avea ce să răspundă. Nu găsea nicio minciună.
-Sunt bagajele mele. Sunt noua badantă, vorbi repezit şi ferm. Apoi îşi spuse în gând: Dacă mă alungă bine, dacă nu nu, dar nu suport incertitudinea asta!
Bătrânul o privea din creştet până în tălpi. Stătea cu gura căscată şi nu găsea cuvinte. Ochii i se înnegurau. Stefania se aştepta să înceapă taifunul. Vedea în ochii lui negură şi furie. Deja se vedea luându-şi lucrurile şi fugind cu ele spre poartă.
-Nu vreau altă badantă! O vreau pe Gianina! scânci Elia. Toată furia din el devenise un scâncet.
Stefania se bucură în adâncul sufletului că bătrânul scânceşte în loc să urle, dar îi fu şi milă de el. Părea un copil chinuit şi neajutorat căruia i se furase jucăria cea mai dragă.
-Uite ce trandafiri minunaţi! exclamă cu exces ce entuziasm pentru a-l scoate pe bătrân din starea aceea.
De o parte şi de alta a scărilor, de-a lungul întregii faţade a casei erau numai tufe de trandafiri. Roşii, galbeni, roz, grena, movi, albaştri, portocalii, albi şi unul singur mov. Mici, mari. Câteva tufe cu trandafiri căţărători cu flori mărunte se întindeau sus pe perete pe lângă ferestre şi florile lor erau o explozie roz, una galbenă şi una roşie pe patul de frunze şi zid înnegrit de timp.
-Sunt trandafirii Robertei. Ea i-a plantat şi ea îi îngrijea. Câţiva sunt aduşi din Anglia. Iubea trandafirii. Iubea copiii. Iubea oamenii. A fost soţia mea.
Stefania îl asculta fără a-l întrerupe. Îi era teamă, deşi vorbea normal, să nu alunece iar într-o stare tulbure.
-Mi-e dor de ea…
-Ştiu cum e să-ţi fie dor. Şi mie mi-e dor de copii.
-Ai copii?
-Da. Doi băieţi. Sunt în România.
-Şi Gianina avea un băiat în România. Suferea de dorul lui de murea. Mia bambina, donna del mio cuore, de ce te-au alungat afurisitele mele de fete? începu a se jelui bătrânul şi Stefania regretă că a vorbit de copii. Era un dialog banal şi uite în ce stare l-a adus pe bătrân.
Acesta şi-a smuls braţul şi a plecat în grădină. Era furios. Stefania l-a urmat, dar la distanţă. Îl supraveghea să nu-i fie rău sau să nu se lovească.
Elia s-a aşezat pe o bancă sub un măslin. Vorbea singur, gesticula, plângea. Apoi a adormit sau moţăia în soarele dulce de toamnă. Stefania s-a plictisit supraveghindu-l, dar nu a avut curaj să-l lase singur. Aşteptând să se trezească, a smuls câteva buruieni de pe stratul cu trandafiri. Nu avea răbdare să stea degeaba. Muncea un pic, apoi privea în laterala casei unde era banca pe care şedea bătrânul.
-Ce faci? se auzi întrebată şi sări în picioare dintre tufele de flori. Vocea bătrânului era ciudată. Avea în ea surprindere, căldură, curiozitate, blândeţe.
Stefania i-a privit chipul înainte de a-i răspunde şi a văzut clar că acum locuieşte în el doar omul bun ca pâinea caldă.
-Am smuls câteva buruieni de pe stratul cu trandafiri cât timp dumneavoastră dormeaţi. Nu am răbdare să stau degeaba.
-Fără dumnevoastră! Am spus clar cum trebuie să te adresezi! Elia! Elia! Elia!
-Elia, şopti femeia cu un firicel de voce. Era dificil să se adreseze unui bătrân aşa. În România era inflaţie de domnie, în Italia descoperea că a fi domn e o stare nobilă a sufletului, nu un cuvânt sau o formulă de politeţe.
-Roberta se ocupa de trandafiri când trăia. Iubea trandafirii… şopti bătrânul şi pe faţa lui înota tristeţea şi nostalgia, dar fără a aluneca în tulburarea dată de boală.
Stefania nu ştia ce să-i spună. Îl vedea că suferă. Îl vedea că îi este dor şi îi era milă de el. Nu ştia cum să acţioneze pentru a nu-i face rău. Intuia că graniţa dintre starea normală şi boală e la fel de subţire şi nesigură ca o pânză de păianjen. O emoţie, o amintire, dorul, retrăirea unui eveniment din trecut puteau rupe această barieră fragilă.
Morocănos ca un urs bătrân bărbatul a plecat spre intrarea în casă cu paşi şovăielnici şi rari. Se clătina. Femeia îl urmă, dar nu îndrăzni să îl sprijine. Se gândea că o va face când va fi strict necesar.
Bâtrânul a intrat în casă şi a început să urce scările. Ei nu i-a mai adresat niciun cuvânt. Părea că uitase de prezenţa ei. Toată atitudinea lui spunea că nu are nevoie de nimic. Trăia în lumea lui de amintiri şi a închis uşa prezentului. Stefania nu ştia dacă să-l urmeze sau nu. Stătea în capul scărilor şi aştepta.
Bătrânul, ajuns sus, a întors capul spre ea şi a privit-o intens. În ochii lui nu era fărâmă de recunoaştere.
-Tu cine eşti? Ce vrei? i se adresă speriat şi confuz. În voce avea şi o uşoară undă de ură.
-Sunt Stefania. Noua badantă, i-a răspuns speriată. Starea psihică a bătrânului o îngrozea.
El s-a întors brusc cu spatele şi a plecat fără a-i mai adresa vreun cuvânt şi ea nu ştia dacă el şi-a amintit sau nu cine e ea. Probabil că nu.
-Vino în bucătărie să mănânci. E târziu, i se adresă Iyangura. Văzând-o că nu vine şi că priveşte în sus în urma bătrânului adăugă: Lasă-l. S-a dus să se culce.
O urmă pe negresă în bucătărie. Aceasta i-a pus o cană mare de cafea pe masă şi i-a spus ferm:
-Şezi! Bea! Îţi pun şi o gustare.
Stefania s-a aşezat şi a luat cana cu mâinile tremurând. A băut o gură mare de cafea apoi a oftat. Şi-a ascuns faţa în palme ca să nu i se vadă lacrimile.
Iyangura i-a pus pe masă câteva felii de pâine cu brânză şi nişte felii de carne foarte subţiri. A lăsat-o câteva clipe să stea cu faţa în palme şi să plângă. Nu ştia ce să-i spună.
-Nu mă descurc. Mi-e teamă. Bătrânul e nebun! scânci.
-Taci! şuieră cu furie Iyangura. Nu suport oamenii care îşi plâng de milă!
Stefania şi-a luat mâinile de la faţă şi o privea cu surprindere pe negresa ce ţipase la ea. Iyangura nu o lăsă să zică nimic, ci continuă tot ea.
-O să te descurci! O să-ţi învingi teama! Elia e bolnav, dar nu e periculos! vorbi ferm, apoi continuă mai blând. Nu ştiu ce viaţă ai dus tu în România. Eu sunt din Kenia. Sunt o masai. Eram, se corectă imediat. Casele noastre erau nişte colibe din bălegar uscat numite enk’ang. Singurele încălţări pe care le-am avut copil fiind erau din sticle de plastic presate peste care legam resturi de pânză sau frunze de papură în loc de curele. Tribul meu încă mai practică excizarea. Vâzând ochii mari ai Stefaniei în care se oglindea clar neînţelesul, explică: Nu ştii ce înseamnă excizarea!? Tuturor fetiţelor li se tăia o parte din organele sexuale externe. Fără anestezie, bineînţeles şi cu instrumente improvizate.
Iyangura a tăcut. Privea prin geam zarea. Nu vedea acolo cerul albastru infinit, ci Africa cu toate durerile ei. Îşi revedea copilăria… Stefania o privea cu gura căscată. A uitat de cafea, de mâncare şi de propria-i teamă. Simţea o durere mai mare ca a ei. Întruchipată într-o fiinţă îi vorbea Africa, aşa cum şi ea era o întruchipare a Daciei uitate şi a României.
-Şi mie mi-au făcut asta. Mama a murit după un vaccin! – Iyangura râde sinistru spre amar când spune asta şi Stefania nu înţelege ce se ascunde dincolo de zâmbet. Tata a murit rănit de un leu. Toţi fraţii mei au murit de tetanos. Am rămas cu bunica Magdale. Bunica era vraciul satului în tinereţe. Era temută, respectată şi atoateştiutoare. După ce am rămas doar noi două a fost acuzată de vrăjitorie şi au omorât-o noaptea câţiva bărbaţi din trib. I-au tăiat mâinile şi apoi capul. Îi văd şi acum cioturile mâinilor tăiate înălţate în aer. Şiroiau de sânge şi parcă atingeau luna plină când le-a întins spre cer. Îmi amintesc tăcerea ce ţipa în acea noapte.
Stefania o privea cu groază. Nu putea mânca şi nici gândi logic. În faţa ochilor avea imaginile descrise de Iyangura.
-Vrei să mai ştii şi alte lucruri despre Kenia? întrebă cu furie Iyangura şi continuă fără a aştepta răspunsul ei. Masaii sunt foarte războinici. Ei se ocupă cu creşterea vitelor şi bogăţia unui bărbat masai e dată de numărul lor. În ceremoniile sacre se bea lapte amestecat cu sânge de vită. În trecut era obiceiul ce un tânăr masai să omoare un leu cu suliţa pentru a primi o femeie. Aşa a făcut tata şi a primit-o pe mama. Tânărul ce nu trece această probă de curaj era alungat din sat. Băieţilor masai li se face circumcizie şi nu li se dă voie să arate niciun semn de suferinţă deşi operaţia se face pe viu, fără anestezie şi în condiţii mizerabile. Fetele când sunt mutilate au voie să ţipe.
Stefania nu mai auzea ce spune Iyangura. Îi privea doar chipul de abanos şi expresia feţei pe care Africa, ce hrănise lăcomia bogaţilor lumii de diamante şi sclavi, îşi dăltuise durerea. Nu vorbea Iyangura, ci plângea Africa.
-Aşa e şi în ţara ta? repetă de câteva ori întrebarea Iyangura fără ca Stefania să o audă. Cum e România? întrebă negresa. De ce ai plecat de acasă? Cum se cheamă tribul tău?
Stefania a auzit-o în sfârşit. Nu ştia ce răspuns să-i dea în plus întrebarea despre trib a şocat-o. Ea auzise de triburi doar la istorie şi legat de comuna primitivă.
România nu era Kenia. România ei era altfel şi ea se simţea mândră şi favorizată de cer că s-a născut româncă. Cu ochii minţii şi cu inima revedea copilăria cu poveştile bunicii, uliţa copilăriei, gustul alivancei – bunica încă mai făcea alivancă atunci când era ea copil – cu mărar şi codiţe de ceapă în compoziţie şi cu smântână şi zahăr deasupra după ce era scoasă din cuptor, poveştile cu zâne şi cu zmei, şi cu străbuni viteji ce luptau pentru apărarea pământului numit România spuse seara de bunicul, colindele de la Crăciun, chiuitul şi muzica de la nuntă, bocitul la înmormântare. Asta era România ce îi umplea sufletul. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Îi era dor… dor până la os de casă. Cu greu a şoptit amestecând cuvânt cu lacrimă:
-România nu e Kenia. România e raiul meu de pe pământ. România e acasă. E locul de care îmi este mereu dor. Aici vreau să câştig bani, dar acolo vreau să trăiesc.
Iyangura o privea cu mirare.
-Dacă e aşa de ce ai plecat?
Stefania şi-a ascuns faţa în palme şi hohotea de plâns. “Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă” îşi aminti de un vers românesc şi care acum era mai actual ca oricând. Apoi îşi aminti de comunism şi de Ceauşescu şi de viaţa trăită atunci, retrăi vremurile recente, “democraţia” adică anotimpul hienelor când lupii tineri ai comunismului au năpârlit în mari democraţi şi nu ştia ce să-i spună Iyangurei.
-E greu la noi acum, şopti cu faţa ascunsă în palme, apoi nu mai scoase niciun cuvânt.
Negresa i-a pus mâinile pe umeri într-un gest de îmbărbătare.
-Mănâncă. După aceea îţi voi arăta casa, camera ta şi ce treburi ai de făcut. Nu e greu. Curaj!
Stefania a început să mănânce tăcută. Pe pâine cădeau lacrimi sărate şi ea o mânca aşa. Gustul pâinii prin străini e întotdeauna mai sărat: de la lacrimi şi de la dor…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu