sâmbătă, 18 iulie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea X


Am lăsat cartea și m-am dus la baie. Mi-am făcut duș, mi-am luat pijamaua și m-am întors în camera mea. Era a doua seară, pe care mi-o petreceam în acea casă, și mărturisesc că mă încerca urâtul fără Rodica. Nu mă puteam concentra să citesc. Rândurile îmi fugeau în fața ochilor. M-am ridicat cu gândul să mă duc în camera Rodicăi și să mă uit un pic la televizor. În holul m-am întâlnit cu Titus.
- Te așteptam. De ce nu vii? Trebuie să o sunăm pe doamna C. și pe nea Mihai.
L-am urmat în cameră și m-am așezat pe fotoliul meu de la ușă. A sunat-o pe doamna C. Nu a răspuns. I-a lăsat un mesaj în limba engleză. L-a sunat pe nea Mihai și i-a spus că doamna scriitoare Luminița Aldea e la el. Observasem că de câte ori vorbea despre mine cu cineva, dincolo de joaca și tachinatul dintre noi, o făcea referindu-se la mine cu doamna scriitoare. Am vorbit puțin toți trei. Despre scris, despre cărți, despre istorie, despre trecut. Adevărul e că eu am vorbit puțin, mai mult am asistat la discuția celor doi prieteni de o viață.
După ce a închis m-am ridicat să plec. Nu știu de ce mă simțeam stânjenită. Gândeam încâlcit. Că sunt singură în casă cu un bărbat, că sunt foarte departe de casă... Deși îmi este greu să recunosc, trebuie să spun că în acele momente mi-a fost frică.
Am mormăit că vreau să plec și am întins mâna spre ușă. Am înțepenit auzindu-i vocea lui Titus, ce se ridicase în picioare la marginea patului, mă indica cu degetul, și a vorbit demonstrându-mi că a ghicit tot ce am simțit și tot ce am gândit, dar mai ales, transmițându-mi cât de jignit se simte, că pot gândi astfel:
- Luminița, te-am adus în casa unor boieri, nu la șatră!!! Stai pe fotoliu!
M-am așezat încet înapoi pe fotoliu. El regreta că a fost atât de aspru cu mine.
- Relaxează-te! Nu se poate să îți fie frică! Așteptăm să sune doamna C., apoi te duci și te culci.
S-a așezat pe marginea patului. Și-a aprins o țigară. Prin geamul deschis venea răcoarea nopții. Auzeam păsări cântând în copacii grădinii.
- Când a venit nea Mihai la mine ultima dată, cântam aici. E înregistrarea aceea pe care ți-am trimis-o. Erau mai mulți musafiri. A venit cineva, a intrat în curte, să mă amenințe cu moartea...
- Cine!? am întrebat cu mirare.
- Copilul unor oameni pe care tata i-a ajutat mult. Cândva, când eram eu copil, tatăl lui a venit aici dintr-un colț de țară – nu are rost să spun de unde. Avea în picioare două ghete de culori diferite și amândouă din același picior. L-a găsit tata dormind în fân. I-a dat pământ să își facă casă... Ai mei au pierdut tot. Omul acela mi-a chinuit mult părinții. După revoluție tata s-a dus la primărie. Acel om l-a atacat iar. Se întinsese și luase cât pământ voise și nu voia să îl ia tata înapoi. Tata a venit acasă și a făcut „heart attack”.
- Vrei să spui infarct?
- Da. Era prin anii 90. Eu eram în America. Nu am putut veni la înmormântarea tatei. De fapt nici nu am știut că a murit. Am aflat mai târziu. Fiul acelui om a venit în curte la mine să mă amenințe cu moartea. A luat abuziv cât pământ a vrut, dar a luat și dealul pe care mă plimbam cu tata și cu domnul Tudor Mușatescu, dealul de pe care vedeam Argeșul și Dunărea, dealul de pe care tata m-a învățat constelațiile, dealul pe care venea lupul alb... Vrea să îi las dealul acela de frică, dar nu pot să-l las moștenitorilor celui care i-au provocat moartea tatei... Nu pot! E ca și cum le-aș lăsa o parte din inima mea celor ce l-au omorât pe tata... Am găsit scrisori în care tata e amenințat cu moartea...
- E de mult... Sunt alte generații... am șoptit.
- Alte generații la fel de ticăloase. Nu a venit să mă roage. Nu a venit să vorbim omenește. A venit să mă amenințe. Tot ce mi-am dorit a fost să aud: Iertați-mă și vă rog, lăsați-mi pământul! Aș fi cedat, dar a venit să mă amenințe în curtea mea.
- Ce ai făcut?
- Am ieșit înarmat afară. I-am spus să plece și că e ultima dată când calcă în curtea mea fără să îl împușc. Am anunțat poliția. Dacă mai intră o dată... Eu nu sunt tata... Nu am bunătatea lui...
- Spui că mergi la mormântul părinților tăi, că meditezi acolo. Dacă îmi amintesc bine, ai spus că vorbești cu ei. Ce îți spun? Nu îți vorbesc despre iertare, despre pace!?
- Nu! Sunt total de acord cu mine. Mă sprijină în tot ce fac. O să fie un proces la curtea europeană... Nu pot să las lucrurile așa... Bineînțeles că vreau totul legal.
- Nu știu ce să spun, Titus... Nu am niciun drept să îți dau sfaturi și la cum te cunosc nici nu m-ai asculta...
- Nu e vorba de avere, Luminița, cred că înțelegi asta...
- Bineînțeles că înțeleg... E vorba de durerea din tine care nu s-a vindecat... E vorba de viața ta furată... Nu mă pricep să îți dau sfaturi, dar știu că iertarea poate vindeca. Atâta doar că tu nu ai încă puterea de a ierta...
Eu vorbeam singură. Știam că Titus nu mă aude. Când m-am uitat spre el am înțepenit. Era în picioare lângă pat. În mână avea o sabie. Nu orice sabie, ci cel mai frumos obiect ce se poate vedea în materie de arme. Era o poezie din fier. Mânerul și teaca erau lucrate ca o dantelărie din argint așa cum este lucrătura la ouăle Faberge. Chiar am crezut că este argint ușor îngălbenit, atins de trecerea timpului, dar nu era argint, ci lemn din tulpină de magnolie, din care se fac tecile și mânerul săbiilor katana. Doar marginea și vârful tecii aveau un manșon de fier. Obiectul era fabulos. Știam că nu e un știft modern. Era o sabie adevărată de samurai. Titus o ținea ca pe un obiect de mare preț odihnindu-i în căușul mâinii drepte mânerul și ținând palma mâinii stângi pe teaca ce acoperea lama. Cu gesturi de parcă ar fi cântat, de parcă el și sabia erau un tot – imaginați-vă un dans de cocor în aer ca să vă puteți închipui gesturile lui Titus – a scos teaca și a pus-o în fața lui pe masă. A rămas doar cu sabia în mână. Îmi vorbea și eu nu auzeam. M-am strâns ghem pe fotoliul meu și scânceam. Creierul mi se blocase la cuvântul samurai.
- Ai văzut emisiunea mea făcută în ianuarie, cu o ziaristă de la Suceava, ce îmi este și prietenă, Adriana Dascălu Bulină? Nici nu știam că exiști atunci... Cea în care vorbesc despre ultima carte terminată de scris, CĂRĂRI ȘI DESTINE, și în care vorbesc despre următorul proiect? Cum am spus că se va chema noua mea carte!?
- SAMURAI, a șoptit el încă jucându-se cu sabia ca într-un dans și lăsându-mi impresia că nici nu a auzit ce am întrebat eu.
Am închis ochii. Scânceam. Nu mai știam în ce lume și în ce realitate trăiesc. Nici nu mai știam de câte ori avusesem senzația de deja vu de când îl cunoscusem pe el. Eu mai trăisem încă o dată, dar cu altcineva, cu alt samurai, fragmente din dialogurile noastre, dar acum cu sabia de SAMURAI era prea mult. În spatele ochilor închiși nu îl vedeam pe Titus cu sabia, ci pe celălalt samurai, pe care îl cunoscusem în urmă cu un an și care mă transformase într-un mort viu...
Îi vedeam chipul, îi auzeam râsul, îi vedeam ochii calzi, căprui, capul mare și ras, cu frunte înaltă, barba neagră și mustața îngrijită, și îi auzeam cuvintele: Nu o să mă țin de cuvânt, doar dacă mor sau mi se întâmplă ceva grav... În viața reală tu ai fugi de mine mâncând pământul... Ai curaj să vorbești cu mine, doar pentru că sunt la distanță, dacă aș fi lângă tine ai muri de frică...
Retrăiam toată dulceața amestecată cu fiere a lunilor în care inima mea bătea doar pentru el.
Mi-am amintit că i-am scris un e-mail „Mulțumesc, Samurai!”. Șopteam în gând fiecare cuvânt al scrisorii. Apoi alt e-mail intitulat „Lasă-mă să vin spre tine ca spre rai!”. Și al treilea în care îi spuneam că este darul meu, pe care mi l-a făcut soarta, după ce am epuizat toată speranța și credința...
Apoi mi-am amintit de e-mailul primit de ziua mea.
„Sunt Y..., prietenul lui X... Vă anunț că X... a murit în urmă cu câteva zile. Înainte de a muri mi-a dat e-mailul dvs și mi-a spus să vă scriu că își cere iertare pentru tot, că nu a vrut să suferiți. Că ar fi vrut să vă sune și să vă spună multe. Nu a mai avut timp... ”
Am deschis ochii. Mă forțam să accept realitatea și să mă agăț de ea cu disperare. Nu voiam să înnebunesc...
- Ce reprezintă pentru tine? De unde o ai? am întrebat despre sabia lui Titus.
- Nu pot să îți răspund. E ceva simbolic despre care nu vreau să vorbesc. E o katana de samurai originală fabricată înainte de 1800. Sabia sunt eu. Cât timp o pot ține în mână sunt viu și cred în niște valori. Ți-am vorbit de confucianism...
- Știu. Îmi amintesc. A fost în primele noastre discuții și mă testai să vezi dacă am auzit de Confucius. Eu îl confundam cu Lao Tzu. Mi-ai atras atenția că sunt doi înțelepți distincți. Au fost contemporani și Confucius a văzut în Lao Tzu un maestru, mă forțez să port un dialog cu el și să revin în realitate, deși inima îmi era terci și creierul împrăștiat între realități, între oameni și între povești din lumi diferite.
Eram sigură că, chiar dacă nu se uită la mine, știe exact prin ce trec și cât îmi este de greu să îl aud vorbind despre samurai.
- Samuraii au preluat moralitatea confucianistă. Nu trebuie să fii doar războinic, ci să respecți un anumit cod moral ce îți definește atitudinea fața de viață și moarte. Samuraiul – oricât ar fi de viteaz – nu trebuie să își piardă umanitatea în viață și chiar și în moarte trebuie să aibă onoare. Seppuku e modalitatea lor de a duce onoarea în veșnicie. Există șapte principii pe care un samurai le respectă cu sfințenie. Corectitudinea – ce înseamnă talentul unui om de a decide care este cea mai corectă și mai dreaptă cale de urmat; în concepția Bhusido nu există gri sau neclar, există doar bine și rău și orice alegere trebuie să fie ușoară... Curajul – pe câmpul de luptă samuraii erau viteji, dar curajul și-l manifestau în toate aspectele vieții de fiecare zi, trăindu-și fiecare clipă ca ultima, deci făcând ca totul să merite... Bunăvoința – chiar dacă era viteaz, puternic, invincibil, toate astea nu îi foloseau lui, ci trebuiau folosite pentru binele tuturor. Bunăvoința și compasiunea trebuie să fie deasupra puterii... Respectul – deși pare, un samurai nu era niciodată crud, nu își manifesta puterea. Era întotdeauna politicos, chiar și cu dușmanii. Ei respectă pe oameni după faptele lor... Onoarea – cea mai neprețuită virtute a unui samurai. Aș zice că judecătorul unui samurai e onoarea. Când ți-o pierzi îți faci seppuku ca să o recâștigi pentru eternitate.. Compasiunea – cea mai înaltă virtute umană... Onestitatea – când un samurai spunea că va face ceva, făcea întotdeauna. Nimic de pe pământ nu îl putea opri...
Titus a terminat de descris codul onoarei unui samurai. Încă ținea sabia în mână. A desprins ușor un pumnal, pe care nici nu îl observasem până atunci, ce era plasat la îmbinarea dintre lamă și mâner, paralel cu sabia, și l-a luat în mână stângă. Avea aceeași lucrătură ca și sabia, aș zice că era o sabie în miniatură, dar existau și diferențe; pumnalul avea lama perfect dreaptă și ascuțită pe ambele părți, iar sabia era curbată și cu tăiș doar pe o parte.
- Era o artă să faci asemenea săbii. E lucrată manual. Cu ea poți tăia până și fier.
Am vrut să mă ridic și să o ating. Am renunțat. Cred că nu eram în stare să fac pași.
- Pumnalul era folosit pentru aruncat în dușman sau pentru seppuku, îmi explica Titus plimbând pumnalul prin aer cu gesturi grațioase ale mâinii ce dansa când imita gestul prin care pumnalul era aruncat într-un posibil dușman imaginar.
Cu aceleași gesturi de cântec al mâinilor a pus pumnalul la loc lângă sabie. Nu știu cum se asamblau, dar îmi era clar că sunt un set și că sunt făcute să stea împreună. Am observat pe mâner niște litere japoneze curgătoare, șlefuite de timp. A tras teaca peste sabie și a rămas cu ea în mână.
- Numele samuraiului căruia i-a aparținut? întreb.
Titus și-a dat capul pe spate și a râs tare. A vorbit fără a se uita la mine.
- Nu mă trage de limbă. Nu o să afli nimic mai mult decât am spus deja: e ceva simbolic despre care nu vreau să vorbesc. Și nu e numele samuraiului. E numele celui ce a făurit-o.
A tăcut și privea sabia din mâini cu ochii lui albaștri ce deveneau negri, când privea în adâncul sufletului lui și când uita că sunt și eu acolo.
- Un samurai nu se laudă că știe arte marțiale. Un samurai nu umilește. Un samurai prețuiește valoarea când o întâlnește. Un samurai e loial. Un samurai e modest. Un samurai nu e diabolic...
Tăceam cu capul în piept. Știam de ce îmi spune toate acestea. Auzeam în capul meu alături de cuvintele lui, cuvintele altui samurai: Sunt crud, sunt diabolic, distrug tot ce ating... Cum poți iubi un om ca mine!?...
- A fost în legiunea străină?! De ce se ascundea?! De ce nu trebuia să îi pomenești numele?! De ce nu trebuia să știe nimeni cine e, chiar dacă ar fi investit în scrisul tău?! m-a împroșcat Titus cu un tir de întrebări și eu în loc de răspuns m-am strâns ghem pe fotoliu și scânceam ca un copil. Când un om se ascunde e ceva în neregulă cu el...
El a vorbit fără a se uita la mine. Nu aștepta niciun răspuns. Știa că nu aș răspunde la nicio întrebare și mai știa că nu el are nevoie de niște răspunsuri, ci eu.
- Am încercat să vorbesc cu tine despre viitor. M-ai oprit cu furie oarbă de fiecare dată. Ai spus: Taci! Nu vreau să aud niciun cuvânt! Ești o himeră! Ești o minciună! Ești doar un chip și o voce! Nu suport să te ascult! Înnebunesc dacă aud promisiuni! Înnebunesc!!!... Acum ești în fața mea. Îmi vezi ochii și mă vezi în carne și oase. Nu sunt o himeră. Nu sunt doar un chip și o voce. Poți să mă asculți? Putem vorbi despre viitorul tău de scriitoare?!
- Nu! am țipat isteric. Nu suport! Să nu faci nicio promisiune că înnebunesc! Am crezut că pot să suport, dacă te privesc în ochi, dar nu pot! Să nu scoți niciun cuvânt!!! Dacă spui și tu „doar dacă mor sau mi se întâmplă ceva grav” încep să mă urc pe pereți!
Titus și-a coborât privirea pe sabie. Nu era furios pe mine. Vorbea singur, deși mă întreba pe mine:
- Nu a fost numai samuraiul... Au fost mulți... Mereu sacrificată... Cu primarul cum a fost?!
Am tăcut. Nu mai plângeam. Îl priveam cu ochii măriți de surpriză. Nu îi povestisem nimic despre...
- Nu îți fac o promisiune ție! Îmi fac o promisiune mie! Ție nu îți promit nimic! șoptea cu mâinile strânse pe sabie și cu ochii fixați tot pe ea. Eu îl priveam cum spune ceva șoptit și iar aveam sentimentul că el și sabia sunt un tot. Sufletul și mâinile lui nu se terminau lângă sabie, ci curgeau prin ea, o însuflețeau. El cu sabia iar era ca un cocor în zbor.
- Promite-ți ție orice! Mie nimic! Eu sunt sătulă! am spus cinică și m-am ridicat în picioare să plec în camera mea. Era târziu și eram obosită frântă.
- Mi-am promis mie! Și mie o să-mi dau socoteală, dacă nu mă țin de cuvânt...
Am ieșit. El a rămas cu sabia în mână. După ce am închis ușa iar l-am văzut în fața ochilor pe celălalt samurai. M-am dus clătinându-mă la baie. Am dat cu apă rece pe față. M-am dus în camera mea și m-am băgat sub plapumă. Nu puteam dormi. Îmi aminteam cuvintele scrisorii „Mulțumesc, samurai!”, ale scrisorii „Lasă-mă să vin spre tine ca spre rai” și ale scrisorii pe care i-am scris-o de Sfântul Nicolae ce începea cu cuvintele: Ești darul ce mi-l face soarta după ce am epuizat toată speranța și credința...
Mă durea inima. Am retrăit cuvintele, pe care i le-am spus înainte de sărbători, cred că era 19 decembrie, ultima dată când am vorbit, când i-am văzut chipul pe messenger, și când înțelesesem că totul, totul e o țesătură de ascunzișuri și minciuni: ...Te rog, nu face asta că mă distrugi! Am spus mereu că te iubesc, nu te cerșesc, dar de data asta te cerșesc, că nu pot trăi fără tine! Te rog, nu face asta! Eu nu pot respira fără tine!...
El mă privea cu ochii lui mari, căprui ce deveniseră universul meu în care mă pierdeam. Nu zicea nimic. Doar mă privea. Am închis. Am început să mă legăn ca la casa de copii, unde toți copiii se legănau pe lângă pereți ca niște cretini și legănându-mă mi-am amintit că îi spuneam: Iubirea mea frumoasă. El îmi spunea: Ce te uiți la mine cu ochi de vițică leșinată!?
Și brusc m-am hotărât: Dacă merge înainte, eu pun stop! și când am făcut-o am simțit că îmi smulg inima din piept și o arunc, dar nu mă puteam opri. Dacă ajunsesem să mă legăn ca în urmă cu patruzeci de ani, când am mers la casa de copii, trebuia să am puterea să mă opresc. Să spun destul! Mai jos de atât nu puteam coborî în suferință. Să spun că asta nu e iubire, ci calvar!
- Ți-am adus apă, am auzit vocea lui Titus și mi-am scos nasul de sub plapumă. Ți-am adus și ciocolată cu nucă de cocos, a adăugat timid. A sunat doamna C. Am vorbit cu ea și soțul ei. Mâine sună să vorbească cu tine. Acum era târziu și le-am spus că dormi.
Toate erau pretexte. Știam de ce a venit. Era îngrijorat. El nu intrase niciodată în camera mea, când eram eu acolo, decât când mi-a adus geamantanul. În rest prefera să îmi vorbească din prag.
L-am privit punând paharul și ciocolata pe masă. Călca ca un călugăr Shaolin, adică lăsa impresia că nu atinge pământul. I-am șoptit cu voce plânsă mulțumesc. Nu mi-a răspuns și nici nu m-a privit. S-a aplecat și mi-a strâns plapuma pe lângă picioare, așa cum făcuse sora lui cu o seară înainte, și în timp ce o făcea îmi vorbea șoptit:
- Să nu îți fie frig. Știu că ai tot timpul picioarele înghețate. Mâine nu te trezi cu noaptea în cap. Te rog, stai în pat! Ești în vacanță. O să mă trezesc eu întâi și o să îți fac cafeaua și omleta promisă.
Mi-a venit să șoptesc: Mulțumesc, Sam..., dar cuvântul mi-a murit pe buze. El a plecat. Din prag s-a întors și mi-a șoptit:
- Să îți spun o frază scrisă de tine... Trăiește ca o pasăre... fără așteptări... fără planuri... fără visuri... Și când vei învăța să trăiești așa, altfel vei înțelege visul, așteptarea, planul... După ce le omorî sau le vei lăsa să moară începe viața adevărată cu visuri de dincolo de vis, cu așteptări de dincolo de așteptări, cu planuri mai presus de planuri... Înainte de a adormi, te rog, gândește-te la aceste cuvinte ale tale!
M-am băgat cu capul sub plapumă și am plâns cu sughițuri. Nu știu când am adormit și nici când a început visul.
...Doi samurai. Unul bătrân și unul tânăr. Unul slab, altul masiv. Amândoi cu săbii. Zburau prin aer. Titus avea mișcări grațioase. Dansa luptând. Nu avea în el niciun pic de patimă. Celălalt era furios. Lupta cu furie. Titus a desprins de lângă sabie pumnalul mic și l-a aruncat. Îl vedeam zburând prin aer...
Am țipat și m-am trezit. Sau poate m-am trezit și apoi am țipat... M-am uitat la ceasul de pe telefon. Era șase și jumătate. Prin perdelele de la geam răsăritul soarelui mă scălda cu raze de lumină cernută în pat. M-am întins în așternuturi și am strâns tare perna în brațe. Am șoptit ca pe o rugăciune: Dacă nu ai murit, îți doresc ca oriunde ai fi pe pământ să fii fericit și să găsești alți ochi, care să te privească cu dragul cu care te-au privit ochii mei... Dacă ai murit, îți doresc să simți toată iubirea mea în rai... Acum, lasă-mă să merg mai departe... M-ai chinuit destul!...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu