Mi-am
ales haine curate și a m-am dus la baie. M-am spălat, m-am
îmbrăcat, mi-am strâns părul pe vârful capului cu o clamă mare
și m-am dus în bucătărie. Am scos pe masă tot ceea ce îmi
trebuia pentru făcut plăcinte. Din cămara mică din capătul
bucătărie am adus două ligheane – unul mic și unul mai mare –
și ouă. Am încălzit lapte și am pus drojdia la dospit în lapte
călduț într-un locșor scobit în mijlocul făinii pusă
în ligheanul mare. Cât a crescut drojdia, mi-am făcut o cafea și
am băut-o. Am căutat prin bucătărie și cămară o răzătoare ca
să rad coaja de lămâie. Voiam să pun și în aluat și în
brânză. De regulă fac prăjituri și coptură extrem de aromată.
Am găsit-o și am ras lămâile. Am pus peste drojdia crescută ouă,
zahăr, vanilie, coajă
de lămâie
și încă un pic de lapte călduț. Restul l-am lăsat într-un
ibric pe masă să îl am la îndemână, dacă va mai fi nevoie. Tot
pe masă lângă ibricul cu lapte am pus un pachet de unt desfăcut
și un cuțit. Voiam să adaug câteva bucățele în aluat la
sfârșit, când acesta începea să mi se desprindă de pe mâini.
Am început să frământ încântată că le voi face o surpriză
gazdelor mele ce m-au primit cu atâta drag în casa lor. Îmi doream
atât de mult să iasă niște plăcinte minunate! Cu o mână
frământam și cu una țineam marginea ligheanului. Am mai pus un
pic de lapte. Am adunat aluatul ghem. Devenea legat și elastic. Am
pus primul cubuleț cu unt, când am auzit pe cineva, o voce groasă
și stridentă de femeie, strigând din verandă:
-
Boier Titus!
Nu
am ieșit. Habar nu aveam cine este și eu nu eram gazdă. Așteptam
frământând aluatul. În ușa dinspre verandă a ajuns posesoarea
vocii. Slabă, brunețică, zâmbăreață. Cu niște blugi și un
tricou.
-
Boier Titus! a strigat iar și s-a blocat dând cu ochii de mine.
Nu
știa ce să facă. Nu știa dacă să mă salute sau nu. A încercat,
dar cuvintele i-au murit din gât privindu-mă cum frământam
aluatul în lighean. Mi-a privit și hainele: colanți negri până
sub genunchi, o bluză neagră cu puncte mici, albe ce era foarte
decoltată sus, cu mâneci bufante scurte strânse cu elastic, tot cu
elastic strânsă sub sâni și apoi plecând largă ca un clopot
până sub fund. Nu îi displăcea ce vedea, cel puțin asta spuneau
ochii ei, dar nu eram ceea ce se aștepta să fie scriitoarea lui
boier Titus. Păream în
ochii ei o
copchiluță. Mai frământam și aluat în bucătărie. Ea se
așteptase să găsească o „cocoană”.
Titus
a deschis ușa cealaltă a bucătăriei dinspre cameră. A tresărit
văzându-mă, a dat să zică: De ce nu ești în pat?! dar s-a
răzgândit și i-a spus femeii ce țipa:
-
Da, Lilico! Sunt aici! De ce urli așa?
-
Vreau o „țigare”, boier Titus!
Titus
i-a întins pachetul și și-a continuat drumul spre baie. Ea a luat
o țigară și și-a aprins-o. S-a așezat cu ea în mână pe un
scaun de lângă masă. Mă privea lung.
-
Eu veneam pe la „cocoana”
bătrână. Boierii nu m-au alungat, după ce ea a murit. Mai vin și
acum pe la ei. Sunt oameni tare buni, mi-a explicat ea fără ca eu
să întreb nimic.
Titus
dispăruse în baie, fără a mă prezenta. Eu am tras concluzia că
Lilica cât gândește spune tot din prima, dar că are o admirație
sinceră și din inimă față de „boier” Titus și față de
întreaga lui familie.
-
Trebuie să fiți scriitoarea, după care a mers boier Titus la
Suceava, a spus ea sceptică, căci nu înțelegea de ce m-a găsit
dimineața frământând aluat. Se aștepta să mă găsească bând
o cafea cu el, fumând și vorbind despre cărți și printre cărți.
Pentru ea, boier Titus era cel mai deștept om de pe pământ, și o
scriitoare pe care el o admira, trebuia să fie la fel ca el. Ceea ce
vedea ea nu se potrivea cu boier Titus.
-
Da. Eu sunt.
-
Boier Titus vă admiră. Și doamna Rodica de-abia aștepta să vă
cunoască. V-am făcut cu ea dulceață de cireșe amare. M-a pus
boierul să le culeg. Dar ce faceți aici?
-
Fac plăcinte „poale-n brâu”.
-
Eu nu știu să frământ aluat.
-
Eu știu. Fac cu drag, altfel nu ar crește aluatul.
Vorbind
mi-am ferit cu brațul o șuviță de păr ce se desprinsese din
moțul de pe vârful capului și îmi venise peste obraz. Apoi am pus
în aluat încă o bucățică de unt. După ce o încorporam era
gata.
Titus
a venit din baie. Și-a aprins o țigară și mă privea. Lilica a
mai cerut încă o „țigare” și a aprins-o.
-
Doamna e scriitoarea după care ați mers la Suceava, boier Titus?
l-a întrebat, încă fiind sceptică că merita ca boierul ei să
facă atâta drum pentru mine.
-
Da. Ea e, a răspuns el privind câtă pasiune pun în frământatul
aluatului.
A
zâmbit văzând că am făină pe obraz, că mi-au scăpat niște
șuvițe din vârful capului și îmi veneau peste față, dar mai
ales îi venea să râdă, căci știa că Lilica critică orice
femeie din preajma lui, ea considerând că niciuna nu este destul de
deșteaptă și potrivită pentru boierul ei. Era curios ce va spune
Lilica despre mine.
-
Mă cheamă Luminița, i-am spus.
-
Câți ani aveți?
-
Am făcut 51 duminica trecută.
-
Waw! Arătați mai tânără. Uite ce față de copil aveți! Eu am
tot atât, dar dacă fumez... Boier Titus, nu-i așa că e frumușică?
Boier
Titus în loc să răspundă s-a înecat trăgând din țigară.
-
Termină țigara și hai să scotem rațele! a spus morocănos
nevrând să-i răspundă la întrebare, dar ți-ai găsit să scape.
Auzeam
cum îi spune mergând pe verandă: E frumușică doamna scriitoare,
boier Titus!
Pe
ea o auzeam râzând. Pe Titus îl auzeam mormăind ca un urs. M-a
pufnit și pe mine râsul în timp ce frământam aluatul. Apoi am
auzit de afară sunete de război. Iar lua bătaie călugărul
tibetan de la cocoș. Karma...
Când
s-au întors în casă eu terminasem de frământat și modelam din
aluat semnul crucii să îl pun deasupra.
-
Ce faci? a întrebat Titus.
-
La noi, în Moldova, întotdeauna se face semnul crucii pe aluat când
termini de frământat. Unele gospodine îl fac simbolic deasupra
ligheanului. Eu îl fac din aluat pentru că așa îl făcea mama.
-
Ce frumos! a exclamat și s-a uitat lung la chipul meu ce avea pe nas
făină, pe frunte broboane de sudoare și cu mâini experte făcea
din aluat semnul crucii.
S-a
uitat la soarele galben din lighean modelat perfect rotund de mine,
peste care așezasem semnul crucii și căutam un prosop să îl
acopăr.
-
Știi că e simbol precreștin?
-
Știu, dar eu când îl fac mă raportez la el ca simbol creștin...
Așa am crescut acasă. Apoi am pierdut tot. Apoi am reînvățat tot
trăind și alegând conștientă creștinismul ca și cale.
-
E deșteaptă scriitoarea, boier Titus! Vorbește ca dumneata, a dat
verdictul suprem Lilica.
-
Lilica, nu sta de povești! Du-te până la magazin! a spus
prefăcându-se supărat Titus.
După
ce i-a dat banii l-am auzit vorbindu-i cu „te rog” și
„mulțumesc, Lilico” și mi-am dat seama ce fel de boier era
Titus. Citisem undeva că adevărata noblețe ți-o arăți din felul
în care te porți cu cei mai slabi ca tine sau cu cei mai săraci.
Titus era nobil. Avea asta în sânge.
-
Să vii să mănânci plăcinte! am strigat
după Lilica.
-
Vin! De-abia aștept! Miroase grozav de pe acum! a strigat din
verandă.
Titus
a așteptat să audă închizându-se ușa și s-a oprit lângă
mine. Eram lângă masă și pregăteam brânza. Puneam ouă,
vanilie, coajă de lămâie, zahăr, un praf de sare peste pasta
aceea de brânză moale cumpărată de la Kaufland.
-
Miroase minunat! Ce faci acolo?
-
Pregătesc brânza.
-
Parcă era vorba că stai în pat, că îți fac eu cafeaua și
omleta. Tu nu asculți niciodată? m-a certat blând așa cum cerți
un copil de grădiniță, pe care vrei să îl alinți mai mult decât
să îl cerți.
-
Am vrut să vă fac o surpriză la toți. Vreau să găsească
plăcinte calde domnul Mitică și Rodica, când vin de la Pitești.
Sunteți toți atât de buni cu mine!
El
a întins mâna să îmi șteargă făina de pe nas, dar s-a oprit și
s-a întors spre ușă.
-
Boier Titus, m-am întors! Mi-am amintit de petalele de trandafir pe
care mi-ai spus să le strâng pentru doamna scriitoare. Să nu uiți
să i le dai.
-
Du-te, Lilico! I le dau acum.
Lilica
a plecat. El s-a dus să aducă din frigider trandafirii, pe care
mi-a spus la telefon că i-a strâns în urmă cu vreo câteva zile.
Îmi spusese că mama lui făcea dulceață de petale de trandafir,
dar nimeni din familie nu știe să mai facă. Eu i-am spus că știu
să fac. El mi-a spus că strânge petalele până când voi veni eu.
A
pus o pungă pe masă spunându-mi:
-
Știi, mama, era o gospodină extraordinară! Nimeni nu o poate
egala! Apoi crezând că m-am supărat că a spus asta a adăugat: Nu
te superi că am spus asta?
-
Nu mă supăr. E normal. Și copiii mei spun că mama lor e cea mai
bună gospodină și face cea mai bună mâncare.
Am
terminat de pregătit brânza și am desfăcut punga cu trandafiri.
Nu arătau bine. Stătuseră prea mult în frigider. Au fost culeși
pe ploaie. Unii
erau vestejiți,
alții
mucegăiți.
-
Nu sunt buni!
am exclamat.
-
Și le arunci?! a strigat Titus cu groază. Le păstrase cu atâta
drag pentru mine.
Am
răscolit cu mâna prin punga cu trandafiri. I-am privit cu atenție.
Nu erau toți compromiși, dar sigur nu mai erau buni de dulceață.
-
Aleg ce este bun și fac sirop. Nu e o problemă la sirop, dacă este
vreo petală vestejită, căci petalele oricum se aruncă.
-
Și poți face tu?
-
Bineînțeles. Am nevoie de două kilograme de zahăr și de două
pliculețe de sare de lămâie. Cât crește aluatul îl pun la foc.
Am
răsturnat conținutul pungii pe mijlocul mesei din bucătărie, după
ce am făcut loc liber și am început să aleg rapid petalele.
Aruncam pe cele mucegăite și pe cele vestejite.
-
Îți fac cafea?
-
Nu! Mi-am făcut. Aș vrea omleta...
-
Nu îți fac! Trebuia să stai în pat, dacă voiai omletă!
Am
ridicat capul și l-am întors spre el să îi arăt limba, dar el,
punându-și apă la fiert pentru ceai, cu spatele la mine, mi-a
spus râzând:
-
Degeaba scoți limba că tot nu îți fac!
-
Afurisitule!
-
Știu. Și nesuferit. Și teroare. Și otravă. Și om cu sufletul
îmbrăcat în piele de crocodil. Și numai colți și gheare. Și
coaja cea mai dură de copac... Le știu pe toate... Foarte încet a
adăugat: Bine că celălalt samurai era cel mai iubit dintre
pământeni, era iubirea ta frumoasă...
Nu
știam sigur, dacă am auzit ce a spus la urmă.
-
Ce ai spus?
-
Nimic! Alege petalele! mi-a spus dur și a pus pâine la prăjit.
A
pus pâinea pe masă. Mi-a adus untul din frigider.
-
Ce să îți mai aduc să mănânci dimineața, fetiță din Suceava?
-
E destul o felie de pâine cu unt. Vreau și plăcintă când o să
fie gata.
Am
mâncat continuând să aleg petale. Titus mi-a spus să stau jos și
să mănânc în liniște. I-am explicat că trebuie să mă grăbesc
să pun petalele la foc, căci și aluatul e aproape crescut și
urmează să îl pun în tavă. El și-a mâncat pâinea cu ulei de
măsline și și-a aprins altă țigară. Fumând mă studia cum fug
prin bucătărie.
Am
terminat de ales petalele și le-am spălat. Le-am scurs și le-am
pus cu apă la fiert. Le-am scurs după ce au fiert. Rezultase o
leșie cenușiu-verzuie. O apă ca o zoaie.
Titus
a privit sceptic la lichidul murdar ce nici nu mai amintea de
culoarea trandafirilor.
-
Din asta iese sirop de trandafiri cum făcea mama?! s-a mirat. Mai
bine arunc-o!
-
Dă-mi sare de lămâie! Două plicuri.
A
căutat ceva pe un raft mormăind că acolo trebuie să fie și s-a
întors spre mine cu un borcănel cu capac.
-
Aici e! Nu am plicuri...
Am
desfăcut borcanul și am pus cu o linguriță aproximativ zece grame
de sare de lămâie peste zoaia din oală și aceasta s-a transformat
într-un lichid cu o culoare vie roz spre roșu mai intensă decât
fusese culoarea inițială a petalelor de trandafiri.
-
Waw! Ai făcut o magie! Chiar te pricepi! mi-a spus Titus râzând.
-
Nu trăiesc din scris. Fac în fiecare vară cantități
impresionante de dulceață, gemuri, siropuri și așa am învățat
un pic cum se face.
Titus
s-a întristat. Știam că se gândește la mama lui. La boieroaica
de pe timpuri ce se plimba cu trăsura când era el copil, vorbea
franceza la perfecție și din care comuniștii au făcut o
muncitoare la colectiv, ce muncea pe pământurile ce au fost cândva
ale ei ca să își întrețină și crească copiii, pe care o
umileau toți analfabeții, dar care nu și-a pierdut niciodată
noblețea. Până a murit i s-a spus „cucoana”.
A
șoptit ceva despre asta și ochii lui albaștri au devenit
întunecare.
-
Comuniștii au făcut din doamne nobile și educate muncitoare la
colectiv. Democrația a făcut din târfe vedete. E clar că suntem
un popor fără busolă... am spus.
-
...Și din tine țărancă... Nu ai putut fi măcar bibliotecară în
satul tău... Am citit în „Nisipuri
mișcătoare”...
-
E imaginație, „boier” Titus! am spus fugind să pun apa
trandafirie pe flacăra aragazului. Am nevoie de două kilograme de
zahăr!
-
Imaginație pe naiba! mi-a răspuns el în timp ce se ducea să îmi
aducă zahăr dintr-un dulap din verandă.
Mi-a
întins pungile și a repetat: Nu e imaginație!
-
Nu sunt o victimă! Nu sunt un înfrânt! i-am șoptit.
Nu
a dat drumul la pungile, spre care eu am întins mâinile. Le ținea
și mă forța să îl privesc.
-
Dar ce ești?
-
O învingătoare! am țipat, i-am smuls pungile din mână și am
făcut câțiva pași de dans imitându-l
pe
Zorba grecul și
fredonând melodia din film.
Eu pot dansa când se dărâmă tot. Toată viața am dansat!
El
a înțepenit privindu-mă. Dansam, râdeam și nu eram conștientă
că îmi curg lacrimi pe față.
-
Învingătoare, Titus!! Ca tine, ca mama ta, ca tatăl tău!
Primul
impuls a fost să vină spre mine și să mă strângă în brațe.
Să mă țină strâns la piept și să mă lase să plâng, căci el
nu mă vedea nici dansând, nici râzând, ci doar plângând. A
făcut un singur pas spre mine, s-a întors brusc și a ieșit afară
la aer și acolo, sub pomi, călugărul Shaolin a plâns, de parcă
era cel mai neputincios dintre oameni. A plâns pentru mama, a plâns
pentru tata, a plâns pentru durerea vieții lui și a plâns pentru
proasta ce dansa în casă ca Zorba grecul și se credea
învingătoare, dar nu știa că el îi vede în aură rănile și îi
simte durerea.
...Cum
a supraviețuit!? Cum a învins!?... Eu știu cum... Dacă i-aș
spune ce văd în aură și ce aură are aș speria-o. Regret că am
adus-o. Îmi dă viața peste cap... gândea.
-
Titus, am nevoie de ajutorul tău! Vreau sticle curate să pun
siropul. Vreau o tavă mare de la aragazul din casa nouă. Aș vrea
să coc în el. E un aragaz electric performant. Astea două din casa
ta sunt vechi și nu știu cum coc. Vreau să iasă bine, i-am
strigat din prag.
Mi-a
adus sticle. Evita să mă privească. Nici eu nu îl priveam.
Am
pus cu grijă siropul fierbinte în sticle. Le-am pus dopul și le-am
învelit cu prosoape peste care am pus o haină groasă.
-
Hai cu mine în casa nouă să îți alegi ce tavă vrei. Eu nu știu
ce să îți aduc.
Am
mers pe vârfuri, ca să nu îi trezim pe cei ce dormeau – Maria,
Dragoș și Sara – și am ales tava cea mai potrivită. M-am
bucurat că este suficient de mare încât să îmi încapă toate
plăcintele odată și să nu fiu nevoită să pun la copt de două
ori.
Am
răsturnat aluatul pe masă și l-am porționat. A venit Lilica cu
cumpărăturile și boierul i-a mulțumit. Și-au aprins iar câte o
țigară și mă priveau cum modelez aluatul pe masă. Am
râs văzându-l cum fumează împreună cu Lilica și am asociat
acest fapt cu un dialog, pe care l-am auzit cu totul întâmplător,
în care Titus explica la telefon că nu poate ajunge la o cină la
Casa Albă unde este invitat printre alte cinci zeci de persoane,
căci e blocat de pandemie în România. Am mai auzit că va fi
„extras” - cred că acesta a fost termenul – și că va pleca
cu o cursă diplomatică. Așa cum mi-am amintit cum mi-a învelit cu
o seară înainte picioarele. Îmi plăcea ce fel de boier era Titus!
Aplica în viață trăind principiile preluate de samurai din
confucianism.
Bunăvoință, modestie, compasiune, respect...
-
Nici nu înțeleg ce face cu mâinile atât de repede! a exclamat
Lilica privind cum adun la mijloc cele opt colțuri de aluat peste
brânză ca să obțin plăcintele „poale-n brâu”. Boier Titus,
vezi cum face? Îmi place scriitoarea pe care ai adus-o, boierule!
Titus
a mormăit să tacă în timp ce îmi privea și el mâinile.
-
Faceți mai încet ca să înțeleg cum faceți, mi-a cerut Lilica.
Am
modelat o plăcintă mai încet explicând.
-
Iau două colțuri opuse și le adun la mijloc. Le lipesc bine una de
alta chiar în mijloc, deasupra grămăjoarei de brânză. Iau
celelalte colțuri opuse și fac la fel. Deja am un plic de aluat cu
brânză în mijloc. Adun alte două colțuri. Și apoi alte două.
Plăcinta e gata! am exclamat și am pus-o în tavă lângă
celelalte deja modelate ce stăteau cuminți pe hârtia de copt. Mă
amuza că cei doi privesc ceea ce fac ca pe un miracol. Pentru mine
era ceva banal, ceva obișnuit.
-
Aici ce e? a întrebat Lilica arătând spre grămada de haine ce
acoperea sticlele de sirop.
-
A făcut din petalele de trandafir sirop. Nu erau bune de dulceață,
a explicat Titus.
-
Deja?! s-a mirat Lilica.
-
Are o viteză prin bucătărie că mă amețește.
Am
lucrat în continuare ignorându-le laudele. Era ceva banal ceea ce
făceam. Mă abțineam să nu râd când Titus mormăia ca un urs la
laudele exagerate ale Lilicăi la adresa mea. Ea – deja constatasem
că spune tot ce gândește direct – nu mai contenea să mă laude.
Ba că sunt frumoasă, ba că gătesc bine, că la ei nu se coace, și
încheia întotdeauna întrebându-l pe boier, dacă nu e așa. Titus
mormăia și se stăpânea să nu râdă că Lilica laudă în
sfârșit o femeie din preajma lui. Și eu mormăiam, când mă lăuda
atât, căci mă simțeam penibil, dar știam și simțeam că fata e
sinceră, nu mă lingușește sau minte. Trecuse peste șocul
inițial, când nu a știut ce să creadă văzându-mă frământând
aluatul și nu îi venea a crede că eu sunt scriitoarea pentru care
boierul a mers toată țara de la sud la nord și înapoi, și a tras
concluzia că a meritat, chiar dacă nu m-a găsit așa cum își
imagina că trebuie să fie o scriitoare adusă de boierul ei de la
capătul țării.
Am
terminat de modelat plăcintele și le-am acoperit cu un prosop.
Trebuiau lăsate să crească și în tavă.
Am
bătut două ouă într-un bol. Am pus peste ele puțin ulei și un
praf de sare și am bătut iar.
-
Ce faceți acolo? a întrebat Lilica.
-
Pregătesc ou să ung plăcintele, i-am răspuns și apoi m-am
adresat lui Titus: Am nevoie de o pensulă pentru uns. Nu am găsit
când a trebuit să ung tava cu ulei și am uns cu mâna peste hârtia
de copt, dar pentru uns cu ou îmi trebuie numaidecât o pensulă.
S-au
pus amândoi la căutat prin sertare, dar nu găseau.
-
Cocoana avea, dar cred că cineva a aruncat-o, a spus Lilica.
-
Improvizăm, am decretat amintindu-mi cum mama în copilărie lua
niște pene de la păsări și făcea o „pană” - chiar așa îi
zicea – de uns coptura, legând penele smulse din coada sau aripile
păsărilor cu o ață tărișoară într-un mănunchi strâns. Am
nevoie de niște pene de la găini. Cocoșul, Titus! Dușmanul tău!
Trebuie să îi smulgi câteva pene din coadă! Îți dau șansa să
te răzbuni! Doamne, ce e și cu karma asta! Plăcintele mele devin
karma cocoșului!
-
Hai, Lilico, să îi aducem pene, doamnei scriitoare! a decretat
Titus pornind spre ușă. Din prag s-a întors și mi-a reproșat
râzând: Nu puteai să mai dormi!? Nu puteai să stai în pat!? Ai
dat toată casa peste cap! Îți făceam și omletă, dacă mă
ascultai și tu măcar o dată...
Am
vrut să scot limba, dar nu am avut cui. Dispăruse. Am auzit afară
război. Lilica râdea tare și
gros.
Titus mormăia ca un urs. Găinile țipau toate. Rațele măcăneau.
Niște bibilici scoteau sunete stridente. Aveam nevoie de niște pene
și pentru ele declanșasem în curte un război. Nu mă privea. Nu
aveam îndoieli că Titus va supraviețui și îmi va aduce penele
cerute și mi le va da așa cum îi închina Don Quijote victoriile
din luptele lui imaginare domniței Dulcinea del Toboso! Nu eram eu
Dulcinea lui?! Nu vedea el în mine o doamnă scriitoare neprețuită,
pe când ceilalți oameni vedeau o țărăncuță banală dintr-un
sat din Nordul Moldovei!? Nu era el mare boier!? Nu era Lilica Sancho
Panza a lui?
Titus
mi-a adus penele și mi le-a întins exact așa cum mi-am imaginat.
Râdeam în hohote când mi le-a dat și i-am ignorat zgârieturile
de pe mâini.
-
De ce râzi?
-
Parcă suntem eroii lui Cervantes din Don Quijote, îi răspund
râzând.
-
Nu parcă. Chiar suntem. Toți nebuni. Dar îmi place nebunia noastră
și urăsc nebunia celor ce se consideră normali.
-
Don Quijote, considerat de cei „normali” nebun, era nobil prin
gândire și acțiune, răspund cât se poate de serios ținând în
mână penele și amintindu-mi că noi am mai discutat despre romanul
lui Cervantes și despre eroii lui.
-
E deșteaptă ca dumneata, boier Titus! Vorbește ca tine! declamă
sigură pe ea Lilica.
-
Sancho Panza, șoptesc spre Titus și el s-a înecat de râs
auzindu-mă, apoi m-am dus spre chiuvetă să spăl penele.
Le-am
spălat și am cerut o foarfecă și ață. Mi-a adus Lilica din
camera Rodicăi. Le-am luat și meșteream cu ele o pensulă de pene.
-
Ce faci?
-
O sabie să i-o dau în dar lui Don
Quijote! am răspuns când am terminat de tăiat cozile
penelor, ce rămăseseră la
un capăt inegale,
după ce le-am legat strâns cu ață. Cu ea o să lupte cu morile de
vânt!
Vorbind
am întins pana improvizată de mine spre Titus ca pe o sabie și am
făcut cu ea niște fandări imitând gesturile unui duel.
-
Mulțumesc, Dulcinea! mi-a răspuns râzând.
-
Doi nebuni! Nu înțeleg nimic din ceea ce vorbesc, a spus pentru ea
Lilica. Sunt deștepți... a adăugat sceptică.
Eu
cu Titus râdeam de ne prăpădeam. Eram eroii lui Cervantes... El –
boier. Eu – scriitoare. Lilica – Sancho Panza și singura
normală. El - cavaler. Eu - domniță.
-
Gata cu joaca! Du-te și aprinde aragazul în casa nouă, i-am cerut.
-
Bineînțeles, Dulcinea! a
răspuns
și a
făcut
o plecăciune ca un cavaler din alt timp înainte de a pleca.
-
Ce vorbiți? Eu nu înțeleg nimic. De ce vă zice Dulcinea? mă
întreabă Lilica, după ce el a plecat.
Eu
ungeam plăcintele cu ou și i-am explicat cât mai pe înțelesul
ei.
-
Vorbim despre o carte. Ne referim la personajele din acea carte și
ne jucăm.
-
Sunteți amândoi deștepți, a tras ea concluzia și și-a aprins o
nouă țigară, apoi mi-a spus: Știți ce buni sunt oamenii ăștia?
Știți cât m-au ajutat? Sunt pâinea lui Dumnezeu. Cocoana era cea
mai bună ființă de pe pământ. Veneam pe la ea. Părinții mei au
fost cununați de cocoana și bătrânul domn, tatăl lui Titus. Pe
el nu îl știu. A murit de mult. Nu veneam eu pe aici atunci. Dar
cocoana era...
-
Cine seamănă mai bine dintre copii cu bătrâna doamnă? am
întrebat și, nu știu de ce eram sigură că o să spună că
Rodica.
-
Seamănă amândoi, și doamna Rodica și boier Titus, dar parcă mai
mult boier Titus. Când râde e tot cocoana! Și e bun ca ea. Buni
sunt toți, dar boier Titus... Nu vă uitați că face așa... El e
bun. A suferit mult după mama. Merge des la ea la mormânt și stă
acolo.
A
revenit Titus și ea a tăcut.
-
Acum ce ai de făcut? m-a întrebat cu voce severă, privind spre
plăcintele mele bine crescute peste care împrăștiasem cu pana un
strat de ou și acum presăram zahăr. Ce bine arată! Ce galbene
sunt!
-
De la ou. Da, au crescut frumos. Le duc la copt în câteva minute.
-
De ce pui zahăr deasupra? Nu am mai văzut așa.
-
Mama mea punea întotdeauna. Pun și eu. Zahărul se caramelizează
la copt, i-am explicat, apoi am luat tava în mâini și i-am cerut
să mergem în casa nouă.
Lilica
a spus că pleacă. I-am strigat să revină să mănânce plăcinte.
Titus
mi-a deschis ușile și de la intrare în casă și de la bucătărie.
I-am salutat pe Maria și Dragoș. Erau în bucătărie cu fetița
lor Sara, care nu vorbea niciodată cu mine, oricum i-aș fi vorbit
și oricum m-aș fi purtat, ci doar mă privea cu niște ochi mari,
albaștri, își strângea o jucărie la piept și se ascundea după
cei mari din preajma ei. Eu nu insistam ca să nu o sperii. Era mică
și avea nevoie de timp să se obișnuiască cu mine.
Am
pus tava la copt și am rugat-o pe Maria să regleze temperatura.
Când Titus a deschis aragazul l-a lăsat la maxim să se
înfierbânte. M-a întrebat la cât. I-am spus la cât și ea a
reglat butoanele cu afișaj electronic, la care eu nu mă pricepeam
deloc.
Titus
mi-a spus să merg în casa veche și să mă odihnesc cât se coace.
I-am explicat că aș vrea să mai stau să supraveghez cuptorul. Nu
știam cum coace și dacă coptura se dogorea prea repede trebuia să
dau temperatura la mai mic. Muncisem atât de dimineață și nu aș
fi vrut să compromit toată munca. El a plecat. Tinerii m-au poftit
să mănânc cu ei, căci serveau micul dejun. Am spus că am mâncat
o felie de pâine prăjită cu unt și că nu mai vreau nimic. O să
mănânc o plăcintă. M-au întrebat dacă vreau cafea, ceai, suc,
un fruct și m-au încurajat să iau orice vreau din bucătăria lor.
Le-am mulțumit și m-am așezat la masă pe un scaun oferit de
Dragoș. Le-am spus iar că nu vreau nimic. Maria mi-a pus în față
un pahar cu suc. În timp ce mâncau am vorbit un pic. Despre scris
și despre cum mă simt la ei.
-
Să nu fiți supărat pe unchiul
Titus
că e mai sever. E așa din cauza suferinței.
-
Știu, i-am răspuns lui Dragoș. L-am văzut de câteva ori
plângând...
Dragoș
a lăsat furculița din mână și mă privea cu uimire.
-
Ce ați spus?! L-ați văzut pe unchiul Titus plângând!? A
plâns în fața dumneavoastră!? El
nu plânge niciodată. Eu l-am văzut o singură dată în viața mea
plângând, când am murit bunica...
Mi-am
plecat capul. Mă simțeam rău că dezvăluisem un secret ce trebuia
să rămână doar între mine și Titus.
-
Ce bine miroase! Ce bine arată! a exclamat Maria privind pe geamul
aragazului și a împrăștiat tăcerea stânjenitoare ce se
așternuse între noi.
Într-adevăr
începuse să miroase a copt, a plăcinte, a aromă de lămâie și
vanilie. E mirosul acela de rai din casa părintească, când începi
să faci primii pași și descoperi că mama coace pâine sau altceva
și în casă coboară raiul. Mirosul ți se fixează în suflet
copil fiind ca sentiment, pe care nu îl mai pierzi toată viața. Să
miroase în casă a pâine coaptă nu e un fapt fizic, ci e o emoție,
e o trăire, e o pace, e o liniște, e un rai pe care îl ai și
costă atât de puțin, atâta doar că femeile azi au uitat acel
rai, căci rar mai frământă cu mâinile lor aluatul de plăcinte
sau pâine.
M-am
uitat pe geamul aragazului. Totul era perfect. Îmi plăcea ce ieșea.
Plăcintele mele deja aveau o crustă de aur aprins pe ele. Nu prea
mult, ci atât cât trebuia să fie după un sfert de oră de stat în
cuptor. Crescute bine. Coapte lent, nu dogorite rapid și aluatul să
rămână crud în mijloc.
-
Nu deschideți să vă uitați?
-
Nu. Nu se deschide niciodată cuptorul în prima jumătate de oră
după ce ai pus la copt. Dă înapoi aluatul, am răspuns.
-
Ce multe știți! mi-a răspuns Maria și mi-a zâmbit.
Am
explicat că ani de zile am făcut cozonac, plăcinte, coptură
într-un cuptor zidit și cu foc de lemne pentru tot neamul meu de la
Mălini, la toate sărbătorile și că am învățat câte ceva.
Am
plecat în casa veche la Titus, unde puteam sta un sfert de oră,
după ce mă asigurasem că iese treabă bună, gândind că nu îi
câștigasem încă cu scrisul meu pe cei din generația tânără,
dar sigur i-am cucerit cu plăcintele ce le umplea deja casa cu miros
de rai.
M-am
dus la Titus la ușă. Am bătut și am intrat.
-
Nu mai bate la ușă când intri!
-
Nu pot intra așa de-a dreptul, am explicat așezându-mă pe
fotoliul meu și privindu-l cum bea ceai.
-
Du-te și te întinde un pic. A fost vorba că ești în vacanță și
tu te foiești continuu.
-
Nu pot. Trebuie să supraveghez plăcintele. Să le scot din cuptor.
Să le răcoresc cu apă sau să le ung cu ulei, să le acopăr cu
șervete de bucătărie, să pun peste ele un prosop gros ca să se
răcească încet și să fie proaspete mult timp.
-
Mamă, câtă filozofie! M-ai înnebunit cu plăcintele tale! Credeam
că e mai simplu...
-
E simplu, spun și râd.
Râde
și el și mai ia o gură de ceai, apoi trage din nelipsita țigară.
-
Cum ai dormit? Ești bine? După ce termini cu plăcintele, te rog,
dormi un pic sau stai întinsă până pleci în excursie cu ai mei.
Te-ai trezit prea dimineață.
Am
mințit că am dormit bine și după ce am mințit am căscat de
mi-au pocnit maxilarele. Titus s-a mulțumit să râdă.
-
Vrei să nu mă mai dădăcești? îi spun întinzându-mă în
fotoliu.
-
Vrei să asculți și tu măcar o dată de mine? îmi răspunde el cu
o altă întrebare la întrebarea mea și am renunțat amândoi la
luptă.
-
De ce nu mergi și tu cu noi? întreb după un moment de tăcere.
-
Am treabă. Am de dat niște telefoane în SUA. Eu te duc mâine la
Buzău sau Vâlcea. Încă nu am hotărât unde mergem. Văd eu...
S-a
ridicat și a ieșit brusc din cameră. Când s-a întors mi-a
aruncat o ciocolățică cu cremă de nucă de cocos.
Am
prins-o în palme și am desfăcut-o. Am mâncat-o cu poftă. Am
strâns hârtia în pumn, m-am ridicat, m-am îndreptat spre masă și
am întins mâna să iau o cană și farfuria cu resturi de salată
și pâine prăjită, ce rămăsese acolo de mai mult timp, cu gândul
să le duc la bucătărie.
-
Lasă-le! Le duc eu!
Eu
nu l-am ascultat și le-am luat. Am plecat cu ele și l-am lăsat
printre cărți și fum de țigară pe omul cu sufletul îmbrăcat în
piele de crocodil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu