În drum spre Pitești mi-am reînceput recitalul de cerințe.
- Îmi cânți?
- Nu!
- Dar mi-ai promis...
- Am promis, dar dracul m-a pus. Mă ia cu călduri când mă gândesc că trebuie să-i cânt unei scriitoare. Ai putea să mă ierți de promisiunea asta?
- Nu! Nici să nu te gândești! Ai promis, te ții de cuvânt! Până la urmă nu e un concert pe scenă la Metropolitan. Îmi cânți doar mie în mașină...
- Nu! Lasă-mă în pace! O să îți cânt când vreau eu!
Dau să îi șoptesc: Morocănosul! Dar mă opresc căci mi-am amintit ceva și îi zic:
- Titus, dar eu te-am auzit cântând! Mi-ai trimis două înregistrări pe WhatsApp. Ești cu domnul Mihai Ionescu de Cămărașu și cu alți prieteni pe care nu îi cunosc. Domnul Mihai cântă la pian. Tu ești în picioare lângă pian și cânți.
- Nu cânt. Doar fac figurație. O înregistrare e de la New York și alta aici, acasă, când m-a vizitat nea Mihai. Știi, noi avem aceeași vârstă, dar eu îi zic nea Mihai și el îmi zice boier Titus...
- Eu te-am auzit cântând.
- Ți s-a părut. Nu îți cânt acum! O să îți cânt când vreau eu.
- Dar omleta!?
- Și omleta o să fie când vreau eu!
- Dar poveștile promise?... Îmi spui cu țârâita și doar când vrei tu. Vreau mai mult!
- Vrei să mă lași în pace? Mi-ai făcut capul calendar, de când am plecat de acasă.
- Gata, te las în pace, dar nu e corect. Nu cer decât ceea ce ai promis tu!
Certându-ne am ajuns în Pitești. Titus a parcat mașina undeva între blocuri.
- Uite, aceea e Filarmonica din Pitești. Dacă nu era situația cu pandemia am fi mers la un concert. Încerc să rezolv pentru nea Mihai să țină un spectacol aici.
În timp ce el explica, eu m-am uitat spre clădirea îngrămădită între blocuri ce nu avea nimic, absolut nimic special. Dacă nu ar fi scris pe ea Filarmonica, aș fi crezut că e un bloc banal de locuit.
- Am treabă aici – zicând asta Titus a indicat cu mâna blocurile de pe partea opusă filarmonicii – să iau ceva. Vii cu mine sau mă aștepți în mașină?
El a coborât și și-a pus o mască pe față. Realizând că trebuie să fac același lucru, adică să îmi acopăr fața cu masca, i-am spus să meargă singur. Era prima zi călduroasă de când plecasem de acasă și aveam o problemă să respir cu fața acoperită. Bineînțeles că o foloseam când era strict necesar.
Peste câteva minute Titus s-a întors. Am mers la un centrul comercial. Mi-am pus și eu masca de data aceasta și l-am însoțit. Avea treabă la un magazin de electronice. A ales un prelungitor de vreo cinci metri și a căutat mult printre rafturi până a găsit o veioză exact ca și cea roșie de pe masa lui. Probabil că i se stricase cea pe care o avea, am gândit. A plătit și a glumit savuros cu vânzătorul. M-a întrebat, dacă vreau să ne mai plimbăm prin magazin și dacă am nevoie de ceva.
Am dat din cap că nu și i-am șoptit că vreau la aer, că nu pot respira cu fața acoperită. Eram toată transpirată și mi-a auzit respirația greoaie. M-a luat de mână și am ieșit în viteză afară.
- Dă masca jos! Respiră adânc! a țipat imediat ce am ieșit afară.
M-a lăsat în mașină și a fugit iar în magazin, după ce mi-a spus că și-a amintit că mai are nevoie de ceva. S-a întors și a pus acel ceva în portbagaj.
- Pentru că nu poți respira în spații închise cu masca pe față vom merge la niște magazine ca la piață. Adică chioșcul e deschis și marfa e expusă afară. De acolo am de cumpărat niște hârtie și alte chestii. După aceea mergem la Kaufland și luăm tot ce trebuie pentru plăcinte. O să ne mișcăm foarte repede. La produse alimentare e răcoare și sper să reziști.
Am mers la niște magazine cum e la piață în orice oraș. Titus a cumpărat tot ce își dorea. Cât am vorbit cu vânzătoarea ne-am pus masca pe față amândoi. Și vânzătoarea avea.
El pleca spre mașină. L-am lăsat să se îndepărteze și i-am cerut vânzătoarei ceva. Ea s-a dus înăuntru să îmi aducă. Eu mi-am scos portofelul din geantă și căutam banii să plătesc.
- Pune banii înapoi! Ce vrei? Plătesc eu! a spus Titus ferm întorcându-se și mi-a acoperit cu mâna portofelul pe care intenționam să îl deschid.
Vânzătoarea venea întinzându-mi pachetul cu tampoane cerut. Obrajii mi-au luat foc. Nu am întins mâna să le iau de la vânzătoare. Le-a luat Titus, le-a pus peste celelalte cumpărături, a plătit și a alergat după mine, căci deja plecasem furioasă spre mașină.
- Scuze! mi-a șoptit în timp ce punea cumpărăturile în mașină. Nu am vrut să te fac să te simți prost. Nu am știut ce vrei să cumperi.
Lângă portiera mea tăceam îmbufnată.
- Oricum mi-am dat seama de pe drum că ai nevoie de ele. De ce crezi că te-am trimis la culcare la Onești!? De ce crezi că ți-am cumpărat o cantitate mică de tărie de două ori și te-am obligat să o bei?
O, nu! Asta era prea mult!
El era la portiera lui și eu la a mea. Am dat să scot limba la el, dar am uitat că am masca pe față. Nu a fost prea plăcut și mi-am băgat repede limba la loc în gură.
Titus de partea cealaltă a mașinii râdea în hohote.
- Cum e să scoți limba și să ai mască pe față? întreba printre hohote de râs, după ce și-a tras masca sub bărbie. Arăta ca un jefuitor cu pălărie mare, cu barbă și mustață și cu masca trasă în jos pe barbă.
Mi-am dat jos masca de pe față. Am tras adânc aer în piept.
- Nesuferitule! i-am strigat pe deasupra mașinii.
- Știu, mi-a răspuns râzând.
- Monstrule!
- Știu.
- Otravă!
- Știu!
- Om cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil!
- Știu!
Nu, nu mergea așa. Trebuia să găsesc ceva să îl doară, nu să râdă și să spună la toate „știu”.
- Om numai colți și gheare!
- Știu!
- Om cu sufletul îmbrăcat în cea mai dură și mai aspră coajă de copac!
- Știu, îmi răspundea el râzând tot mai tare pe măsură ce eu erau tot mai furioasă.
- Ticălos! țip.
- Asta nu! Nu sunt escroc, nu sunt ticălos! În rest spune-mi cum vrei, mi-a spus ferm, dar fără a se supăra pe mine.
Mi-am dat masca cu totul jos de pe față și m-am dus să o duc într-un coș de gunoi din apropiere. Când m-am întors spre mașină l-am văzut pe Titus încă râzând lângă portiera lui și așteptându-mă.
Am început să calc îndesat, șleampăt, cu picioarele depărtate și să îmi bălăngănesc mâinile pe lângă corp. Am făcut cu buzele un bot lung și plescăiam din ele ca un veșnic nemulțumit. Dădeam din cap de la stânga la dreapta tot exprimându-mi nemulțumirea.
- Ce dracu...!? a exclamat Titus privindu-mă, apoi a înțeles și se prăpădea de râs. Imitam mergând spre mașină mersul piticului morocănos din filmul Albă ca Zăpada.
- Doamne, ce pacoste ești! șoptea printre hohote de râs. S-a potolit un pic și a adăugat: L-ai imitat perfect, dar de data asta nu eu eram piticul morocănos, ci tu! Tu te-ai purtat exact ca el pentru că te-ai supărat că ți-am cumpărat...
- Taci! țip la el peste mașină.
- Bine, tac, îmi răspunde și se urcă în mașină, dar mie nu mi-a scăpat că încă râde.
Am urcat lângă el și am exclamat:
- Tu știi totul despre mine!? Nu îți pot ascunde nimic!?...
- Un amănunt fiziologic normal despre femeia din tine nu înseamnă tot și nu mă interesează decât în măsura în care nu te simți bine și trebuie să te ajut. A fost greu să te ajut, câtă vreme îți era rușine să îmi spui că te simți rău din cauza asta. Cu totul altceva mă interesează de un infinit de ori mai mult despre scriitoarea Luminița Aldea. Vreau să știu cum scrii! Vreau să știu ce te inspiră! Cum îți alegi subiectele! Cum îți alegi și găsești personajele!...
Am uitat de cearta noastră. El conducea. Eu am început să îi explic răspunzându-i la întrebări.
- Pentru scris am nevoie de liniște, un pix și caiet. Nu scriu niciodată fără să fiu inspirată, poate de asta nici nu consider că am mare merit că scriu. Mi se pare că totul curge din cer peste mine. Simt când vin momentele de maximă inspirație. Sunt obsedată de subiect. Aud dialogurile în cap. Mă identific cu personajele mele și le trăiesc dramele și bucuriile, fericirea și tristețea. Nu știu să spun, ce mă inspiră, Titus! Probabil viața... Despre subiecte... nu le caut eu și nu umblu după ele. Vin ele la mine la momentul potrivit. Despre cine îmi devine personaj... Sunt total credincioasă unei caracteristici a romantismului în alegerea personajelor: eroi excepționali în situații excepționale... E singurul criteriu ca o persoană din viața reală să mă inspire și să îmi devină erou. Îți mărturisesc că mi se întâmplă din ce în ce mai des în ultima vreme ca unii oameni să vină la mine cu propunerea de a-mi povesti viața lor și eu să scriu despre ei. Nu accept niciodată. În plus există un risc imens să îmi spui o poveste. După ce mi-o spui îmi aparține mie, fac ce vreau cu ea, și cel ce mi-a povestit s-ar putea să nu se recunoască în scrisul meu, căci eu văd și ceea ce el nu mi-a spus despre el. Îmi spui o poveste. Eu scriu ce, cum, cât vreau eu. Transform totul trecând prin sufletul meu. Nu dau socoteală nimănui. Nu îmi pasă, dacă place sau nu ceea ce scriu. Nu fac nimănui pe plac scriind. Nu stă nimeni între mine, Dumnezeu și cuvinte. Nu sunt scrib, ci scriitoare!
M-am oprit din vorbit. I-am aruncat o privire lui Titus. Ochii lui albaștri erau negri de întunecare. Privea cumva în el ascultându-mă pe mine.
- Te admir imens! Cum ai putut trăi și supraviețui cu asemenea personalitate!? Unde e, în cea care a vorbit acum, Luminița aceea bosumflată ce imita mersul piticului morocănos!? Unde!?
Am continuat de parcă nu l-am auzit.
- Îmi place mult un pictor romantic, Francesco de Goya. Știi că el a iubit-o pe Ducesa de Albă, după ce aceasta a rămas văduvă. Ea l-a invitat pe artist la reședința ei din Andaluzia, la Sanlacar, lângă Cadiz. Pentru ducesă iubirea a fost un moft... așa cum li se întâmplă uneori oamenilor bogați să își aleagă un artist și să vrea să facă din el un pudel de purtat în lesă. Dar altceva vreau să îți spun Titus... Tot ce a creat atunci Goya la cererea Ducesei de Albă este extrem de critic, dur, cinic. Pensula lui nu a pictat cum i s-a cerut sau cum au vrut să se vadă personajele, când se visau perfecte, ci le-a scos la lumină toată hidoșenia, toate defectele. Au vrut de la artist chipuri frumoase, și au obținut portrete de suflete hidoase. Nu a iertat nici măcar familia regală. În portretul familiei lui Carol al.IV.lea i-a pictat pe toți cu sufletul la vedere. Mediocri ca oameni, dar vanitoși că sunt monarhi. Scriitorul Ernest Hemingway exclamă când vede tabloul familiei regelui: „Pe fiecare din aceste chipuri Goya a imprimat disprețul pe care îl nutrește pentru ei. Trebuie să fii geniu pentru a-l putea convinge de contrariu pe rege, prea prost de altfel pentru a observa că pictorul curții îl condamnă în ochii întregii lumi". Acesta e riscul de a te adresa unui artist adevărat, Titus! Nu o să îți facă un portret frumos, ci o să-ți găsească sufletul și o să ți-l pună în cuvinte... Știi că Goya a surzit în urma unei boli și după această întâmplare nefericită, spun criticii de artă, că s-a născut adevăratul pictor Francesco de Goya!? Nu a mai auzit nimic din afară ca să îl tulbure, doar privind în el și ascultând doar vocea din el a devenit genial și arta lui a devenit floarea eului lui deplin, a devenit expresivă și tumultoasă. Eu când scriu sunt surdă, sunt mută, sunt oarbă, Titus! Nu aud nimic din jur! Nu fac nimănui pe plac! Aud doar vocea din mine...
Titus a dus mâna spre mâna mea. Am intuit ce vrea să facă, dar a renunțat. Îi era imposibil să mă atingă, chiar și pentru un sărut pe mână. Habar nu aveam că gândea: Dacă o singură clipă ar încerca să îmi facă pe plac, să mă lingușească, să nu fie credincioasă conștiinței ei și darului pe care i l-a dat Dumnezeu, oare realizează că ar dispărea din ochii mei și că aș disprețui-o profund!?
- În Tibet marii mistici meditează detașându-se de tot. Ies din ei, călătoresc până departe. Înțeleg cosmosul, universul, micimea eului. În starea aceea de pierdere a eului obțin clarviziune, telepatie, levitație... Într-o astfel de stare am încercat să te caut pe tine...
Am început să râd. Am întrebat ironic: Și m-ai găsit!?
Mi-a aruncat o privire cu ochii lui albaștri, ce puteau deveni negri – nu știu cum, dar deveneau negri – și am tăcut imediat.
A condus în tăcere după aceea. Dacă ochii ni se întâlneau purtau în continuare discuția, dar fără cuvinte. Ochii noștri puteau vorbi mai mult decât cuvintele. Îmi veneau gânduri străine izvorâte din ochii lui. Știam că vom fi prieteni până la moarte. Știam că noi trebuia să ne întâlnim în viața aceasta și să vorbim...
- Am ajuns, a exclamat el parcând mașina în fața la Kaufland.
Eu am tresărit de parcă fusesem plecată pe alt tărâm și am fost trasă brusc înapoi. El știa că sunt confuză. A înconjurat mașina, mi-a deschis ușa, m-a ajutat să cobor.
- Pune-ți masca, mi-a cerut întinzându-mi una. O să intrăm repede-repede.
- Iar te porți de parcă aș fi un copil...
- Păi nu ești? mi-a spus râzând și a plecat spre intrare. Am fugit după el.
El căuta și punea în coș ceea ce îi spuneam eu: făină, zahăr, lapte, lămâi, drojdie, unt, vanilie. La urmă de tot am mers după brânză de vaci. Nu mi-a plăcut ce am luat: era o cremă cu consistență de smântână. Voiam brânză scoaptă de la țărani, din aceea ce se desface fâșii când rupi o bucată din ea să guști.
Am ieșit afară la aer. Iar nu puteam respira. Mi-am dat masca jos și am spus că nu îmi place brânza pe care am cumpărat-o, că aș fi vrut una adevărată, de la țărani.
- Acum nu putem face mofturi. E situația asta cu virusul. Nici în oraș nu putem mânca. Te-aș fi invitat la masă, dar nu se poate.
- Fac plăcinte cu brânza pe care am cumpărat-o. Mâncăm acasă, i-am răspuns împăciuitoare.
- Nu vrei nimic? Spune-mi, dacă vrei ceva, să îți cumperi!
- Nu. Am tot ce îmi trebuie. Mi-am adus totul de acasă.
- Gândește-te! Poate vrei totuși ceva! Nu se poate să îți iei de la Pitești doar...
L-am fulgerat cu privirea. El a tăcut. Ne-am urcat repede în mașină. Era cald și irespirabil.
- Mi-e sete! Vreau suc Kinley! am spus fără să mă gândesc prea mult.
Titus s-a dat jos din mașină și s-a dus iar în magazin. S-a întors cu un bax de sticle de suc de jumătate de litru de suc Kinley.
- Voiam doar o sticluță. Mulțumesc! i-am spus când el punea cumpărăturile în mașină.
- Lasă, să ai cât stai la noi. În sfârșit ai cerut și tu ceva... Ți-am luat și ciocolată cu nucă de cocoș. Am observat că îți place și că ai mâncat din frigider.
- Mulțumesc! i-am șoptit omului cu sufletul ascuns în pielea de crocodil.
- Socrate a vizitat o piață. Discipolii ce îl însoțeau îi spuneau arătându-i mărfuri scumpe de pe tarabe: Uite, înțeleptule, ce de lucruri frumoase! Uite ce vase strălucitoare! Uite ce haine scumpe! Socrate nu a vrut nimic. La plecare s-a mulțumit să exclame stoic: Ce de lucruri inutile!... Observ că și tu ai aceeași atitudine față de lucruri.
- Mulțumesc, dar nu am înțelepciunea lui Socrate. Viața m-a învățat să fiu zgârcită și chibzuită. De ce să arunc banii pe lucruri inutile!? Cumpăr doar ceea ce îmi este necesar. Am învățat să nu fiu sclava lucrurilor și a lui a „avea”. Să fiu e esențial...
Am ajuns acasă și am dus cumpărăturile în casa veche. L-am salutat pe domnul Mitică ce trebăluia prin curte. M-am salutat cu Rodica, ce gătea în bucătărie. I-am spus că a doua zi voi face plăcinte „poale-n brâu” pentru toată lumea.
- Eu diseară merg la Pitești cu Mitică și rămânem la apartamentul din oraș peste noapte. Nu te superi, Luminița!? mi-a spus ea.
- Nu mă supăr. Cum să mă supăr!?
- Vin dimineață. Nu face nimic fără mine. O să facem împreună plăcinte. După ce le facem, plecăm la Curtea de Argeș, la Mausoleul regilor, la barajul de la Vidraru. Merge și Dragoș cu Maria și fetița. E sâmbătă și suntem cu toții liberi așa că mergem să îți arătăm frumusețile din zona noastră.
- Să îi arătați și castelul lui Vlad Țepeș, a intervenit Titus în discuție, venind din baie și mergând spre camera lui.
- Dar tu nu mergi? am întrebat.
- Nu! Eu am ceva de lucru mâine. Mergi doar cu ei. Cu mine vei merge duminică în Vâlcea sau Buzău. Sunt și acolo locuri frumoase de văzut.
El a plecat. Eu m-am dus în cameră să îmi iau un tricou curat, căci eram transpirată. Când am intrat mi-a sărit în ochi prelungitorul, ce pleca de lângă ușă, din spatele oglinzii, trecea prin fața dulapului, pe sub fereastră și se oprea lângă patului meu. Pe lada lungă de la capătul patului meu era așezată veioza roșie, pe care o cumpărase Titus din oraș.
- Ți-am pus veioza ca să nu te mai dai jos din pat seara să stingi becul. Poate vrei noaptea să citești, să scrii ceva sau să te uiți la telefon. Ai lumina lângă tine. Poți pune și telefonul la încărcat acum, mi-a spus Titus din prag. Sigur nu vrei să pun un televizor aici?
- Nu vreau. Dacă vreau să mă uit seara, pot merge în cameră la Rodica. Mulțumesc, i-am șoptit.
Nu mi-a răspuns. S-a făcut că nu m-a auzit.
- Ai nevoie de pix, de o agendă!? Poate vrei să-ți notezi ceva... Vrei ceva de citit?
- Nu am nevoie. Nu scriu niciodată în altă parte decât acasă la mine în liniște.
- Dar poate vrei să îți notezi ceva...
- Nu vreau. Nu e nevoie. Tot ce îmi este necesar îmi rămâne în cap. Niciodată nu îmi iau notițe. Ceva de citit vreau. Îmi place să citesc seara câte ceva.
- Vino la mine să îți alegi.
- Mă duc la baie, apoi vin. Mulțumesc!
A intrat în cameră la el fără a-mi răspunde. Eu m-am dus la baie cu un tricou curat în mână. Când am deschis ușa la baie mi-a sărit în ochi preșul nou pus lângă cadă și am înțeles, după ce s-a întors Titus înapoi la centrul comercial, de unde cumpărase veioza și prelungitorul. El era mai spartan, dar eu eram friguroasă. S-a gândit să nu îmi fie frig la picioare. I-am mulțumit în gând.
M-am dus la el în cameră. Vorbea cu cineva la telefon în limba engleză și m-am retras. Am reintrat când nu l-am mai auzit vorbind. M-am așezat pe fotoliul meu de lângă ușă, în care deja îmi plăcea să stau cu picioarele strânse sub mine.
- Ești bine? Ești ok? Nu ești obosită?
- Sunt ok. Mulțumesc! Vreau niște cărți, i-am spus și m-am ridicat să mă uit prin biblioteca lui. Mi-a sărit în ochi imediat trei volume de Alexandra David-Neel: „Mistici și magicieni în Tibet”, „Vraja misterului”, „Itinerariul unui lama și cele cinci înțelepciuni” și le-am luat imediat de pe raft. Titus mi-a mai recomandat și „Singuri. Povestiri vesele și triste” scrisă de un prieten de-al lui din tinerețe, Mihail Balaca, pe care l-a rugat cândva să îmi dea telefon, cu care am vorbit un pic, mi-a făcut o impresie deosebit de plăcută și pe care urma să îl cunosc când ne întorceam acasă, cel puțin așa am înțeles de la Titus. Am adăugat-o imediat peste cele trei cărți. Titus mi-a indicat și „Viață după viață” de Raymond A. Moody. I-am spus că nu o iau, că am citit-o.
- Diseară, după ce mănânci, să o sunăm pe doamna C. și să îi spunem că ești aici. Acum e prea devreme, a spus privind ceasul și socotind în gând cât e ceasul în SUA la acea oră. Nu e o oră potrivită. Să îl sunăm și pe nea Mihai Ionescu și să vorbim cu el.
M-am așezat pe fotoliu cu cărțile în mână. Mă gândeam la multe, aveam o grămadă de întrebări de pus, dar nu știam cu ce să încep. Știam că lui Titus nu îi place să răspundă la întrebări și de povestit povestește doar când vrea el.
- Nea Mihai ți-a citit primul cartea NISIPURI MIȘCĂTOARE, după ce a primit-o de la doamna C. M-a sunat extrem de entuziasmat și mi-a zis: Boierule, îți trimit ceva deosebit să citești! După ce am citit am făcut totul să te găsesc...
Eu tăceam și îl ascultam. Mă gândeam la domnul Mihai Ionescu de Cămărașu și la tot ceea ce știam despre el de la Titus. Da, îmi scrisese câteva e-mailuri strict legat de scris, dar ceea ce știam de la Titus era mult mai interesant. În casa străbunicilor lui din Galați domnul Alexandru Ioan Cuza a fost numit domn al Moldovei. Titus avea un proiect cu domnul Mihai să recupereze acea casă de la cei ce au dobândit-o nu știu cum și să o transforme în muzeu. Eu credeam că e o luptă cu morile de vânt, căci știam în ce stare este hotelul din București în care s-au semnat actele Unirii sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, așa cum știam cum e casa lui Brâncuși la Hobița sau casa lui Marin Preda. Toate ruină... Toate îngenuncheate de nepăsare. Ce muzeu!? Ce istorie!? Ce trecut!?... Și Titus și nea Mihai visau cai verzi pe pereți într-o Românie a manelelor și a oamenilor politici mărunți, ce nu se pot ridica la înălțimea funcțiilor, pe care le ocupă și nici nu înțeleg câtă responsabilitate au față de trecut, dar mai ales față de viitor.
Mai știam că tatăl domnului Mihai, fost elev al lui Mircea Eliade, a fost închis ca deținut politic, la Aiud, Pitești, Sighet, la fel ca tatăl lui Titus. Apoi au urmat și ei, noua generație... Și domnul Mihai și Titus...
Nu puteam întreba nimic. Titus stătea tăcut pe marginea patului și părea că știe la ce mă gândesc. El era hotărât să nu vorbească. Eu hotărâtă să nu întreb. Iar ne-am uitat unul în ochii altuia și ne-am lăsat ochii să vorbească.
M-am ridicat cu un oftat și am ieșit. M-am dus la Rodica la bucătărie și am pus împreună masa de seară. Ea nu scăpa nicio ocazie să mă îmbrățișeze. Așa brusc, fără motiv. De drag. Eu îi stăteam cuminte și ghemuită în brațe și mă gândeam ce mă voi face când mă voi întoarce acasă și nu o să mă mai strângă nimeni la piept... Mi-am spus liniștindu-mă: În câteva zile nu o să te obișnuiești... O să te întorci și o să uiți...
Am mâncat iar toți, cu excepția lui Titus. El prefera o salată mai târziu.
După masă Rodica și-a cerut iar scuze că trebuie să plece în oraș. I-am spus că nu este nicio problemă și că nu sunt copil mic.
- Dimineață stai în pat până ajung. Nu te trezi cu noaptea în cap. O să facem împreună plăcinte – mă înveți și pe mine cum se face – și apoi plecăm în excursie.
A plecat. Eu l-am ajutat pe Titus să-și închidă rățuștele cu tot cu „măsele” lor. L-am păzit bine de cocoș. Nu a mai sărit pe el să îl bată.
- Și când ești în America cine are grijă de păsări? La sărbători ai fost acolo. În martie, dacă nu era epidemia, trebuia să pleci iar...
- Soră-mea... Până în octombrie, anul trecut, era mama...
Vocea i-a sunat atât de tristă, încât nu am mai avut curaj să zic nimic. Titus încă nu era împăcat cu plecarea mamei. Mi-am amintit că îmi spusese că merge des la cimitir la părinții lui și meditează. Vorbește cu ei. Nu am întrebat nimic atunci. Acum am îndrăznit să întreb:
- Mă iei cu tine când mergi la mama la mormânt?
- Nu! Eu merg întotdeauna singur. Nu vreau să îmi tulbure nimeni liniștea. Dacă vrei, du-te cu Rodica, mi-a răspuns dur.
M-am dus în cameră la mine. M-am întins pe pat și am deschis o carte. Nu puteam citi. Rândurile îmi zburau în fața ochilor.
- Îmi cânți?
- Nu!
- Dar mi-ai promis...
- Am promis, dar dracul m-a pus. Mă ia cu călduri când mă gândesc că trebuie să-i cânt unei scriitoare. Ai putea să mă ierți de promisiunea asta?
- Nu! Nici să nu te gândești! Ai promis, te ții de cuvânt! Până la urmă nu e un concert pe scenă la Metropolitan. Îmi cânți doar mie în mașină...
- Nu! Lasă-mă în pace! O să îți cânt când vreau eu!
Dau să îi șoptesc: Morocănosul! Dar mă opresc căci mi-am amintit ceva și îi zic:
- Titus, dar eu te-am auzit cântând! Mi-ai trimis două înregistrări pe WhatsApp. Ești cu domnul Mihai Ionescu de Cămărașu și cu alți prieteni pe care nu îi cunosc. Domnul Mihai cântă la pian. Tu ești în picioare lângă pian și cânți.
- Nu cânt. Doar fac figurație. O înregistrare e de la New York și alta aici, acasă, când m-a vizitat nea Mihai. Știi, noi avem aceeași vârstă, dar eu îi zic nea Mihai și el îmi zice boier Titus...
- Eu te-am auzit cântând.
- Ți s-a părut. Nu îți cânt acum! O să îți cânt când vreau eu.
- Dar omleta!?
- Și omleta o să fie când vreau eu!
- Dar poveștile promise?... Îmi spui cu țârâita și doar când vrei tu. Vreau mai mult!
- Vrei să mă lași în pace? Mi-ai făcut capul calendar, de când am plecat de acasă.
- Gata, te las în pace, dar nu e corect. Nu cer decât ceea ce ai promis tu!
Certându-ne am ajuns în Pitești. Titus a parcat mașina undeva între blocuri.
- Uite, aceea e Filarmonica din Pitești. Dacă nu era situația cu pandemia am fi mers la un concert. Încerc să rezolv pentru nea Mihai să țină un spectacol aici.
În timp ce el explica, eu m-am uitat spre clădirea îngrămădită între blocuri ce nu avea nimic, absolut nimic special. Dacă nu ar fi scris pe ea Filarmonica, aș fi crezut că e un bloc banal de locuit.
- Am treabă aici – zicând asta Titus a indicat cu mâna blocurile de pe partea opusă filarmonicii – să iau ceva. Vii cu mine sau mă aștepți în mașină?
El a coborât și și-a pus o mască pe față. Realizând că trebuie să fac același lucru, adică să îmi acopăr fața cu masca, i-am spus să meargă singur. Era prima zi călduroasă de când plecasem de acasă și aveam o problemă să respir cu fața acoperită. Bineînțeles că o foloseam când era strict necesar.
Peste câteva minute Titus s-a întors. Am mers la un centrul comercial. Mi-am pus și eu masca de data aceasta și l-am însoțit. Avea treabă la un magazin de electronice. A ales un prelungitor de vreo cinci metri și a căutat mult printre rafturi până a găsit o veioză exact ca și cea roșie de pe masa lui. Probabil că i se stricase cea pe care o avea, am gândit. A plătit și a glumit savuros cu vânzătorul. M-a întrebat, dacă vreau să ne mai plimbăm prin magazin și dacă am nevoie de ceva.
Am dat din cap că nu și i-am șoptit că vreau la aer, că nu pot respira cu fața acoperită. Eram toată transpirată și mi-a auzit respirația greoaie. M-a luat de mână și am ieșit în viteză afară.
- Dă masca jos! Respiră adânc! a țipat imediat ce am ieșit afară.
M-a lăsat în mașină și a fugit iar în magazin, după ce mi-a spus că și-a amintit că mai are nevoie de ceva. S-a întors și a pus acel ceva în portbagaj.
- Pentru că nu poți respira în spații închise cu masca pe față vom merge la niște magazine ca la piață. Adică chioșcul e deschis și marfa e expusă afară. De acolo am de cumpărat niște hârtie și alte chestii. După aceea mergem la Kaufland și luăm tot ce trebuie pentru plăcinte. O să ne mișcăm foarte repede. La produse alimentare e răcoare și sper să reziști.
Am mers la niște magazine cum e la piață în orice oraș. Titus a cumpărat tot ce își dorea. Cât am vorbit cu vânzătoarea ne-am pus masca pe față amândoi. Și vânzătoarea avea.
El pleca spre mașină. L-am lăsat să se îndepărteze și i-am cerut vânzătoarei ceva. Ea s-a dus înăuntru să îmi aducă. Eu mi-am scos portofelul din geantă și căutam banii să plătesc.
- Pune banii înapoi! Ce vrei? Plătesc eu! a spus Titus ferm întorcându-se și mi-a acoperit cu mâna portofelul pe care intenționam să îl deschid.
Vânzătoarea venea întinzându-mi pachetul cu tampoane cerut. Obrajii mi-au luat foc. Nu am întins mâna să le iau de la vânzătoare. Le-a luat Titus, le-a pus peste celelalte cumpărături, a plătit și a alergat după mine, căci deja plecasem furioasă spre mașină.
- Scuze! mi-a șoptit în timp ce punea cumpărăturile în mașină. Nu am vrut să te fac să te simți prost. Nu am știut ce vrei să cumperi.
Lângă portiera mea tăceam îmbufnată.
- Oricum mi-am dat seama de pe drum că ai nevoie de ele. De ce crezi că te-am trimis la culcare la Onești!? De ce crezi că ți-am cumpărat o cantitate mică de tărie de două ori și te-am obligat să o bei?
O, nu! Asta era prea mult!
El era la portiera lui și eu la a mea. Am dat să scot limba la el, dar am uitat că am masca pe față. Nu a fost prea plăcut și mi-am băgat repede limba la loc în gură.
Titus de partea cealaltă a mașinii râdea în hohote.
- Cum e să scoți limba și să ai mască pe față? întreba printre hohote de râs, după ce și-a tras masca sub bărbie. Arăta ca un jefuitor cu pălărie mare, cu barbă și mustață și cu masca trasă în jos pe barbă.
Mi-am dat jos masca de pe față. Am tras adânc aer în piept.
- Nesuferitule! i-am strigat pe deasupra mașinii.
- Știu, mi-a răspuns râzând.
- Monstrule!
- Știu.
- Otravă!
- Știu!
- Om cu sufletul îmbrăcat în piele de crocodil!
- Știu!
Nu, nu mergea așa. Trebuia să găsesc ceva să îl doară, nu să râdă și să spună la toate „știu”.
- Om numai colți și gheare!
- Știu!
- Om cu sufletul îmbrăcat în cea mai dură și mai aspră coajă de copac!
- Știu, îmi răspundea el râzând tot mai tare pe măsură ce eu erau tot mai furioasă.
- Ticălos! țip.
- Asta nu! Nu sunt escroc, nu sunt ticălos! În rest spune-mi cum vrei, mi-a spus ferm, dar fără a se supăra pe mine.
Mi-am dat masca cu totul jos de pe față și m-am dus să o duc într-un coș de gunoi din apropiere. Când m-am întors spre mașină l-am văzut pe Titus încă râzând lângă portiera lui și așteptându-mă.
Am început să calc îndesat, șleampăt, cu picioarele depărtate și să îmi bălăngănesc mâinile pe lângă corp. Am făcut cu buzele un bot lung și plescăiam din ele ca un veșnic nemulțumit. Dădeam din cap de la stânga la dreapta tot exprimându-mi nemulțumirea.
- Ce dracu...!? a exclamat Titus privindu-mă, apoi a înțeles și se prăpădea de râs. Imitam mergând spre mașină mersul piticului morocănos din filmul Albă ca Zăpada.
- Doamne, ce pacoste ești! șoptea printre hohote de râs. S-a potolit un pic și a adăugat: L-ai imitat perfect, dar de data asta nu eu eram piticul morocănos, ci tu! Tu te-ai purtat exact ca el pentru că te-ai supărat că ți-am cumpărat...
- Taci! țip la el peste mașină.
- Bine, tac, îmi răspunde și se urcă în mașină, dar mie nu mi-a scăpat că încă râde.
Am urcat lângă el și am exclamat:
- Tu știi totul despre mine!? Nu îți pot ascunde nimic!?...
- Un amănunt fiziologic normal despre femeia din tine nu înseamnă tot și nu mă interesează decât în măsura în care nu te simți bine și trebuie să te ajut. A fost greu să te ajut, câtă vreme îți era rușine să îmi spui că te simți rău din cauza asta. Cu totul altceva mă interesează de un infinit de ori mai mult despre scriitoarea Luminița Aldea. Vreau să știu cum scrii! Vreau să știu ce te inspiră! Cum îți alegi subiectele! Cum îți alegi și găsești personajele!...
Am uitat de cearta noastră. El conducea. Eu am început să îi explic răspunzându-i la întrebări.
- Pentru scris am nevoie de liniște, un pix și caiet. Nu scriu niciodată fără să fiu inspirată, poate de asta nici nu consider că am mare merit că scriu. Mi se pare că totul curge din cer peste mine. Simt când vin momentele de maximă inspirație. Sunt obsedată de subiect. Aud dialogurile în cap. Mă identific cu personajele mele și le trăiesc dramele și bucuriile, fericirea și tristețea. Nu știu să spun, ce mă inspiră, Titus! Probabil viața... Despre subiecte... nu le caut eu și nu umblu după ele. Vin ele la mine la momentul potrivit. Despre cine îmi devine personaj... Sunt total credincioasă unei caracteristici a romantismului în alegerea personajelor: eroi excepționali în situații excepționale... E singurul criteriu ca o persoană din viața reală să mă inspire și să îmi devină erou. Îți mărturisesc că mi se întâmplă din ce în ce mai des în ultima vreme ca unii oameni să vină la mine cu propunerea de a-mi povesti viața lor și eu să scriu despre ei. Nu accept niciodată. În plus există un risc imens să îmi spui o poveste. După ce mi-o spui îmi aparține mie, fac ce vreau cu ea, și cel ce mi-a povestit s-ar putea să nu se recunoască în scrisul meu, căci eu văd și ceea ce el nu mi-a spus despre el. Îmi spui o poveste. Eu scriu ce, cum, cât vreau eu. Transform totul trecând prin sufletul meu. Nu dau socoteală nimănui. Nu îmi pasă, dacă place sau nu ceea ce scriu. Nu fac nimănui pe plac scriind. Nu stă nimeni între mine, Dumnezeu și cuvinte. Nu sunt scrib, ci scriitoare!
M-am oprit din vorbit. I-am aruncat o privire lui Titus. Ochii lui albaștri erau negri de întunecare. Privea cumva în el ascultându-mă pe mine.
- Te admir imens! Cum ai putut trăi și supraviețui cu asemenea personalitate!? Unde e, în cea care a vorbit acum, Luminița aceea bosumflată ce imita mersul piticului morocănos!? Unde!?
Am continuat de parcă nu l-am auzit.
- Îmi place mult un pictor romantic, Francesco de Goya. Știi că el a iubit-o pe Ducesa de Albă, după ce aceasta a rămas văduvă. Ea l-a invitat pe artist la reședința ei din Andaluzia, la Sanlacar, lângă Cadiz. Pentru ducesă iubirea a fost un moft... așa cum li se întâmplă uneori oamenilor bogați să își aleagă un artist și să vrea să facă din el un pudel de purtat în lesă. Dar altceva vreau să îți spun Titus... Tot ce a creat atunci Goya la cererea Ducesei de Albă este extrem de critic, dur, cinic. Pensula lui nu a pictat cum i s-a cerut sau cum au vrut să se vadă personajele, când se visau perfecte, ci le-a scos la lumină toată hidoșenia, toate defectele. Au vrut de la artist chipuri frumoase, și au obținut portrete de suflete hidoase. Nu a iertat nici măcar familia regală. În portretul familiei lui Carol al.IV.lea i-a pictat pe toți cu sufletul la vedere. Mediocri ca oameni, dar vanitoși că sunt monarhi. Scriitorul Ernest Hemingway exclamă când vede tabloul familiei regelui: „Pe fiecare din aceste chipuri Goya a imprimat disprețul pe care îl nutrește pentru ei. Trebuie să fii geniu pentru a-l putea convinge de contrariu pe rege, prea prost de altfel pentru a observa că pictorul curții îl condamnă în ochii întregii lumi". Acesta e riscul de a te adresa unui artist adevărat, Titus! Nu o să îți facă un portret frumos, ci o să-ți găsească sufletul și o să ți-l pună în cuvinte... Știi că Goya a surzit în urma unei boli și după această întâmplare nefericită, spun criticii de artă, că s-a născut adevăratul pictor Francesco de Goya!? Nu a mai auzit nimic din afară ca să îl tulbure, doar privind în el și ascultând doar vocea din el a devenit genial și arta lui a devenit floarea eului lui deplin, a devenit expresivă și tumultoasă. Eu când scriu sunt surdă, sunt mută, sunt oarbă, Titus! Nu aud nimic din jur! Nu fac nimănui pe plac! Aud doar vocea din mine...
Titus a dus mâna spre mâna mea. Am intuit ce vrea să facă, dar a renunțat. Îi era imposibil să mă atingă, chiar și pentru un sărut pe mână. Habar nu aveam că gândea: Dacă o singură clipă ar încerca să îmi facă pe plac, să mă lingușească, să nu fie credincioasă conștiinței ei și darului pe care i l-a dat Dumnezeu, oare realizează că ar dispărea din ochii mei și că aș disprețui-o profund!?
- În Tibet marii mistici meditează detașându-se de tot. Ies din ei, călătoresc până departe. Înțeleg cosmosul, universul, micimea eului. În starea aceea de pierdere a eului obțin clarviziune, telepatie, levitație... Într-o astfel de stare am încercat să te caut pe tine...
Am început să râd. Am întrebat ironic: Și m-ai găsit!?
Mi-a aruncat o privire cu ochii lui albaștri, ce puteau deveni negri – nu știu cum, dar deveneau negri – și am tăcut imediat.
A condus în tăcere după aceea. Dacă ochii ni se întâlneau purtau în continuare discuția, dar fără cuvinte. Ochii noștri puteau vorbi mai mult decât cuvintele. Îmi veneau gânduri străine izvorâte din ochii lui. Știam că vom fi prieteni până la moarte. Știam că noi trebuia să ne întâlnim în viața aceasta și să vorbim...
- Am ajuns, a exclamat el parcând mașina în fața la Kaufland.
Eu am tresărit de parcă fusesem plecată pe alt tărâm și am fost trasă brusc înapoi. El știa că sunt confuză. A înconjurat mașina, mi-a deschis ușa, m-a ajutat să cobor.
- Pune-ți masca, mi-a cerut întinzându-mi una. O să intrăm repede-repede.
- Iar te porți de parcă aș fi un copil...
- Păi nu ești? mi-a spus râzând și a plecat spre intrare. Am fugit după el.
El căuta și punea în coș ceea ce îi spuneam eu: făină, zahăr, lapte, lămâi, drojdie, unt, vanilie. La urmă de tot am mers după brânză de vaci. Nu mi-a plăcut ce am luat: era o cremă cu consistență de smântână. Voiam brânză scoaptă de la țărani, din aceea ce se desface fâșii când rupi o bucată din ea să guști.
Am ieșit afară la aer. Iar nu puteam respira. Mi-am dat masca jos și am spus că nu îmi place brânza pe care am cumpărat-o, că aș fi vrut una adevărată, de la țărani.
- Acum nu putem face mofturi. E situația asta cu virusul. Nici în oraș nu putem mânca. Te-aș fi invitat la masă, dar nu se poate.
- Fac plăcinte cu brânza pe care am cumpărat-o. Mâncăm acasă, i-am răspuns împăciuitoare.
- Nu vrei nimic? Spune-mi, dacă vrei ceva, să îți cumperi!
- Nu. Am tot ce îmi trebuie. Mi-am adus totul de acasă.
- Gândește-te! Poate vrei totuși ceva! Nu se poate să îți iei de la Pitești doar...
L-am fulgerat cu privirea. El a tăcut. Ne-am urcat repede în mașină. Era cald și irespirabil.
- Mi-e sete! Vreau suc Kinley! am spus fără să mă gândesc prea mult.
Titus s-a dat jos din mașină și s-a dus iar în magazin. S-a întors cu un bax de sticle de suc de jumătate de litru de suc Kinley.
- Voiam doar o sticluță. Mulțumesc! i-am spus când el punea cumpărăturile în mașină.
- Lasă, să ai cât stai la noi. În sfârșit ai cerut și tu ceva... Ți-am luat și ciocolată cu nucă de cocoș. Am observat că îți place și că ai mâncat din frigider.
- Mulțumesc! i-am șoptit omului cu sufletul ascuns în pielea de crocodil.
- Socrate a vizitat o piață. Discipolii ce îl însoțeau îi spuneau arătându-i mărfuri scumpe de pe tarabe: Uite, înțeleptule, ce de lucruri frumoase! Uite ce vase strălucitoare! Uite ce haine scumpe! Socrate nu a vrut nimic. La plecare s-a mulțumit să exclame stoic: Ce de lucruri inutile!... Observ că și tu ai aceeași atitudine față de lucruri.
- Mulțumesc, dar nu am înțelepciunea lui Socrate. Viața m-a învățat să fiu zgârcită și chibzuită. De ce să arunc banii pe lucruri inutile!? Cumpăr doar ceea ce îmi este necesar. Am învățat să nu fiu sclava lucrurilor și a lui a „avea”. Să fiu e esențial...
Am ajuns acasă și am dus cumpărăturile în casa veche. L-am salutat pe domnul Mitică ce trebăluia prin curte. M-am salutat cu Rodica, ce gătea în bucătărie. I-am spus că a doua zi voi face plăcinte „poale-n brâu” pentru toată lumea.
- Eu diseară merg la Pitești cu Mitică și rămânem la apartamentul din oraș peste noapte. Nu te superi, Luminița!? mi-a spus ea.
- Nu mă supăr. Cum să mă supăr!?
- Vin dimineață. Nu face nimic fără mine. O să facem împreună plăcinte. După ce le facem, plecăm la Curtea de Argeș, la Mausoleul regilor, la barajul de la Vidraru. Merge și Dragoș cu Maria și fetița. E sâmbătă și suntem cu toții liberi așa că mergem să îți arătăm frumusețile din zona noastră.
- Să îi arătați și castelul lui Vlad Țepeș, a intervenit Titus în discuție, venind din baie și mergând spre camera lui.
- Dar tu nu mergi? am întrebat.
- Nu! Eu am ceva de lucru mâine. Mergi doar cu ei. Cu mine vei merge duminică în Vâlcea sau Buzău. Sunt și acolo locuri frumoase de văzut.
El a plecat. Eu m-am dus în cameră să îmi iau un tricou curat, căci eram transpirată. Când am intrat mi-a sărit în ochi prelungitorul, ce pleca de lângă ușă, din spatele oglinzii, trecea prin fața dulapului, pe sub fereastră și se oprea lângă patului meu. Pe lada lungă de la capătul patului meu era așezată veioza roșie, pe care o cumpărase Titus din oraș.
- Ți-am pus veioza ca să nu te mai dai jos din pat seara să stingi becul. Poate vrei noaptea să citești, să scrii ceva sau să te uiți la telefon. Ai lumina lângă tine. Poți pune și telefonul la încărcat acum, mi-a spus Titus din prag. Sigur nu vrei să pun un televizor aici?
- Nu vreau. Dacă vreau să mă uit seara, pot merge în cameră la Rodica. Mulțumesc, i-am șoptit.
Nu mi-a răspuns. S-a făcut că nu m-a auzit.
- Ai nevoie de pix, de o agendă!? Poate vrei să-ți notezi ceva... Vrei ceva de citit?
- Nu am nevoie. Nu scriu niciodată în altă parte decât acasă la mine în liniște.
- Dar poate vrei să îți notezi ceva...
- Nu vreau. Nu e nevoie. Tot ce îmi este necesar îmi rămâne în cap. Niciodată nu îmi iau notițe. Ceva de citit vreau. Îmi place să citesc seara câte ceva.
- Vino la mine să îți alegi.
- Mă duc la baie, apoi vin. Mulțumesc!
A intrat în cameră la el fără a-mi răspunde. Eu m-am dus la baie cu un tricou curat în mână. Când am deschis ușa la baie mi-a sărit în ochi preșul nou pus lângă cadă și am înțeles, după ce s-a întors Titus înapoi la centrul comercial, de unde cumpărase veioza și prelungitorul. El era mai spartan, dar eu eram friguroasă. S-a gândit să nu îmi fie frig la picioare. I-am mulțumit în gând.
M-am dus la el în cameră. Vorbea cu cineva la telefon în limba engleză și m-am retras. Am reintrat când nu l-am mai auzit vorbind. M-am așezat pe fotoliul meu de lângă ușă, în care deja îmi plăcea să stau cu picioarele strânse sub mine.
- Ești bine? Ești ok? Nu ești obosită?
- Sunt ok. Mulțumesc! Vreau niște cărți, i-am spus și m-am ridicat să mă uit prin biblioteca lui. Mi-a sărit în ochi imediat trei volume de Alexandra David-Neel: „Mistici și magicieni în Tibet”, „Vraja misterului”, „Itinerariul unui lama și cele cinci înțelepciuni” și le-am luat imediat de pe raft. Titus mi-a mai recomandat și „Singuri. Povestiri vesele și triste” scrisă de un prieten de-al lui din tinerețe, Mihail Balaca, pe care l-a rugat cândva să îmi dea telefon, cu care am vorbit un pic, mi-a făcut o impresie deosebit de plăcută și pe care urma să îl cunosc când ne întorceam acasă, cel puțin așa am înțeles de la Titus. Am adăugat-o imediat peste cele trei cărți. Titus mi-a indicat și „Viață după viață” de Raymond A. Moody. I-am spus că nu o iau, că am citit-o.
- Diseară, după ce mănânci, să o sunăm pe doamna C. și să îi spunem că ești aici. Acum e prea devreme, a spus privind ceasul și socotind în gând cât e ceasul în SUA la acea oră. Nu e o oră potrivită. Să îl sunăm și pe nea Mihai Ionescu și să vorbim cu el.
M-am așezat pe fotoliu cu cărțile în mână. Mă gândeam la multe, aveam o grămadă de întrebări de pus, dar nu știam cu ce să încep. Știam că lui Titus nu îi place să răspundă la întrebări și de povestit povestește doar când vrea el.
- Nea Mihai ți-a citit primul cartea NISIPURI MIȘCĂTOARE, după ce a primit-o de la doamna C. M-a sunat extrem de entuziasmat și mi-a zis: Boierule, îți trimit ceva deosebit să citești! După ce am citit am făcut totul să te găsesc...
Eu tăceam și îl ascultam. Mă gândeam la domnul Mihai Ionescu de Cămărașu și la tot ceea ce știam despre el de la Titus. Da, îmi scrisese câteva e-mailuri strict legat de scris, dar ceea ce știam de la Titus era mult mai interesant. În casa străbunicilor lui din Galați domnul Alexandru Ioan Cuza a fost numit domn al Moldovei. Titus avea un proiect cu domnul Mihai să recupereze acea casă de la cei ce au dobândit-o nu știu cum și să o transforme în muzeu. Eu credeam că e o luptă cu morile de vânt, căci știam în ce stare este hotelul din București în care s-au semnat actele Unirii sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, așa cum știam cum e casa lui Brâncuși la Hobița sau casa lui Marin Preda. Toate ruină... Toate îngenuncheate de nepăsare. Ce muzeu!? Ce istorie!? Ce trecut!?... Și Titus și nea Mihai visau cai verzi pe pereți într-o Românie a manelelor și a oamenilor politici mărunți, ce nu se pot ridica la înălțimea funcțiilor, pe care le ocupă și nici nu înțeleg câtă responsabilitate au față de trecut, dar mai ales față de viitor.
Mai știam că tatăl domnului Mihai, fost elev al lui Mircea Eliade, a fost închis ca deținut politic, la Aiud, Pitești, Sighet, la fel ca tatăl lui Titus. Apoi au urmat și ei, noua generație... Și domnul Mihai și Titus...
Nu puteam întreba nimic. Titus stătea tăcut pe marginea patului și părea că știe la ce mă gândesc. El era hotărât să nu vorbească. Eu hotărâtă să nu întreb. Iar ne-am uitat unul în ochii altuia și ne-am lăsat ochii să vorbească.
M-am ridicat cu un oftat și am ieșit. M-am dus la Rodica la bucătărie și am pus împreună masa de seară. Ea nu scăpa nicio ocazie să mă îmbrățișeze. Așa brusc, fără motiv. De drag. Eu îi stăteam cuminte și ghemuită în brațe și mă gândeam ce mă voi face când mă voi întoarce acasă și nu o să mă mai strângă nimeni la piept... Mi-am spus liniștindu-mă: În câteva zile nu o să te obișnuiești... O să te întorci și o să uiți...
Am mâncat iar toți, cu excepția lui Titus. El prefera o salată mai târziu.
După masă Rodica și-a cerut iar scuze că trebuie să plece în oraș. I-am spus că nu este nicio problemă și că nu sunt copil mic.
- Dimineață stai în pat până ajung. Nu te trezi cu noaptea în cap. O să facem împreună plăcinte – mă înveți și pe mine cum se face – și apoi plecăm în excursie.
A plecat. Eu l-am ajutat pe Titus să-și închidă rățuștele cu tot cu „măsele” lor. L-am păzit bine de cocoș. Nu a mai sărit pe el să îl bată.
- Și când ești în America cine are grijă de păsări? La sărbători ai fost acolo. În martie, dacă nu era epidemia, trebuia să pleci iar...
- Soră-mea... Până în octombrie, anul trecut, era mama...
Vocea i-a sunat atât de tristă, încât nu am mai avut curaj să zic nimic. Titus încă nu era împăcat cu plecarea mamei. Mi-am amintit că îmi spusese că merge des la cimitir la părinții lui și meditează. Vorbește cu ei. Nu am întrebat nimic atunci. Acum am îndrăznit să întreb:
- Mă iei cu tine când mergi la mama la mormânt?
- Nu! Eu merg întotdeauna singur. Nu vreau să îmi tulbure nimeni liniștea. Dacă vrei, du-te cu Rodica, mi-a răspuns dur.
M-am dus în cameră la mine. M-am întins pe pat și am deschis o carte. Nu puteam citi. Rândurile îmi zburau în fața ochilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu