M-am
trezit odihnită bine. M-am uitat la ceas și am considerat că este
prea dimineață să mă scol. Încă nu era șapte. După ce a
trecut de șapte m-am dus la baie trecând prin camera Rodicăi și
bucătărie. Ea nu era nicăieri. Mi-am amintit că mi-a explicat că
dimineața se duce la Sara, să stea cu ea, după ce părinții și
domnul Mitică pleacă la muncă. Fetița mergea la grădiniță
înainte de pandemie, dar de când s-au închis grădinițele
părinții ei s-au mutat la țară, ca doamna Rodica să aibă grijă
de copil.
Mi-am
făcut duș, m-am îmbrăcat și m-am întors spre camera mea cu
gândul să mai lenevesc puțin până când se mai trezea cineva.
Despre Titus știam din discuțiile noastre telefonice că doarme mai
târziu dimineața, căci citește mult noaptea. Mai avea și un fel
straniu de a citi. Cinci cărți concomitent și se muta de la una la
alta după un capitol. I-am spus că eu nu pot citi așa. Că m-aș
rătăci și aș pierde firul atâtor acțiuni. Mi-a spus că lui nu
i se întâmplă niciodată.
La
ușa de la bucătărie spre cameră am dat nas în nas cu el. M-am
speriat și am făcut un pas înapoi.
-
Tu te sperii de mine!? Tu nu ai văzut că sunt un om pe care îl
bate până și cocoșul!? mi-a spus râzând și s-a dus la baie.
L-am
așteptat în bucătărie.
-
Cafea!? Ceai!? Pâine prăjită cu unt!? a întrebat și a adăugat
înainte ca eu să răspund: Luminița, aici te porți ca la tine
acasă. Deschizi frigiderul și ei orice vrei. Ai în congelator
înghețată. Sunt dulciuri. De mâncare ia orice. Dacă ți-e poftă
de ceva spune-mi și cumpăr. Am uitat să întreb: Te-ai odihnit
bine? Cum ești cu sănătatea? Mai bine mai stăteai în pat.
-
Am dormit excelent. Sunt bine. Mulțumesc! Vreau cafea și pâine
prăjită cu unt. Dacă nu te superi, îmi fac eu cafeaua.
-
Ok. Fă-ți! Eu îți prăjesc pâinea.
El
punea pâinea la prăjit. Eu am scos untul din frigider, după ce am
pus de cafea.
-
Mai vezi ce este prin frigider. Alege orice vrei. Nu te lua după
mine. Eu mănânc doar două felii de pâine prăjită pe care pun
foarte puțin ulei de măsline.
-
Omleta! Omleta! am țipat exact ca în reclama cu halatul,
amintindu-mi că mi-a promis o omletă grozavă. În plus era în
toane bune și mi-am zis că e momentul să profit de ocazie.
-
Nu îți fac! Acum ți-am prăjit pâine, alintato!
-
Nu sunt alintată! Ba sunt, de anul trecut, de când...
S-a
oprit și m-a fulgerat cu privirea. Știa ce vreau să spun.
-
Taci! Să nu aud un sunet! Știu ce vrei să spui și nu vreau să
aud!
Am
făcut cafeaua în tăcere. Am oftat. M-a întrebat de ce am oftat.
Nu i-am răspuns. Oricum știa. Cred că îi părea rău că m-a
certat, dar considera cearta un rău necesar ca să taie orice
amintire spre un trecut ce durea rău.
-
Nu stinge ochiul la aragaz. Îmi fac un ceai, a zis și a pus un
ibric cu apă pe foc.
Am
mâncat pâinea mea cu unt. Titus și-a pus pe pâinea lui foarte
puțin ulei de măsline și a mâncat și el în timp ce așteptam să
fiarbă apa pentru ceai. Și-a pus ceaiul în cană. Și eu mi-am pus
cafeaua.
-
Hai la mine să bem și să stăm de povești, mi-a cerut și l-am
urmat în camera lui.
Mărturisesc
că am mers cu sfială spre bârlogul ursului. Am intrat într-o
cameră mai mică, cam jumătate cât era camera mea. Întâi mi-a
sărit în ochi fotoliul mare din dreapta ușii și soba înaltă de
lângă el. Mi-am plimbat privirea mai departe și am filmat cu ochii
rapid: o măsuță în fața sobei, sub fereastră, plină cu cărți
și hârtii, altă măsuță mai înaltă în continuare, dar în
colț, pe care era pus un televizor cu ecran foarte mare, și
pe lângă televizor hârtii și cărți, pe
peretele opus o bibliotecă, în fața bibliotecii patul și în fața
patului altă măsuță înaltă tot
plină
de hârtii și cărți. Printre ele era și castronul cu salată și
cu resturi de pâine prăjită rămase de la cina târzie a lui
Titus. Sub fereastra din față, lângă măsuța cu televizorul erau
sprijinite pe verticală niște tablouri. Pe jos, pe lângă pat și
pe lângă mese teancuri de cărți aruncate sau puse pur și simplu.
Mi-am oprit privirea, așa cum stăteam cu ceașca de cafea în mână
în pragul camerei, pe mijlocul bibliotecii unde trona un portret a
lui Corneliu Zelea Codreanu. Alături de portret era pus în ramă la
fel ca un tablou un text. Pentru că era scris mare, cu litere roșii,
am citit cu mirare, căci nu mai văzusem un astfel de jurământ:
DEMNITATE.
CURAJ. ONOARE. SACRIFICIU SUPREM PENTRU ROMÂNIA
Grupul
de rezistență armată anticomunistă
Nucșoara
– Argeș 1949-1958
JURĂMÂNT
În
numele lui Dumnezeu atotputernicul și pe sfânta cruce eu, X...
X..., jur să mă fac haiduc de bună voie și nesilit de nimeni,
pentru a lupta la salvarea și eliberarea Patriei și neamului din
ghearele fiarelor comunisto-bolșevice și de sub jugul greu al
rușilor.
Jur
credință Majestății Sale Regele Mihai I, Regele tuturor
românilor.
Jur
credință guvernului liberal al Patriei.
Jur
supunere și ascultare fără murmur și fără șovăire șefului
haiducilor.
Jur
să ucid fără milă și cruțare pe toți străinii și ticăloșii
care ne-au trădat și vândut Patria și neamul și au dus la
dezastrul țării.
Jur
să nu mă despart de frații mei de luptă decât după victoria
finală.
În
caz de trădare sau de încălcare a Jurământului, să fiu ucis
atât eu cât și întreaga mea familie!
Așa
să îmi ajute Dumnezeu!
Conducător
grup
Lt.
Toma Arnăuțoiu
Am
înțepenit cu cana de cafea în mână. Acel jurământ îi
aparținuse tatălui lui Titus. Mă simțeam ca pe acel deal, în
ploaia măruntă, unde era monumentul cu un răstignit însângerat
cu un spin înfipt în inimă. Citind jurământul auzeam cum morții
a căror nume l-am citit pe cruce îmi vorbeau.
Da,
aveam de pus niște întrebări și de purtat niște discuții cu
Titus despre rege și regalitate, eu fiind republicană convinsă și
neadmirându-l deloc pe regele Mihai, care a colaborat destul de bine
cu rușii și a și fost decorat de ei, așa cum aveam de discutat și
despre cuvintele din jurământ
„să ucid fără milă și cruțare”
cu judecătorul din el, căci mi-am amintit că la masă la Onești,
atunci seara, când eram pe drum, a fost și un judecător, și din
discuția lor am înțeles că și Titus a fost judecător în SUA,
pentru o perioadă, după ce a terminat dreptul acolo, apoi a
renunțat și a lucrat în alt domeniu. Dar nu era momentul acum
pentru astfel de dezbateri. Acum doar auzeam plângând pe toți
morții trecuți pe crucea albă de lângă monument.
-
Șezi, mi-a indicat Titus fotoliul de lângă ușă, apoi a explicat:
E dezordine la mine, dar nu dau voie nimănui să îmi umble prin
cărți și hârtii. Pentru mine e o dezordine ordonată – adică
îmi găsesc foarte ușor în ea ceea ce caut, dacă nu mișcă
nimeni nimic din loc.
El
s-a așezat pe marginea patului chiar sub chipul căpitanului în
fața măsuței pline de cărți. Atunci am observat că pe măsuță
este și o veioză roșie reglabilă de folosit la citit noaptea.
M-am
așezat pe fotoliu. Pentru că era foarte mare m-am așezat în el
strângându-mi picioarele dedesubt și sprijinindu-mi spatele bine.
Am gustat un pic din cafea. Titus a pus cana lui de ceai pe măsuță
făcându-i loc printre cărți.
Am
început să vorbesc căutându-mi cuvintele și sorbind câte o gură
mică de cafea din cana ce o țineam cu ambele mâini.
-
Știi, Titus, eu sunt un om normal. Sunt cât se poate de banală. Am
doar liceul. Ai tăi, ca și tine de altfel, sunt toți tobă de
carte, dar carte adevărată, nu din aceștia ce au făcut colecție
de diplome cumpărate cu bani. Spune-le alor tăi să nu se mai
poarte așa cu mine. Mă simt stânjenită...
Titus
mă privea intens. Nu zicea nimic. Eu nu știam ce gândește.
-
Spune-mi, doamnă scriitoare, cât de prețuită ești în satul
tău!? Cât de prețuită ești de familia ta cu excepția copiilor,
care, nu mă îndoiesc că sunt mândri cu așa o mamă?!
Am
tăcut și mi-am plecat nasul în cana de cafea. Cred că mi-a curs o
lacrimă direct în ea. Titus a întrebat, dar nu aștepta
răspunsuri. Le știa.
-
Familia mea se poartă cu tine exact așa cum meriți! Ți-am spus de
mult că scriitorii nu sunt la fel ca noi,
ceilalți
oameni. Tu chiar nu ești conștientă de valoarea ta!? Tu crezi că
am venit de nebun să te cunosc, să te iau de acasă, să te aduc
aici!?
Mi-am
șters nasul cu mâna și am zâmbit cu plâns amestecat. Iar mă
gândeam să îi spun că știu cât sunt de valoroasă, dar a ghicit
ce voiam să spun.
-
Nu spune iar tâmpenia aceea cu kilogramele și înălțimea și că
îți ștergi nasul cu mâna, deși asta chiar o faci, a spus râzând
și mi-a întins dintr-un sul cu șervețele de pe masă câteva.
După
ce mi le-a dat, s-a oprit în picioare în fața fotoliului meu. Eu
stăteam cu capul plecat și priveam în ceașca de cafea. Cu greu
îmi puteam stăpâni plânsul. Retrăiam multe și toate dureau ca
moartea. Mi-a ridicat capul și m-a forțat să mă uit în ochii lui
și a repetat întrebarea: Tu crezi că am venit de nebun să te
cunosc, să te iau de acasă, să te aduc aici!? Tu chiar crezi că
mă plictiseam și am plecat până la Suceava să aduc o țărăncuță
cu care să fac conversație!?
Mi-am
tras capul din mâinile lui. Nu îi mai puteam suporta privirea. M-am
strâns ghem pe fotoliul meu. Cred că am scâncit involuntar.
El
s-a dus la locul lui de pe pat și s-a așezat. Când l-am privit
avea mâinile cu pumnii strânși ridicate spre cer într-un gest de
furie și neputință. M-a privit sorbindu-mă. L-am privit ca un
câine de pe drum, în care mulți au dat câte un picior.
-
Spune-mi, fetiță, cum ai ajuns să scrii fragmentul acela cu care
se termină cartea CĂRĂRI ȘI DESTINE despre nașterea unui lup
singuratic, ce m-a răvășit atât!? Ce ai trăit și ce ți-au
făcut oamenii ca să ajungi să îl scrii?!
Nu
am răspuns. El nu aștepta răspuns. Iar avea pumnii strânși de
furie și neputință.
-
Am fost educat să respect și să venerez poeții și scriitorii,
artiștii în general. Ține de educația familiei mele să respectăm
și să venerăm valoarea autentică atunci când o întâlnim. Tata
a făcut școală în Germania. Vorbea perfect
germana, franceza și latina. Avea
un adevărat cult pentru educație. El era profesor. Exista o
familie, Vlădeștii – nu mai au niciun moștenitor acum, sau parcă
am auzit că ar mai fi un fiu pe la București din neamul lor – ce
avea trei fete. Toate au făcut Școala de Belle Arte din Paris. Una
din ele a fost profesoara mea particulară de desen și muzică. Tata
voia să am o educație completă atât umană cât și reală.
Probabil că, dacă viața nu ne era furată, îmi făceam studiile
la Paris... Mama
vorbea perfect franceza. Ca și pregătire era învățătoare, dar
nu a profesat...
Ascultându-l
vorbind mi-am amintit cum vorbea cu foștii lui elevi la Onești, că
le-a predat fizică la un liceu de elită și că la facultate preda
ceva despre mașini, dar nu am reținut exact cum se chema obiectul.
Că iubea filozofia știam, așa
cum știam că
a fost exmatriculat de la facultatea de profil și
s-a
înscris imediat la o facultate total opusă, unde avea nevoie de
matematică și fizică, dar unde nu avea nevoie de dosar. Și despre
pasiunea lui pentru artă știam câte ceva. Parcă pomenise cândva
că mergea să îl asculte pe Frank Sinatra cântând My Way. Îmi
mai spusese și că mergea la Metropolitan Opera în New York atunci
când putea, sau la Carnegie Hall. Avusese în părinți
modele
de oameni
culți,
educați
și el devenise, la rândul lui, un astfel de om complet în
ciuda valurilor vieții.
-
În satul Mușetești – o să trecem prin el și o să ți-l arăt
– s-a născut Tudor Mușatescu. Era bun prieten cu tata, deși era
mult mai mare decât tata. Venea cu trăsura la noi. Îmi amintesc
petrecerile de atunci...
-
Stai, Titus! Oprește-te! Cred că nu am înțeles. Tu vorbești de
Tudor Mușatescu poetul, dramaturgul, prozatorul, umoristul Tudor
Mușatescu, cel ce a scris „Titanic vals” sau „Visul unei nopți
de iarnă” în care joacă Florin Piersic... sau e o coincidență
de nume!?
-
Nu e o coincidență. Despre el este vorba. Îmi amintesc și acum
discuțiile dintre el și tata, felul lor savuros de a vorbi despre
artă, cultură, educație. Îmi amintesc cum mergeau la vânătoare
împreună. De fapt venea și Vlădescu, tatăl fetelor ce au făcut
școala la Paris. Avea o femeie în casă domnul Tudor. O chema Veta
și a trăit mult timp după ce el a murit și povestea cum boierul
avea pretenția să îi fie călcați pantalonii de să stea drepți
fără a fi îmbrăcați, dar aiurit ca orice scriitor, pleca de
acasă în papuci și se întorcea furios după o bucată de drum și
țipa: Veto, tu nu ai văzut că am plecat în papuci!?
Am
amorțit în fotoliu. De cafea am uitat. Titus povestea și era atât
de prins de poveste de parcă a uitat că sunt și eu acolo. Iar eu
ascultând mă simțeam ca o eroină din „Titanic vals” sau din
„Visul unei nopți de iarnă”. Nu mai puteam distinge realitatea
de ficțiune, și nici nu mai știam în ce epocă trăiesc.
-
Pe dealul golaș de peste drum, din fața casei noastre, pe care l-ai
văzut la venire, mă plimbam cu tata și cu domnul Tudor, când
venea în vizită la noi.
Tata îmi arăta seara constelațiile pe cer de pe acel deal și eu
le știu și acum, cum m-a învățat tata atunci. Îmi arăta
Argeșul și Dunărea de pe vârful dealului. Atunci se vedeau în
zare. Acum nu se mai văd. Cineva ne-a luat abuziv acel deal. Îl
vreau înapoi. Nu e vorba de bani. E vorba de sufletul meu ce poartă
în el acel deal pe care m-am plimbat cu tata. Tot pe acel deal venea
un lup și urla noaptea la lună. Tata nu l-a împușcat. Lupul a tot
venit. Părea prietenos. Blana i-a devenit albă. Cred că a murit de
bătrânețe. Îl consideram lupul nostru. Vreau dealul acela, de pe
care ne veghea casa lupul, înapoi! Dealul
ăsta nu face parte din averea mea, ci e o parte din inima mea și nu
o pot lăsa oricui, Luminița...
Am
încercat din nou să gust din cafea. Era amară ca pelinul și rece
ca gheața. Sau poate mi s-a părut. Se amărâse de la durere, de la
trecut, de la vocea lui Titus, ce se pierduse cu totul într-un vis
din copilărie pe care nu îl putea uita.
-
Când venea pe la voi Tudor Mușatescu? am întrebat.
-
Prin anii cincizeci. Până în cincizeci și șase, mi-a răspuns
Titus ca un robot. De mult nu mai era conștient că sunt și eu în
cameră. Credea că vorbește singur.
-
Câți ani aveai când l-au luat pe tata?
-
Nouă.
-
Și eu aveam nouă ani când am plecat la casa de copii și am
pierdut raiul.
Titus
a întors capul spre mine. În sfârșit și-a amintit că sunt și
eu acolo.
-
Deci știi și tu cum este să pierzi raiul când ești copil?!
-
Știu. Ai mei nu erau boieri, ca ai tăi. Tata era cioban și mama
țărancă, dar la Mălini, cu ei, era raiul și l-am pierdut.
Titus
a tăcut mult cu capul plecat. Nici eu nu am mai spus nimic. Mâinile
îmi înțepeniseră pe cana de cafea și degetele îmi erau albite
de tare ce am strâns-o.
-
Du-te la tine. Mai dormi un pic, fetiță. După amiază mergem la
Pitești, mi-a spus și când s-a uitat la mine i-am văzut lacrimi
pe față, dar nu am zis nimic, căci am realizat că el nu este
conștient că îi curg lacrimi.
-
Vreau să cumpărăm tot ce trebuie pentru plăcinte „poale-n
brâu”.
Ți-am promis că îți fac, de când ai spus că vii după mine.
Vreau să fac pentru toți ai tăi. Nu îmi place să fiu servită.
Vreau să fac și eu ceva pentru ei.
-
Cumpărăm tot ce vrei tu, dar nu vreau să te stresezi cât stai
aici. Vreau să fie doar somn, plimbare, vizitat locuri interesante.
Ești obosită. Trebuie să ai grijă de tine.
-
O fac cu drag și de drag, Titus. Te rog, lasă-mă să fac plăcinte
pentru toți ai tăi!
-
Te las, dar îmi arăți cum să ridic poalele ca să mănânc
brânza? a glumit el cu tot cu lacrimile de pe față.
-
Îți arăt, i-am răspuns râzând și m-am ridicat să plec, dar
s-a deschis ușa înainte de a o deschide eu și a intrat Rodica.
-
Bună dimineața! Aici erați? Vorbind și-a mutat rapid privirea de
la unul la altul și nu i-a scăpat că avem amândoi lacrimi pe
față, dar nu a zis nimic despre asta, și a continuat: Titus i-ai
dat ceva de mâncare? I-ai făcut cafea? Să nu îmi spui că ai
ținut-o flămândă până acum!
-
Oprește-te! I-am dat. Am mâncat împreună. Ea și-a făcut cafea
și eu mi-am făcut ceai.
-
Și-a făcut ea!?!? Păi, tu ce aveai de făcut?! Ea e musafir în
casa noastră!
Titus
și-a amintit că trebuie să fie ciufut și a explodat:
-
Gata! Ieșiți amândouă afară și lăsați-mă în pace! Am
treabă!
Am
ieșit râzând și ne-am dus spre bucătărie, timp în care Rodica
îmi explica și se scuza că a fost ocupată cu cea mică și nu a
putut să vină să îmi pregătească micul dejun. Se mai scuza și
că gătitul nu e domeniul ei forte, că ea nu prea a gătit cât a
lucrat, că mama ei a gătit foarte mult, dar a murit în octombrie
anul trecut la 98 de ani. I-am spus că nu este nicio problemă, că
la cât drag pune în mâncarea pe care mi-o servește e excelentă.
Titus
ne-a ajuns din urmă.
-
Rodica, nu o ține de vorbă! Du-te la cea mică! Tu – și m-a
indicat pe mine – fugi înapoi în pat și stai acolo până mergem
la Pitești!
-
Nu! Am dormit. Nu mi-e somn!
-
Faci ce spun eu! Știi că aseară ți-a fost rău...
Rodica
l-a lovit în joacă cu pumnul în umăr și i-a spus să nu mai fie
nesuferit. El a răspuns ceva pe un ton morocănos.
-
Titus, tu știi povestea Albă ca Zăpada? l-am întrebat eu râzând.
El
m-a privit cu ochii lui albaștri măriți. Gândea: Luminița a
luat-o razna! Ce treabă are în discuție Albă ca Zăpada!?
-
Albă ca Zăpada era o prințesă. Ce avea ea? vorbeam de de parcă
spuneam o poveste unui copil de grădiniță.
-
Lasă-mă în pace! a mormăit și nu mi-a răspuns la întrebare,
din ce în ce mai convins că vorbesc aiurea.
-
Ea avea șapte pitici. Nici atâta lucru nu știi, Titus!? Cum îl
chema pe piticul cel mic? continuam să îl întreb nelăsându-l să
se ducă în camera lui. Îl chema Morocănosul, ca pe tine! Tu ești
Morocănosul!
Eu
râdeam. Rodica la fel. El și-a făcut o figură severă, și-a
mușcat buzele să nu râdă, m-a ferit din fața lui și a pornit
spre camera lui mormăind. Eu strigam după el: Morocănosul!
Morocănosul!
S-a
închis ușa după el. Rodica mi-a șoptit râzând:
-
Îl intimidezi!
-
Pe cine!? Eu pe Titus!? am întrebat cu ochii măriți cât cepele,
dar și râzând. Habar nu avea cât de intimidat a fost tot drumul
cu mine. Intimidat foc! Emoția și timiditatea l-a chinuit o zi
jumătate.
S-a
deschis ușa iar. Titus s-a reîntors. Era pus pe harță. Nu se
terminase runda.
-
Tu, fugi în pat sau pleci cu ocazii acasă! mi-a poruncit.
Nu
am apucat să îi răspund. A sărit Rodica ca arsă. Nu se putea ca
fratele ei să-i vorbească așa scriitoarei ei preferate.
-
Titus, te rog, să nu fii nerușinat! Cum îndrăznești!
Eu
râdeam absolut deloc șocată. Îmi venea să-i spun Rodicăi: Uite
ce timid e! E tot numai emoție!
-
Tot drumul m-a amenințat cu asta! am spus miorlăindu-mă.
Rodica
nu avea aer.
-
Nu se poate!! Nu a făcut așa ceva!!
-
Ba da! Tot drumul! am răspuns râzând.
Titus
a fugit în cameră la el, dar după ce mi-a aruncat peste umăr un
singur cuvânt întorcând capul: Pârâcioaso! Se pare că nu se
temea doar de cocoș, ci și de sora lui, dacă aceasta afla că a
supărat-o pe Luminița.
Rodica
s-a dus la nepoțică, căci o lăsase cu niște jucării câteva
momente, dar era stresată să o lase mai mult. S-a scuzat și mi-a
spus să iau tot ce vreau din frigider. Mi-am făcut un sandviș.
L-am mâncat gândindu-mă la tot ce mi-a povestit Titus în acea
dimineață. M-am dus în pat și m-am întins. Încă eram obosită
de la drum. Înainte de a adormi l-am văzut pe Titus uitându-se la
mine din hol să vadă ce fac. Ușa era întredeschisă. Mi-a șoptit:
Dormi. Ai încă cearcăne. Te trezesc când trebuie să mergem la
Pitești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu