duminică, 12 iulie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea VIII


M-am trezit odihnită bine. M-am uitat la ceas și am considerat că este prea dimineață să mă scol. Încă nu era șapte. După ce a trecut de șapte m-am dus la baie trecând prin camera Rodicăi și bucătărie. Ea nu era nicăieri. Mi-am amintit că mi-a explicat că dimineața se duce la Sara, să stea cu ea, după ce părinții și domnul Mitică pleacă la muncă. Fetița mergea la grădiniță înainte de pandemie, dar de când s-au închis grădinițele părinții ei s-au mutat la țară, ca doamna Rodica să aibă grijă de copil.
Mi-am făcut duș, m-am îmbrăcat și m-am întors spre camera mea cu gândul să mai lenevesc puțin până când se mai trezea cineva. Despre Titus știam din discuțiile noastre telefonice că doarme mai târziu dimineața, căci citește mult noaptea. Mai avea și un fel straniu de a citi. Cinci cărți concomitent și se muta de la una la alta după un capitol. I-am spus că eu nu pot citi așa. Că m-aș rătăci și aș pierde firul atâtor acțiuni. Mi-a spus că lui nu i se întâmplă niciodată.
La ușa de la bucătărie spre cameră am dat nas în nas cu el. M-am speriat și am făcut un pas înapoi.
- Tu te sperii de mine!? Tu nu ai văzut că sunt un om pe care îl bate până și cocoșul!? mi-a spus râzând și s-a dus la baie.
L-am așteptat în bucătărie.
- Cafea!? Ceai!? Pâine prăjită cu unt!? a întrebat și a adăugat înainte ca eu să răspund: Luminița, aici te porți ca la tine acasă. Deschizi frigiderul și ei orice vrei. Ai în congelator înghețată. Sunt dulciuri. De mâncare ia orice. Dacă ți-e poftă de ceva spune-mi și cumpăr. Am uitat să întreb: Te-ai odihnit bine? Cum ești cu sănătatea? Mai bine mai stăteai în pat.
- Am dormit excelent. Sunt bine. Mulțumesc! Vreau cafea și pâine prăjită cu unt. Dacă nu te superi, îmi fac eu cafeaua.
- Ok. Fă-ți! Eu îți prăjesc pâinea.
El punea pâinea la prăjit. Eu am scos untul din frigider, după ce am pus de cafea.
- Mai vezi ce este prin frigider. Alege orice vrei. Nu te lua după mine. Eu mănânc doar două felii de pâine prăjită pe care pun foarte puțin ulei de măsline.
- Omleta! Omleta! am țipat exact ca în reclama cu halatul, amintindu-mi că mi-a promis o omletă grozavă. În plus era în toane bune și mi-am zis că e momentul să profit de ocazie.
- Nu îți fac! Acum ți-am prăjit pâine, alintato!
- Nu sunt alintată! Ba sunt, de anul trecut, de când...
S-a oprit și m-a fulgerat cu privirea. Știa ce vreau să spun.
- Taci! Să nu aud un sunet! Știu ce vrei să spui și nu vreau să aud!
Am făcut cafeaua în tăcere. Am oftat. M-a întrebat de ce am oftat. Nu i-am răspuns. Oricum știa. Cred că îi părea rău că m-a certat, dar considera cearta un rău necesar ca să taie orice amintire spre un trecut ce durea rău.
- Nu stinge ochiul la aragaz. Îmi fac un ceai, a zis și a pus un ibric cu apă pe foc.
Am mâncat pâinea mea cu unt. Titus și-a pus pe pâinea lui foarte puțin ulei de măsline și a mâncat și el în timp ce așteptam să fiarbă apa pentru ceai. Și-a pus ceaiul în cană. Și eu mi-am pus cafeaua.
- Hai la mine să bem și să stăm de povești, mi-a cerut și l-am urmat în camera lui.
Mărturisesc că am mers cu sfială spre bârlogul ursului. Am intrat într-o cameră mai mică, cam jumătate cât era camera mea. Întâi mi-a sărit în ochi fotoliul mare din dreapta ușii și soba înaltă de lângă el. Mi-am plimbat privirea mai departe și am filmat cu ochii rapid: o măsuță în fața sobei, sub fereastră, plină cu cărți și hârtii, altă măsuță mai înaltă în continuare, dar în colț, pe care era pus un televizor cu ecran foarte mare, și pe lângă televizor hârtii și cărți, pe peretele opus o bibliotecă, în fața bibliotecii patul și în fața patului altă măsuță înaltă tot plină de hârtii și cărți. Printre ele era și castronul cu salată și cu resturi de pâine prăjită rămase de la cina târzie a lui Titus. Sub fereastra din față, lângă măsuța cu televizorul erau sprijinite pe verticală niște tablouri. Pe jos, pe lângă pat și pe lângă mese teancuri de cărți aruncate sau puse pur și simplu. Mi-am oprit privirea, așa cum stăteam cu ceașca de cafea în mână în pragul camerei, pe mijlocul bibliotecii unde trona un portret a lui Corneliu Zelea Codreanu. Alături de portret era pus în ramă la fel ca un tablou un text. Pentru că era scris mare, cu litere roșii, am citit cu mirare, căci nu mai văzusem un astfel de jurământ:


DEMNITATE. CURAJ. ONOARE. SACRIFICIU SUPREM PENTRU ROMÂNIA
Grupul de rezistență armată anticomunistă
Nucșoara – Argeș 1949-1958
JURĂMÂNT
În numele lui Dumnezeu atotputernicul și pe sfânta cruce eu, X... X..., jur să mă fac haiduc de bună voie și nesilit de nimeni, pentru a lupta la salvarea și eliberarea Patriei și neamului din ghearele fiarelor comunisto-bolșevice și de sub jugul greu al rușilor.
Jur credință Majestății Sale Regele Mihai I, Regele tuturor românilor.
Jur credință guvernului liberal al Patriei.
Jur supunere și ascultare fără murmur și fără șovăire șefului haiducilor.
Jur să ucid fără milă și cruțare pe toți străinii și ticăloșii care ne-au trădat și vândut Patria și neamul și au dus la dezastrul țării.
Jur să nu mă despart de frații mei de luptă decât după victoria finală.
În caz de trădare sau de încălcare a Jurământului, să fiu ucis atât eu cât și întreaga mea familie!
Așa să îmi ajute Dumnezeu!
Conducător grup
Lt. Toma Arnăuțoiu
Am înțepenit cu cana de cafea în mână. Acel jurământ îi aparținuse tatălui lui Titus. Mă simțeam ca pe acel deal, în ploaia măruntă, unde era monumentul cu un răstignit însângerat cu un spin înfipt în inimă. Citind jurământul auzeam cum morții a căror nume l-am citit pe cruce îmi vorbeau.
Da, aveam de pus niște întrebări și de purtat niște discuții cu Titus despre rege și regalitate, eu fiind republicană convinsă și neadmirându-l deloc pe regele Mihai, care a colaborat destul de bine cu rușii și a și fost decorat de ei, așa cum aveam de discutat și despre cuvintele din jurământ „să ucid fără milă și cruțare” cu judecătorul din el, căci mi-am amintit că la masă la Onești, atunci seara, când eram pe drum, a fost și un judecător, și din discuția lor am înțeles că și Titus a fost judecător în SUA, pentru o perioadă, după ce a terminat dreptul acolo, apoi a renunțat și a lucrat în alt domeniu. Dar nu era momentul acum pentru astfel de dezbateri. Acum doar auzeam plângând pe toți morții trecuți pe crucea albă de lângă monument.
- Șezi, mi-a indicat Titus fotoliul de lângă ușă, apoi a explicat: E dezordine la mine, dar nu dau voie nimănui să îmi umble prin cărți și hârtii. Pentru mine e o dezordine ordonată – adică îmi găsesc foarte ușor în ea ceea ce caut, dacă nu mișcă nimeni nimic din loc.
El s-a așezat pe marginea patului chiar sub chipul căpitanului în fața măsuței pline de cărți. Atunci am observat că pe măsuță este și o veioză roșie reglabilă de folosit la citit noaptea.
M-am așezat pe fotoliu. Pentru că era foarte mare m-am așezat în el strângându-mi picioarele dedesubt și sprijinindu-mi spatele bine. Am gustat un pic din cafea. Titus a pus cana lui de ceai pe măsuță făcându-i loc printre cărți.
Am început să vorbesc căutându-mi cuvintele și sorbind câte o gură mică de cafea din cana ce o țineam cu ambele mâini.
- Știi, Titus, eu sunt un om normal. Sunt cât se poate de banală. Am doar liceul. Ai tăi, ca și tine de altfel, sunt toți tobă de carte, dar carte adevărată, nu din aceștia ce au făcut colecție de diplome cumpărate cu bani. Spune-le alor tăi să nu se mai poarte așa cu mine. Mă simt stânjenită...
Titus mă privea intens. Nu zicea nimic. Eu nu știam ce gândește.
- Spune-mi, doamnă scriitoare, cât de prețuită ești în satul tău!? Cât de prețuită ești de familia ta cu excepția copiilor, care, nu mă îndoiesc că sunt mândri cu așa o mamă?!
Am tăcut și mi-am plecat nasul în cana de cafea. Cred că mi-a curs o lacrimă direct în ea. Titus a întrebat, dar nu aștepta răspunsuri. Le știa.
- Familia mea se poartă cu tine exact așa cum meriți! Ți-am spus de mult că scriitorii nu sunt la fel ca noi, ceilalți oameni. Tu chiar nu ești conștientă de valoarea ta!? Tu crezi că am venit de nebun să te cunosc, să te iau de acasă, să te aduc aici!?
Mi-am șters nasul cu mâna și am zâmbit cu plâns amestecat. Iar mă gândeam să îi spun că știu cât sunt de valoroasă, dar a ghicit ce voiam să spun.
- Nu spune iar tâmpenia aceea cu kilogramele și înălțimea și că îți ștergi nasul cu mâna, deși asta chiar o faci, a spus râzând și mi-a întins dintr-un sul cu șervețele de pe masă câteva.
După ce mi le-a dat, s-a oprit în picioare în fața fotoliului meu. Eu stăteam cu capul plecat și priveam în ceașca de cafea. Cu greu îmi puteam stăpâni plânsul. Retrăiam multe și toate dureau ca moartea. Mi-a ridicat capul și m-a forțat să mă uit în ochii lui și a repetat întrebarea: Tu crezi că am venit de nebun să te cunosc, să te iau de acasă, să te aduc aici!? Tu chiar crezi că mă plictiseam și am plecat până la Suceava să aduc o țărăncuță cu care să fac conversație!?
Mi-am tras capul din mâinile lui. Nu îi mai puteam suporta privirea. M-am strâns ghem pe fotoliul meu. Cred că am scâncit involuntar.
El s-a dus la locul lui de pe pat și s-a așezat. Când l-am privit avea mâinile cu pumnii strânși ridicate spre cer într-un gest de furie și neputință. M-a privit sorbindu-mă. L-am privit ca un câine de pe drum, în care mulți au dat câte un picior.
- Spune-mi, fetiță, cum ai ajuns să scrii fragmentul acela cu care se termină cartea CĂRĂRI ȘI DESTINE despre nașterea unui lup singuratic, ce m-a răvășit atât!? Ce ai trăit și ce ți-au făcut oamenii ca să ajungi să îl scrii?!
Nu am răspuns. El nu aștepta răspuns. Iar avea pumnii strânși de furie și neputință.
- Am fost educat să respect și să venerez poeții și scriitorii, artiștii în general. Ține de educația familiei mele să respectăm și să venerăm valoarea autentică atunci când o întâlnim. Tata a făcut școală în Germania. Vorbea perfect germana, franceza și latina. Avea un adevărat cult pentru educație. El era profesor. Exista o familie, Vlădeștii – nu mai au niciun moștenitor acum, sau parcă am auzit că ar mai fi un fiu pe la București din neamul lor – ce avea trei fete. Toate au făcut Școala de Belle Arte din Paris. Una din ele a fost profesoara mea particulară de desen și muzică. Tata voia să am o educație completă atât umană cât și reală. Probabil că, dacă viața nu ne era furată, îmi făceam studiile la Paris... Mama vorbea perfect franceza. Ca și pregătire era învățătoare, dar nu a profesat...
Ascultându-l vorbind mi-am amintit cum vorbea cu foștii lui elevi la Onești, că le-a predat fizică la un liceu de elită și că la facultate preda ceva despre mașini, dar nu am reținut exact cum se chema obiectul. Că iubea filozofia știam, așa cum știam că a fost exmatriculat de la facultatea de profil și s-a înscris imediat la o facultate total opusă, unde avea nevoie de matematică și fizică, dar unde nu avea nevoie de dosar. Și despre pasiunea lui pentru artă știam câte ceva. Parcă pomenise cândva că mergea să îl asculte pe Frank Sinatra cântând My Way. Îmi mai spusese și că mergea la Metropolitan Opera în New York atunci când putea, sau la Carnegie Hall. Avusese în părinți modele de oameni culți, educați și el devenise, la rândul lui, un astfel de om complet în ciuda valurilor vieții.
- În satul Mușetești – o să trecem prin el și o să ți-l arăt – s-a născut Tudor Mușatescu. Era bun prieten cu tata, deși era mult mai mare decât tata. Venea cu trăsura la noi. Îmi amintesc petrecerile de atunci...
- Stai, Titus! Oprește-te! Cred că nu am înțeles. Tu vorbești de Tudor Mușatescu poetul, dramaturgul, prozatorul, umoristul Tudor Mușatescu, cel ce a scris „Titanic vals” sau „Visul unei nopți de iarnă” în care joacă Florin Piersic... sau e o coincidență de nume!?
- Nu e o coincidență. Despre el este vorba. Îmi amintesc și acum discuțiile dintre el și tata, felul lor savuros de a vorbi despre artă, cultură, educație. Îmi amintesc cum mergeau la vânătoare împreună. De fapt venea și Vlădescu, tatăl fetelor ce au făcut școala la Paris. Avea o femeie în casă domnul Tudor. O chema Veta și a trăit mult timp după ce el a murit și povestea cum boierul avea pretenția să îi fie călcați pantalonii de să stea drepți fără a fi îmbrăcați, dar aiurit ca orice scriitor, pleca de acasă în papuci și se întorcea furios după o bucată de drum și țipa: Veto, tu nu ai văzut că am plecat în papuci!?
Am amorțit în fotoliu. De cafea am uitat. Titus povestea și era atât de prins de poveste de parcă a uitat că sunt și eu acolo. Iar eu ascultând mă simțeam ca o eroină din „Titanic vals” sau din „Visul unei nopți de iarnă”. Nu mai puteam distinge realitatea de ficțiune, și nici nu mai știam în ce epocă trăiesc.
- Pe dealul golaș de peste drum, din fața casei noastre, pe care l-ai văzut la venire, mă plimbam cu tata și cu domnul Tudor, când venea în vizită la noi. Tata îmi arăta seara constelațiile pe cer de pe acel deal și eu le știu și acum, cum m-a învățat tata atunci. Îmi arăta Argeșul și Dunărea de pe vârful dealului. Atunci se vedeau în zare. Acum nu se mai văd. Cineva ne-a luat abuziv acel deal. Îl vreau înapoi. Nu e vorba de bani. E vorba de sufletul meu ce poartă în el acel deal pe care m-am plimbat cu tata. Tot pe acel deal venea un lup și urla noaptea la lună. Tata nu l-a împușcat. Lupul a tot venit. Părea prietenos. Blana i-a devenit albă. Cred că a murit de bătrânețe. Îl consideram lupul nostru. Vreau dealul acela, de pe care ne veghea casa lupul, înapoi! Dealul ăsta nu face parte din averea mea, ci e o parte din inima mea și nu o pot lăsa oricui, Luminița...
Am încercat din nou să gust din cafea. Era amară ca pelinul și rece ca gheața. Sau poate mi s-a părut. Se amărâse de la durere, de la trecut, de la vocea lui Titus, ce se pierduse cu totul într-un vis din copilărie pe care nu îl putea uita.
- Când venea pe la voi Tudor Mușatescu? am întrebat.
- Prin anii cincizeci. Până în cincizeci și șase, mi-a răspuns Titus ca un robot. De mult nu mai era conștient că sunt și eu în cameră. Credea că vorbește singur.
- Câți ani aveai când l-au luat pe tata?
- Nouă.
- Și eu aveam nouă ani când am plecat la casa de copii și am pierdut raiul.
Titus a întors capul spre mine. În sfârșit și-a amintit că sunt și eu acolo.
- Deci știi și tu cum este să pierzi raiul când ești copil?!
- Știu. Ai mei nu erau boieri, ca ai tăi. Tata era cioban și mama țărancă, dar la Mălini, cu ei, era raiul și l-am pierdut.
Titus a tăcut mult cu capul plecat. Nici eu nu am mai spus nimic. Mâinile îmi înțepeniseră pe cana de cafea și degetele îmi erau albite de tare ce am strâns-o.
- Du-te la tine. Mai dormi un pic, fetiță. După amiază mergem la Pitești, mi-a spus și când s-a uitat la mine i-am văzut lacrimi pe față, dar nu am zis nimic, căci am realizat că el nu este conștient că îi curg lacrimi.
- Vreau să cumpărăm tot ce trebuie pentru plăcinte „poale-n brâu”. Ți-am promis că îți fac, de când ai spus că vii după mine. Vreau să fac pentru toți ai tăi. Nu îmi place să fiu servită. Vreau să fac și eu ceva pentru ei.
- Cumpărăm tot ce vrei tu, dar nu vreau să te stresezi cât stai aici. Vreau să fie doar somn, plimbare, vizitat locuri interesante. Ești obosită. Trebuie să ai grijă de tine.
- O fac cu drag și de drag, Titus. Te rog, lasă-mă să fac plăcinte pentru toți ai tăi!
- Te las, dar îmi arăți cum să ridic poalele ca să mănânc brânza? a glumit el cu tot cu lacrimile de pe față.
- Îți arăt, i-am răspuns râzând și m-am ridicat să plec, dar s-a deschis ușa înainte de a o deschide eu și a intrat Rodica.
- Bună dimineața! Aici erați? Vorbind și-a mutat rapid privirea de la unul la altul și nu i-a scăpat că avem amândoi lacrimi pe față, dar nu a zis nimic despre asta, și a continuat: Titus i-ai dat ceva de mâncare? I-ai făcut cafea? Să nu îmi spui că ai ținut-o flămândă până acum!
- Oprește-te! I-am dat. Am mâncat împreună. Ea și-a făcut cafea și eu mi-am făcut ceai.
- Și-a făcut ea!?!? Păi, tu ce aveai de făcut?! Ea e musafir în casa noastră!
Titus și-a amintit că trebuie să fie ciufut și a explodat:
- Gata! Ieșiți amândouă afară și lăsați-mă în pace! Am treabă!
Am ieșit râzând și ne-am dus spre bucătărie, timp în care Rodica îmi explica și se scuza că a fost ocupată cu cea mică și nu a putut să vină să îmi pregătească micul dejun. Se mai scuza și că gătitul nu e domeniul ei forte, că ea nu prea a gătit cât a lucrat, că mama ei a gătit foarte mult, dar a murit în octombrie anul trecut la 98 de ani. I-am spus că nu este nicio problemă, că la cât drag pune în mâncarea pe care mi-o servește e excelentă.
Titus ne-a ajuns din urmă.
- Rodica, nu o ține de vorbă! Du-te la cea mică! Tu – și m-a indicat pe mine – fugi înapoi în pat și stai acolo până mergem la Pitești!
- Nu! Am dormit. Nu mi-e somn!
- Faci ce spun eu! Știi că aseară ți-a fost rău...
Rodica l-a lovit în joacă cu pumnul în umăr și i-a spus să nu mai fie nesuferit. El a răspuns ceva pe un ton morocănos.
- Titus, tu știi povestea Albă ca Zăpada? l-am întrebat eu râzând.
El m-a privit cu ochii lui albaștri măriți. Gândea: Luminița a luat-o razna! Ce treabă are în discuție Albă ca Zăpada!?
- Albă ca Zăpada era o prințesă. Ce avea ea? vorbeam de de parcă spuneam o poveste unui copil de grădiniță.
- Lasă-mă în pace! a mormăit și nu mi-a răspuns la întrebare, din ce în ce mai convins că vorbesc aiurea.
- Ea avea șapte pitici. Nici atâta lucru nu știi, Titus!? Cum îl chema pe piticul cel mic? continuam să îl întreb nelăsându-l să se ducă în camera lui. Îl chema Morocănosul, ca pe tine! Tu ești Morocănosul!
Eu râdeam. Rodica la fel. El și-a făcut o figură severă, și-a mușcat buzele să nu râdă, m-a ferit din fața lui și a pornit spre camera lui mormăind. Eu strigam după el: Morocănosul! Morocănosul!
S-a închis ușa după el. Rodica mi-a șoptit râzând:
- Îl intimidezi!
- Pe cine!? Eu pe Titus!? am întrebat cu ochii măriți cât cepele, dar și râzând. Habar nu avea cât de intimidat a fost tot drumul cu mine. Intimidat foc! Emoția și timiditatea l-a chinuit o zi jumătate.
S-a deschis ușa iar. Titus s-a reîntors. Era pus pe harță. Nu se terminase runda.
- Tu, fugi în pat sau pleci cu ocazii acasă! mi-a poruncit.
Nu am apucat să îi răspund. A sărit Rodica ca arsă. Nu se putea ca fratele ei să-i vorbească așa scriitoarei ei preferate.
- Titus, te rog, să nu fii nerușinat! Cum îndrăznești!
Eu râdeam absolut deloc șocată. Îmi venea să-i spun Rodicăi: Uite ce timid e! E tot numai emoție!
- Tot drumul m-a amenințat cu asta! am spus miorlăindu-mă.
Rodica nu avea aer.
- Nu se poate!! Nu a făcut așa ceva!!
- Ba da! Tot drumul! am răspuns râzând.
Titus a fugit în cameră la el, dar după ce mi-a aruncat peste umăr un singur cuvânt întorcând capul: Pârâcioaso! Se pare că nu se temea doar de cocoș, ci și de sora lui, dacă aceasta afla că a supărat-o pe Luminița.
Rodica s-a dus la nepoțică, căci o lăsase cu niște jucării câteva momente, dar era stresată să o lase mai mult. S-a scuzat și mi-a spus să iau tot ce vreau din frigider. Mi-am făcut un sandviș. L-am mâncat gândindu-mă la tot ce mi-a povestit Titus în acea dimineață. M-am dus în pat și m-am întins. Încă eram obosită de la drum. Înainte de a adormi l-am văzut pe Titus uitându-se la mine din hol să vadă ce fac. Ușa era întredeschisă. Mi-a șoptit: Dormi. Ai încă cearcăne. Te trezesc când trebuie să mergem la Pitești.





























































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu