joi, 9 iulie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea VI

M-am relaxat și am început să râd. El vorbea, dar eu nu prea mai procesam ce îmi spune. Gândul îmi era la ultima criză de la lipsă de calciu pe care am făcut într-o duminică la biserică. Am așteptat să treacă preotul cu „sfintele daruri”. Știam că mi-e rău. Aveam tulburări de vedere; vedeam pete negre. Respiram greu. Capul îmi era greu. Mâinile îmi tremurau. Mi-am propus să rezist până trece preotul. El a trecut. Mi-a atins creștetul capului. Imediat am plecat spre ieșire. Aveam puțin de mers, câțiva pași, căci eu la biserică stau întotdeauna în pridvor ca să pot ieși repede la aer. Călcam ca pe vată. Vedeam încețoșat. Am întins mâna spre ușă. Apoi totul a devenit neclar. Când m-am trezit eram sprijinită de ușa bisericii afară. Doamna preoteasă mă ținea de mâini și mi le freca. A mai venit cineva din sat, o doamnă ce îmi este prietenă, și mi-a adus apă. Mi-a dat și pe față. Pentru că erau extrem de speriate le-am șoptit că îmi revin, dar să mă lase să respir fără să vorbesc. Doamna preoteasă a fugit acasă după calciu și magneziu. Mi-a adus medicamentele, apoi cealaltă doamnă m-a adus cu mașina acasă. Acum în mașină aveam toate semnele, la fel ca la biserică și mă simțeam groaznic. Eram la sute de km distanță de casă, cu un străin în mașină, nu în satul meu printre oameni cunoscuți și dragi, și îmi era teamă de muream să nu fac o criză urâtă.
- Uite, aici e un complex arhitectural construit de Paul Everac, când conducea Institutul Cultural Român, în cinstea lui George Coșbuc, mi-a indicat Titus să mă uit pe geamul de pe partea mea încetinind la minim viteza mașinii, ca să am timp să văd, tocmai când trecea printr-o curbă extrem de periculoasă exact în forma literei u.
M-am uitat în interiorul acelui u făcut de curbă, într-o grădină cu iarbă necosită de ani și am văzut o casă veche din lemn în paragină ca și iarba și cu gardul dărăpănat, din care mai stăteau în picioare doar resturi. În fața casei îngenuncheate de nepăsare, nu de timp, erau presărate prin iarbă statui cu grupuri de oameni în costum popular dansând. Am intuit că e vorba despre dans după felul în care țineau mâinile în aer sau petrecute după mijloc unul altuia și după felul în care aveau câte un picior ridicat. Era ca și cum sculptorul îi prinsese dansând și îi încremenise în piatră.
- Se cheamă „Nunta Zamfirei” și sunt dăltuite în piatră scenele de la nuntă. Pe fiecare grup statuar sunt scrise și versuri. Aș fi oprit să cobori și să vezi de aproape, dar ești prea obosită. Ne oprim la întoarcere. Uite, aici, mi-a indicat Titus o altă statuie de pe marginea drumului abandonată în brațele bălăriilor, e „Fata cu ulciorul” și mai încolo „Buda cu o mie de brațe”. Toate au fost făcute de Paul Everac.
Am privit rapid, din mersul mașinii statuile devorate de nepăsate și lăsate în brațele ierbii cotropitoare.
- Paul Everac nu era de aici. Știu că era din Ardeal. De ce a făcut asta aici? Îmi mai amintesc că a fost președintele Televiziunii Române după revoluție.
- Nu era de aici. Ai dreptate. Dar uite, aici în dreapta, cum te uiți pe geamul tău, avea o proprietate și venea des aici. Probabil că era fascinat sau îndrăgostit de opera lui George Coșbuc și în felul acesta a vrut să îi aducă un omagiu.
O bucată de drum am moțăit. Mă durea capul și eram amețită. Titus a oprit iar mașina, după ce a mers un pic pe o alee îngustă ce șerpuia printre păduri, în parcarea complexului turistic rustic „Mateiaș” în care combinația de construcții din lemn și flori puse prin toate colțurile te amețea cu atâta simplitate și frumusețe. Mi-a cerut să cobor și să îmi dezmorțesc picioarele. Am făcut-o greoi. Iar ploua mărunt. El mi-a pus haina pe spate studiindu-mă. Nu m-a întrebat nimic, căci eram ursuză și întunecată ca vremea. Ne-am dus la o masă la o terasă. A cerut alcool pentru mine fără să mă întrebe, dacă vreau. Pentru el a cerut cafea, deși el nu bea de regulă cafea. Probabil îl ajungea și pe el oboseala. Eu m-am dus la baia din interiorul restaurantului. Mi-am dat cu apă pe față. Mi-am privit chipul în oglindă. Eram palidă și aveam cearcăne. Voiam să ajung odată la destinație, să fac un duș și să mă întind în pat. Mă rugam la Dumnezeu să se întâmple toate astea înainte de a face o criză urâtă de la lipsă de calciu, căci deja aveam toate semnele ca se apropia un astfel de episod și eram extrem de stresată. Nu voiam să îi spun lui Titus că mă simt rău. Știam că mai avem puțin de mers și ajungem. Am ieșit afară. Titus vorbea cu patronul locației stând în picioare în fața mesei noastre. Erau prieteni și vorbeau despre niște probleme ale lor. M-am așezat la masă îndepărtându-mă, căci am considerat că nu mă privește ce au ei de vorbit. Pe masă era deja pusă cafeaua lui Titus și paharul meu cu foarte puțin lichid rubiniu. El a venit la masă după ce a strâns mâna bărbatului, cu care a stat de vorbă. Mi-a pus haina pe spate, căci o lăsasem pe bancă, când am plecat la baie, apoi s-a așezat de cealaltă parte a mesei lungi de lemn, în fața mea.
- Ești ok!? m-a întrebat privindu-mi fața palidă și cearcănele de sub ochi și fără a aștepta răspunsul meu a adăugat: Nu ți-am luat cafea! Nu ți-ar face bine! Bea alcoolul din pahar. E foarte puțin. Crede-mă că îți face bine!
Când am coborât din mașină ploua mărunt, dar exact când Titus îmi vorbea ploaia s-a transformat în torent. Cădea nebună ropotind pe acoperișul terasei. Pădurea de pe munții din jur se legăna scuturată de vântul nebun și tremura sub biciul ploii. Era frig ca într-o zi de toamnă târzie.
- Vreau să ajung acasă la tine! Vreau să fac un duș. Vreau să dorm... am scâncit.
- O să ajungem. Mai avem puțin. Te rog, bea din pahar!
Am băut totul dintr-o singură înghițitură și am simțit cum îmi ajunge un ghem de foc fierbinte în stomac.
- O să mă îmbăt. Nu sunt învățată cu alcoolul.
- Nu te îmbeți! Știu sigur că îți face bine. Îți pune sângele în mișcare. Gata! Plecăm!
Ne-am dus la mașină când ploaia s-a oprit puțin. Mi-a deschis ușa repede, mi-a luat haina groasă de pe umeri și a aruncat-o în spate, a așteptat să urc și mi-a închis ușa. Nu i-a scăpat că am gemut când m-am așezat.
După aceea a condus o bucată de drum în tăcere. Mă lăsa să moțăi și îmi privea chipul în oglindă. A pus muzică simfonică și a dat-o la minim. Nu știu pe unde eram, când el a oprit mașina și mi-a spus să cobor să îmi arate ceva. Cred că a considerat că e bine să mă mișc, să respir aer curat, să fac pași. Am coborât. Ploua mărunt. Nu mi-am mai luat haina groasă. Eram în pantaloni trei sferturi, un tricou și o bluză albastră închis tip pelerină peste tricou.
Am trecut strada după Titus și am privit de partea cealaltă a drumului un monument și o cruce albă din piatră ce se înălțau spre cer pe un deal golaș.
- Monumentul și crucea închinată luptătorilor anticomuniști din Munții Făgărașului, mi-a explicat Titus și mi-a întins mâna să mă ajute să trec peste un șanț cu apă ce curgea ca un pârâiaș la marginea drumului. Am trecut. Bineînțeles că m-am udat la picioare, că eu nu eram sprintenă și iute ca Titus, ce sărea ca o căprioară în ciuda vârstei, și l-am urmat spre vârful dealului unde era așezat ansamblu monumental. Mergând el îmi vorbea despre frații Arnăuțoiu și despre Elisabeta Rizea. Mi-a mai spus că tatăl lui a refuzat categoric să apară în filmul Luciei Hossu Longin. Am întrebat de ce. Nu a vrut să-mi răspundă. Parcă mi-a spus cândva că tatăl lui era încăpățânat și că el îi moștenește încăpățânarea.
Mi-am amintit că mi-a povestit că el în tinerețe făcea parte dintr-un grup de intelectuali – un avocat celebru, un doctor stomatolog, un profesor universitar ce preda literatură și care nu punea niciodată nota zece, căci spunea că dacă pune zece unui student, atunci lui Eminescu ce notă îi pune, și care a înființat la Onești „Centrul Cultural Titu Maiorescu” - acum în paragină, un farmacist și alții pe care nu i-am reținut, ce nu dădeau mâna cu cineva pe care ei îl considerau nedemn. Efectiv refuzau să întindă mâna.
Am ajuns în vârful dealului lângă monument și cruce. Le priveam rotindu-mă în jurul lor și cu capul ridicat în sus. Am simțit furnicături pe spinare, când am văzut omul însângerat răstignit pe monumentul înalt, ce închipuia, după părerea mea, un munte sau niște stânci. M-am cutremurat când am observat că martirul are un spin înfipt în inimă. Mi-am plecat capul nemaiputând să privesc. Nu știu de ce am asociat lucrarea cu supliciul lui Prometeu. Sinceră să fiu, lucrarea mi se părea grosolană la o primă privire, dar era sugestivă și transmitea emoție. Probabil asta a și intenționat autorul să facă. M-am dus spre crucea din față. Titus mi-a făcut fotografii, apoi a venit lângă mine. Citeam amândoi numele celor trecuți pe cruce și după fiecare nume era scris: condamnat la moarte, condamnat pe viață, condamnat la 25 de ani de temniță grea. M-am înfiorat toată și nu de la frig de data aceasta. Simțeam cum mă apasă durerea celor ce au suferit atât pentru țară, pentru credință, pentru că nu au vrut să renunțe la visurile lor. Spre omul însângerat răstignit pe stânci, cu spinul în piept, nu mai aveam puterea să privesc, dar îl simțeam copleșindu-mă până aproape de strivire de acolo, de sus, cu mâinile întinse să cuprindă cerul. Titus nu mi-a spus că a sponsorizat și el pentru ansamblul monumental; aveam să aflu asta mai târziu și de la altcineva.
Mi-am strâns bluza mea pelerină pe trup și am spus că vreau să plecăm. Am început să cobor dealul fără a privi înapoi. Bărbatul m-a urmat. A sărit șanțul cu pârâiașul șerpuitor de la marginea șoselei, apoi s-a întors spre mine și mi-a întins mâna să mă sprijine. Ca și prima dată am călcat în apă.
Am urcat în mașină. Titus a dat drumul la căldură să mi se încălzească picioarele și mi-a șoptit liniștindu-mă: Mai este puțin... O să te odihnești... Nu a mai pus muzică. Conducea și din când în când îmi cerceta chipul în oglindă. De când era îngrijorat de starea mea de sănătate, nu a mai făcut nicio glumă că mă trimite pe jos sau cu ocazii acasă și nici nu m-a mai tachinat.
Înainte de a ajunge în Pitești, a luat-o pe un drum la dreapta și mi-a explicat că nu intrăm în oraș. Vom merge în altă zi să îl văd. A condus pe drumuri încâlcite, după părerea mea subiectivă, și îmi tot șoptea: Mai avem puțin. La un moment dat a spus: Am intrat în Dărmănești. Pe partea dreaptă a drumului era o pădure și pe cealaltă câmpuri întinse semănate cu grâu și porumb ce se terminau departe, pe marginea unei ape, unde vedeam lucrând balastiere și grămezi de nisip și balast. S-a terminat pădurea brusc și continua cu un deal golaș. Titus a tras mașina pe partea stângă în fața unei porți din fier forjat exact în locul, unde pe partea opusă se termina pădurea și începea dealul, și în timp ce făcea asta a spus pe un ton cât se poate de banal, de parcă nici nu mi se adresa mie:
- Pădurea a fost a noastră. A vândut-o soră-mea.
Eu nu înțelegeam și priveam năucită. Mă întrebam de ce trage mașina pe partea stângă, dacă proprietatea lor era pe partea dreaptă. Înțelegându-mi nelămurirea a explicat:
- Și pe partea stângă e tot pământul nostru.
- Tot!? am întrebat privind în zare la mașinile ce lucrau pe malul apei, acolo unde se termina pământul cultivat.
- Tot. Nu îl lucrăm noi. E dat cuiva să îl lucreze.
Titus a coborât și a deschis poarta. A urcat iar și a condus încet pe două benzi pietruite până în fața unei vile impunătoare înconjurată de gazon îngrijit, pomi ornamentali exotici, trandafiri multicolori prin iarbă. Casa avea o combinație de balustrade de lemn și piatră la terase, de culori calde maro și alb la ziduri; deși modernă nu era deloc țipătoare sau opulentă. Știam că e casa surorii lui Titus și al cumnatului. Mai știam că Titus stă în casa veche moștenită de la părinții lui și care fusese construită înainte de război și că în ea voi locui și eu pe perioada șederii mele acolo, dar încă nu am văzut-o și nu știam unde e, așa cum nu înțelegeam de ce a tras mașina în fața casei surorii lui, dar eram prea obosită și stresată că îmi este rău, că să mai pun întrebări. În prag am văzut un bărbat și o femeie – am dedus că e sora și cumnatul lui Titus – așteptându-ne înfrigurați de emoție. De fapt, ca să le descriu exact starea, așa cum le-am perceput-o atunci, la o primă privire pe geamul mașinii, înainte de a coborî, e că domnul era numai zâmbet și curiozitate privind spre mașină și așteptând să cobor, iar doamna era numai emoție. Își ținea mâinile ghem și le frământa.
Nu aveam curaj să cobor. Titus a coborât primul, a înconjurat mașina, mi-a deschis ușa, mi-a întins mâna și, ajutându-mă să cobor, mi-a șoptit parcă încurajându-mă:
- Am ajuns! Ai mei de-abia așteaptă să o cunoască pe doamna scriitoare.
L-am privit și i-am mulțumit din ochi pentru felul în care se poartă. Nu i-a scăpat că m-am mișcat greoi ridicându-mă și am gemut. A dat să zică ceva să mă liniștească, dar a renunțat, căci ajunsesem acasă și aveam să mă odihnesc.
- Am adus-o! a spus celor doi în timp ce mergeam spre ei.
A făcut prezentările și cei doi, doamna Rodica și domnul Mitică, m-au strâns tare în brațe. Ba unul, ba altul. Eu nu știam ce să zic și le primeam îmbrățișările ca o păpușă de cârpă. Doamna îmi spunea că a citit tot ce am scris și cât de mult i-a plăcut. Acum citea CĂRĂRI ȘI DESTINE, ultima carte terminată de scris, dar încă nepublicată. Domnul mă învăluia într-o privire blândă și îmi lăsa ca primă impresie că e bunuț ca pâinea caldă. Acea primă impresie avea să mi se confirme de-a lungul zilelor următoare. Bolmojeam ceva ca răspuns, dar eram amorțită. Mă copleșeau emoția, bucuria și fericirea lor că mă văd – chiar nu eram învățată cu așa ceva – și eram toropită de atâta drum.
Cred că am reușit să mă scuz și să explic că sunt foarte obosită, murdară, transpirată și că vreau să fac un duș.
Domnul Mitică m-a luat de mână și m-a dus în casă. Doamna Rodica ne însoțea. Mi-a arătat rapid toate camerele de jos ale casei, după ce am intrat în holul mare, în care am văzut niște scări tare frumoase cu trepte de marmoră și balustrade de inox. Am văzut rapid bucătăria, sufrageria, un dormitor și baia. Totul era modern, nou, dar nu copleșitor prin prea mult lux. Cred că totul era aranjat acolo cu gust.
- Puteți face baie aici! mi-a spus domnul Mitică în timp ce îmi arăta cum funcționează robinetele și dușul.
Am răspuns: Da! Mulțumesc! Mă duc să îmi iau haine de schimb și mă întorc.
Am ieșit afară. Eram confuză. L-am văzut pe Titus că a dat jos bagajele din mașină. Ținea geamantanul meu și mi-a spus indicându-mi o portiță laterală, pe care a deschis-o:
- Pe aici!
Am privit lung printre copaci fructiferi deși dintr-o grădină de dincolo de gard spre o casă veche, model de conac boieresc de pe timpuri. Înaintând i-am văzut treptele de piatră, temelia înaltă, tâmplăria de la geamuri și uși vopsită grena, modelul vechi al ochiurilor de la geamuri, acoperișul din țiglă. Singurul lucru ce aducea casa din alt timp în lumea modernă, era instalația solară de pe casă pentru apă caldă. Am văzut două intrări paralele, una într-o margine și alta pe mijloc. Am mers după Titus spre intrarea din mijloc, cea principală, după ce Titus m-a apărat de un câine Husky siberian cu niște ochi albaștri, reci și hipnotici ce a venit să mă miroase. Nu îți face nimic, dar dacă te temi, am să îl închid cât stai aici! mi-a șoptit Titus așezându-se între mine și câine în timp ce înaintam pe alee spre căsuța ascunsă între pomi, rătăcită din alt timp în secolul nostru. Pe trepte era un alt câine flocos și mic, ce a dat din coadă voios că și-a văzut stăpânul. De el nu m-am temut ca de Husky. Am intrat după Titus într-un hol. Am trecut de prima ușă de pe dreapta. El a spus: camera mea, și a mers înainte spre următoarea ușă tot de pe partea dreaptă. A deschis-o și m-a poftit să intru.
- Camera ta!
Am aruncat o privire rapidă prin camera mare ce cred că era sufrageria casei. Am dedus că Titus nu vrea să facă nicio schimbare. Că totul – mobilier, lustră, așternuturi, covor – sunt de pe vremea mamei. Mi-a plăcut mult soba din colț. Era foarte înaltă, din teracotă veche, cum nu se mai fabrică acum. Aveam să aflu că fiecare cameră a casei are câte o astfel de sobă construită atunci când a fost făcută casa. Deși instalase încălzire centrală, Titus nu ar fi renunțat nici mort la sobele făcute cândva. Am pășit, înconjurând masa rotundă cu scaune cu spătar, până lângă patul aflat de partea cealaltă a camerei și am constatat că podelele cântă când calc, așa cum cântă la toate casele vechi. Îmi plăcea.
Voi locui într-o casă de poveste și sunt într-o poveste, mi-am spus.
Titus mi-a pus jos bagajul. Am vrut să mă așez pe marginea patului, dar am realizat că, dacă mă așez nu mă mai pot ridica.
Am desfăcut geamantanul și am început să îmi caut în el schimburi. În timp ce făceam asta explicam:
- Mă duc să fac un duș. Sunt murdară.
- Dar este și aici baie.
- Nu am știut. Deja i-am spus domnului Mitică și doamnei Rodica că mă duc să fac baie acolo.
- Ok. Fac eu baie aici, dacă tu te duci dincolo, mi-a răspuns.
L-am privit. Era fără pălărie. I-am privit chipul, barba, mustața și pentru prima dată mi-am dat seama că și el este foarte obosit.
- Mulțumesc pentru tot! Cred că ți-a fost greu... Cred că ești și tu obosit...
- Fără mulțumesc! Du-te la baie! mi-a poruncit acru și mi-a întors spatele.
În timp ce mă spălam îmi făceam griji.
...Probabil le-am părut acră. Probabil le-am lăsat impresia că sunt arogantă acestor oameni atât de primitori. Poate trebuia să stau un pic de vorbă cu ei. Să le mulțumesc pentru ospitalitate. Eu am cerut de cum am ajuns să fac un duș. Am să le explic mai târziu. Acum sunt pe pilot automat. Fac tot ce pot să nu leșin...
Mi-am luat haine curate, am luat peste ele un halat gros, pe care mi l-a pus în brațe doamna Rodica înainte de a intra în baie și mi-a spus cu tot dragul, de care era în stare: Ia-l pe tine să nu răcești, după baie! Am strâns ghem în mână hainele murdare și m-am dus în casa veche în camera mea. Am luat și alte haine murdare pe care le purtasem pe drum. Voiam să le moi într-un lighean și să le spăl mai târziu. A venit doamna Rodica și i-am spus că aș vrea să spăl niște haine.
- În mână? a întrebat ea ridicând o sprânceană în sus. Vino cu mine. Le punem la spălat în mașină.
- Sunt puține. Le spăl în mână.
Ea mi-a făcut semn să tac și să o urmez. Am trecut printr-o cameră mare aflată de cealaltă parte a holului, apoi prin bucătărie; am observat în fiecare din ele același model de sobă; și am ieșit într-o verandă lungă din spatele casei ce avea o ieșire în curte în fața casei – una din cele două ieșiri pe care le-am văzut de prima dată – și în celălalt capăt o ușă ce dădea spre o baie. Alt lucru modern și necesar pe care îl adăugase Titus la căsuța lui de poveste pentru a o aduce în timpul modern. El a ieșit din baie. Ne-am intersectat în hol. A râs spre mine. Părea mai odihnit după un duș. A întrebat din ochi ce vreau. Rodica i-a explicat că voiam să îmi spăl hainele în mână.
- Normal! Dă-i un lighean să și le spele! a spus ironic.
Nu i-am răspuns nimic, dar tare aș fi vrut să fac spre el gestul ce îi anula voința.
Am urmat-o pe doamna Rodica în baie. Am pus hainele în mașina de spălat. Ea a spus să plec că pune ea detergent și îi dă drumul. I-am mulțumit și m-am dus în camera mea. Călcam ca pe vată. Pașii îmi erau nesiguri. Nu mai aveam nicio îndoială că în momentul când mă voi întinde pe pat mi se va întrerupe filmul. M-am forțat să nu mă întind încă. Mai aveam ceva de făcut. Mi-am căutat încărcătorul la telefon în geantă și telefonul. Trebuia pus urgent la încărcat să nu se descarce. Voiam să sun copiii și pe fratele meu și să le spun că am ajuns și că totul e ok. Nu găseam nicio priză. A venit doamna Rodica. I-am spus ce vreau. Priza era undeva după o vitrină cu oglindă de lângă ușă și a fost greu să pun telefonul acolo la încărcat.
- Vreau să îmi sun copiii și pe fratele meu, am spus scuzându-mă că o deranjez atât de mult.
A luat telefonul și l-a pus la încărcat în camera mare, de lângă bucătărie, prin care trecusem în drum spre baie.
- Îl pun la mine, mi-a explicat. Vrei cafea, ceai? Mâncăm când vine Dragoș și Maria de la Pitești – fiul și nora mea – ca să stăm cu toții la masă. Dar dacă vrei să mănânci ceva acum, imediat îți pun.
- Nu, doamna Rodica! Nu vreau nimic. Mă duc să mă întind un pic până ajung copiii dumneavoastră.
- Spune-mi, Rodica! mi-a cerut și m-a îmbrățișat strâns. Mă ținea de parcă eram un lucru neprețuit, pe care își dorise mult timp să îl atingă. Eu nu știam ce să fac. Stăteam în îmbrățișarea ei caldă și i-am răspuns.
- Nu pot să vă zic, Rodica! Nu se cade!
- Mi-aș dori mult să o faci, când te obișnuiești cu mine, mi-a spus și mi-a dat drumul din brațe.
- Vreau să mă culc. Sunt frântă, am șoptit și am plecat spre camera mea.
Nu a fost nevoie să îmi desfac patul. Cineva pusese cearceaf pe el, întinsese două perne la capăt, desfăcuse plapuma.
M-am întins și m-am învelit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu