Am
lăsat cartea și m-am dus la baie. Mi-am făcut duș, mi-am luat
pijamaua și m-am întors în camera mea. Era a doua seară, pe care
mi-o petreceam în acea casă, și mărturisesc că mă încerca
urâtul fără Rodica. Nu mă puteam concentra să citesc. Rândurile
îmi fugeau în fața ochilor. M-am ridicat cu gândul să mă duc în
camera Rodicăi și să mă uit un pic la televizor. În holul m-am
întâlnit cu Titus.
-
Te așteptam. De ce nu vii? Trebuie să o sunăm pe doamna C. și pe
nea Mihai.
L-am
urmat în cameră și m-am așezat pe fotoliul meu de la ușă. A
sunat-o pe doamna C. Nu a răspuns. I-a lăsat un mesaj în limba
engleză. L-a sunat pe nea Mihai și i-a spus că doamna scriitoare
Luminița Aldea e la el. Observasem că de câte ori vorbea despre
mine cu cineva, dincolo de joaca și tachinatul dintre noi, o făcea
referindu-se la mine cu doamna scriitoare. Am vorbit puțin toți
trei. Despre scris, despre cărți, despre istorie, despre trecut.
Adevărul e că eu am vorbit puțin, mai mult am asistat la discuția
celor doi prieteni de o viață.
După
ce a închis m-am ridicat să plec. Nu știu de ce mă simțeam
stânjenită. Gândeam încâlcit. Că sunt singură în casă cu un
bărbat, că sunt foarte departe de casă... Deși îmi este greu să
recunosc, trebuie să spun că în acele momente mi-a fost frică.
Am
mormăit că vreau să plec și am întins mâna spre ușă. Am
înțepenit auzindu-i vocea lui Titus, ce se ridicase în picioare la
marginea patului, mă indica cu degetul, și a vorbit demonstrându-mi
că a ghicit tot ce am simțit și tot ce am gândit, dar mai ales,
transmițându-mi cât de jignit se simte, că pot gândi astfel:
-
Luminița, te-am adus în casa unor boieri, nu la șatră!!! Stai pe
fotoliu!
M-am
așezat încet înapoi pe fotoliu. El regreta că a fost atât de
aspru cu mine.
-
Relaxează-te! Nu se poate să îți fie frică! Așteptăm să sune
doamna C., apoi te duci și te culci.
S-a
așezat pe marginea patului. Și-a aprins o țigară. Prin geamul
deschis venea răcoarea nopții. Auzeam păsări cântând în
copacii grădinii.
-
Când a venit nea Mihai la mine ultima dată, cântam aici. E
înregistrarea aceea pe care ți-am trimis-o. Erau mai mulți
musafiri. A venit cineva, a intrat în curte, să mă amenințe cu
moartea...
-
Cine!? am întrebat cu mirare.
-
Copilul unor oameni pe care tata i-a ajutat mult. Cândva, când eram
eu copil, tatăl lui a venit aici dintr-un colț de țară – nu are
rost să spun de unde. Avea în picioare două ghete de culori
diferite și amândouă din același picior. L-a găsit tata dormind
în fân. I-a dat pământ să își facă casă... Ai mei au pierdut
tot. Omul acela mi-a chinuit mult părinții. După revoluție tata
s-a dus la primărie. Acel om l-a atacat iar. Se întinsese și luase
cât pământ voise și nu voia să îl ia tata înapoi. Tata a venit
acasă și a făcut „heart attack”.
-
Vrei să spui infarct?
-
Da. Era prin anii 90. Eu eram în America. Nu am putut veni la
înmormântarea tatei. De fapt nici nu am știut că a murit. Am
aflat mai târziu. Fiul acelui om a venit în curte la mine să mă
amenințe cu moartea. A luat abuziv cât pământ a vrut, dar a luat
și dealul pe care mă plimbam cu tata și cu domnul Tudor Mușatescu,
dealul de pe care vedeam Argeșul și Dunărea, dealul de pe care
tata m-a învățat constelațiile, dealul pe care venea lupul alb...
Vrea să îi las dealul acela de frică, dar nu pot să-l las
moștenitorilor celui care i-au provocat moartea tatei... Nu pot! E
ca și cum le-aș lăsa o parte din inima mea celor ce l-au omorât
pe tata... Am găsit scrisori în care tata e amenințat cu
moartea...
-
E de mult... Sunt alte generații... am șoptit.
-
Alte generații la fel de ticăloase. Nu a venit să mă roage. Nu a
venit să vorbim omenește. A venit să mă amenințe. Tot ce mi-am
dorit a fost să aud: Iertați-mă și vă rog, lăsați-mi pământul!
Aș fi cedat, dar a venit să mă amenințe în curtea mea.
-
Ce ai făcut?
-
Am ieșit înarmat afară. I-am spus să plece și că e ultima dată
când calcă în curtea mea fără să îl împușc. Am anunțat
poliția. Dacă mai intră o dată... Eu nu sunt tata... Nu am
bunătatea lui...
-
Spui că mergi la mormântul părinților tăi, că meditezi acolo.
Dacă îmi amintesc bine, ai spus că vorbești cu ei. Ce îți spun?
Nu îți vorbesc despre iertare, despre pace!?
-
Nu! Sunt total de acord cu mine. Mă sprijină în tot ce fac. O să
fie un proces la curtea europeană... Nu pot să las lucrurile așa...
Bineînțeles că vreau totul legal.
-
Nu știu ce să spun, Titus... Nu am niciun drept să îți dau
sfaturi și la cum te cunosc nici nu m-ai asculta...
-
Nu e vorba de avere, Luminița, cred că înțelegi asta...
-
Bineînțeles că înțeleg... E vorba de durerea din tine care nu
s-a vindecat... E vorba de viața ta furată... Nu mă pricep să îți
dau sfaturi, dar știu că iertarea poate vindeca. Atâta doar că tu
nu ai încă puterea de a ierta...
Eu
vorbeam singură. Știam că Titus nu mă aude. Când m-am uitat spre
el am înțepenit. Era în picioare lângă pat. În mână avea o
sabie. Nu orice sabie, ci cel mai frumos obiect ce se poate vedea în
materie de arme. Era o poezie din fier. Mânerul și teaca erau
lucrate ca o dantelărie din argint așa cum este lucrătura la ouăle
Faberge. Chiar am crezut că este argint ușor îngălbenit, atins de
trecerea timpului, dar nu era argint, ci lemn din tulpină de
magnolie, din care se fac tecile și mânerul săbiilor katana. Doar
marginea și vârful tecii aveau un manșon de fier. Obiectul era
fabulos. Știam că nu e un știft modern. Era o sabie adevărată de
samurai. Titus o ținea ca pe un obiect de mare preț odihnindu-i în
căușul mâinii drepte mânerul și ținând palma mâinii stângi
pe teaca ce acoperea lama. Cu gesturi de parcă ar fi cântat, de
parcă el și sabia erau un tot – imaginați-vă un dans de cocor
în aer ca să vă puteți închipui gesturile lui Titus – a scos
teaca și a pus-o în fața lui pe masă. A rămas doar cu sabia în
mână. Îmi vorbea și eu nu auzeam. M-am strâns ghem pe fotoliul
meu și scânceam. Creierul mi se blocase la cuvântul samurai.
-
Ai văzut emisiunea mea făcută în ianuarie, cu o ziaristă de la
Suceava, ce îmi este și prietenă, Adriana Dascălu Bulină? Nici
nu știam că exiști atunci... Cea în care vorbesc despre ultima
carte terminată de scris, CĂRĂRI ȘI DESTINE, și în care vorbesc
despre următorul proiect? Cum am spus că se va chema noua mea
carte!?
-
SAMURAI, a șoptit el încă jucându-se cu sabia ca într-un dans și
lăsându-mi impresia că nici nu a auzit ce am întrebat eu.
Am
închis ochii. Scânceam. Nu mai știam în ce lume și în ce
realitate trăiesc. Nici nu mai știam de câte ori avusesem senzația
de deja vu de când îl cunoscusem pe el. Eu mai trăisem încă o
dată, dar cu altcineva, cu alt samurai, fragmente din dialogurile
noastre, dar acum cu sabia de SAMURAI era prea mult. În spatele
ochilor închiși nu îl vedeam pe Titus cu sabia, ci pe celălalt
samurai, pe care îl cunoscusem în urmă cu un an și care mă
transformase într-un mort viu...
Îi
vedeam chipul, îi auzeam râsul, îi vedeam ochii calzi, căprui,
capul mare și ras, cu frunte înaltă, barba neagră și mustața
îngrijită, și îi auzeam cuvintele: Nu o să mă țin de cuvânt,
doar dacă mor sau mi se întâmplă ceva grav... În viața reală
tu ai fugi de mine mâncând pământul... Ai curaj să vorbești cu
mine, doar pentru că sunt la distanță, dacă aș fi lângă tine
ai muri de frică...
Retrăiam
toată dulceața amestecată cu fiere a lunilor în care inima mea
bătea doar pentru el.
Mi-am
amintit că i-am scris un e-mail „Mulțumesc, Samurai!”. Șopteam
în gând fiecare cuvânt al scrisorii. Apoi alt e-mail intitulat
„Lasă-mă să vin spre tine ca spre rai!”. Și al treilea în
care îi spuneam că este darul meu, pe care mi l-a făcut soarta,
după ce am epuizat toată speranța și credința...
Apoi
mi-am amintit de e-mailul primit de ziua mea.
„Sunt
Y..., prietenul lui X... Vă anunț că X... a murit în urmă cu
câteva zile. Înainte de a muri mi-a dat e-mailul dvs și mi-a spus
să vă scriu că își cere iertare pentru tot, că nu a vrut să
suferiți. Că ar fi vrut să vă sune și să vă spună multe. Nu a
mai avut timp... ”
Am
deschis ochii. Mă forțam să accept realitatea și să mă agăț
de ea cu disperare. Nu voiam să înnebunesc...
-
Ce reprezintă pentru tine? De unde o ai? am întrebat despre sabia
lui Titus.
-
Nu pot să îți răspund. E ceva simbolic despre care nu vreau să
vorbesc. E o katana de samurai originală fabricată înainte de
1800. Sabia sunt eu. Cât timp o pot ține în mână sunt viu și
cred în niște valori. Ți-am vorbit de confucianism...
-
Știu. Îmi amintesc. A fost în primele noastre discuții și mă
testai să vezi dacă am auzit de Confucius. Eu îl confundam cu Lao
Tzu. Mi-ai atras atenția că sunt doi înțelepți distincți. Au
fost contemporani și Confucius a văzut în Lao Tzu un maestru, mă
forțez să port un dialog cu el și să revin în realitate, deși
inima îmi era terci și creierul împrăștiat între realități,
între oameni și între povești din lumi diferite.
Eram
sigură că, chiar dacă nu se uită la mine, știe exact prin ce
trec și cât îmi este de greu să îl aud vorbind despre samurai.
-
Samuraii au preluat moralitatea confucianistă. Nu trebuie să fii
doar războinic, ci să respecți un anumit cod moral ce îți
definește atitudinea fața de viață și moarte. Samuraiul –
oricât ar fi de viteaz – nu trebuie să își piardă umanitatea
în viață și chiar și în moarte trebuie să aibă onoare.
Seppuku e modalitatea lor de a duce onoarea în veșnicie. Există
șapte principii pe care un samurai le respectă cu sfințenie.
Corectitudinea – ce înseamnă talentul unui om de a decide care
este cea mai corectă și mai dreaptă cale de urmat; în concepția
Bhusido nu există gri sau neclar, există doar bine și rău și
orice alegere trebuie să fie ușoară... Curajul – pe câmpul de
luptă samuraii erau viteji, dar curajul și-l manifestau în toate
aspectele vieții de fiecare zi, trăindu-și fiecare clipă ca
ultima, deci făcând ca totul să merite... Bunăvoința – chiar
dacă era viteaz, puternic, invincibil, toate astea nu îi foloseau
lui, ci trebuiau folosite pentru binele tuturor. Bunăvoința și
compasiunea trebuie să fie deasupra puterii... Respectul – deși
pare, un samurai nu era niciodată crud, nu își manifesta puterea.
Era întotdeauna politicos, chiar și cu dușmanii. Ei respectă pe
oameni după faptele lor... Onoarea – cea mai neprețuită virtute
a unui samurai. Aș zice că judecătorul unui samurai e onoarea.
Când ți-o pierzi îți faci seppuku ca să o recâștigi pentru
eternitate.. Compasiunea – cea mai înaltă virtute umană...
Onestitatea – când un samurai spunea că va face ceva, făcea
întotdeauna. Nimic de pe pământ nu îl putea opri...
Titus
a terminat de descris codul onoarei unui samurai. Încă ținea sabia
în mână. A desprins ușor un pumnal, pe care nici nu îl
observasem până atunci, ce era plasat la îmbinarea dintre lamă și mâner, paralel cu sabia, și l-a luat în mână stângă. Avea
aceeași lucrătură ca și sabia, aș zice că era o sabie în
miniatură, dar existau și diferențe; pumnalul avea lama perfect
dreaptă și ascuțită pe ambele părți, iar sabia era curbată și
cu tăiș doar pe o parte.
-
Era o artă să faci asemenea săbii. E lucrată manual. Cu ea poți
tăia până și fier.
Am
vrut să mă ridic și să o ating. Am renunțat. Cred că nu eram în
stare să fac pași.
-
Pumnalul era folosit pentru aruncat în dușman sau pentru seppuku,
îmi explica Titus plimbând pumnalul prin aer cu gesturi grațioase
ale mâinii ce dansa când imita gestul prin care pumnalul era
aruncat într-un posibil dușman imaginar.
Cu
aceleași gesturi de cântec al mâinilor a pus pumnalul la loc lângă
sabie. Nu știu cum se asamblau, dar îmi era clar că sunt un set și
că sunt făcute să stea împreună. Am observat pe mâner niște
litere japoneze curgătoare, șlefuite de timp. A tras teaca peste
sabie și a rămas cu ea în mână.
-
Numele samuraiului căruia i-a aparținut? întreb.
Titus
și-a dat capul pe spate și a râs tare. A vorbit fără a se uita
la mine.
-
Nu mă trage de limbă. Nu o să afli nimic mai mult decât am spus
deja: e ceva simbolic despre care nu vreau să vorbesc. Și nu e
numele samuraiului. E numele celui ce a făurit-o.
A
tăcut și privea sabia din mâini cu ochii lui albaștri ce deveneau
negri, când privea în adâncul sufletului lui și când uita că
sunt și eu acolo.
-
Un samurai nu se laudă că știe arte marțiale. Un samurai nu
umilește. Un samurai prețuiește valoarea când o întâlnește. Un
samurai e loial. Un samurai e modest. Un samurai nu e diabolic...
Tăceam
cu capul în piept. Știam de ce îmi spune toate acestea. Auzeam în
capul meu alături de cuvintele lui, cuvintele altui samurai: Sunt
crud, sunt diabolic, distrug tot ce ating... Cum poți iubi un om ca
mine!?...
-
A fost în legiunea străină?! De ce se ascundea?! De ce nu trebuia
să îi pomenești numele?! De ce nu trebuia să știe nimeni cine e,
chiar dacă ar fi investit în scrisul tău?! m-a împroșcat Titus
cu un tir de întrebări și eu în loc de răspuns m-am strâns ghem
pe fotoliu și scânceam ca un copil. Când un om se ascunde e ceva
în neregulă cu el...
El
a vorbit fără a se uita la mine. Nu aștepta niciun răspuns. Știa
că nu aș răspunde la nicio întrebare și mai știa că nu el are
nevoie de niște răspunsuri, ci eu.
-
Am încercat să vorbesc cu tine despre viitor. M-ai oprit cu furie
oarbă de fiecare dată. Ai spus: Taci! Nu vreau să aud niciun
cuvânt! Ești o himeră! Ești o minciună! Ești doar un chip și o
voce! Nu suport să te ascult! Înnebunesc dacă aud promisiuni!
Înnebunesc!!!... Acum ești în fața mea. Îmi vezi ochii și mă
vezi în carne și oase. Nu sunt o himeră. Nu sunt doar un chip și
o voce. Poți să mă asculți? Putem vorbi despre viitorul tău de
scriitoare?!
-
Nu! am țipat isteric. Nu suport! Să nu faci nicio promisiune că
înnebunesc! Am crezut că pot să suport, dacă te privesc în ochi,
dar nu pot! Să nu scoți niciun cuvânt!!! Dacă spui și tu „doar
dacă mor sau mi se întâmplă ceva grav” încep să mă urc pe
pereți!
Titus
și-a coborât privirea pe sabie. Nu era furios pe mine. Vorbea
singur, deși mă întreba pe mine:
-
Nu a fost numai samuraiul... Au fost mulți... Mereu sacrificată...
Cu primarul cum a fost?!
Am
tăcut. Nu mai plângeam. Îl priveam cu ochii măriți de surpriză.
Nu îi povestisem nimic despre...
-
Nu îți fac o promisiune ție! Îmi fac o promisiune mie! Ție nu
îți promit nimic! șoptea cu mâinile strânse pe sabie și cu
ochii fixați tot pe ea. Eu îl priveam cum spune ceva șoptit și
iar aveam sentimentul că el și sabia sunt un tot. Sufletul și
mâinile lui nu se terminau lângă sabie, ci curgeau prin ea, o
însuflețeau. El cu sabia iar era ca un cocor în zbor.
-
Promite-ți ție orice! Mie nimic! Eu sunt sătulă! am spus cinică
și m-am ridicat în picioare să plec în camera mea. Era târziu și
eram obosită frântă.
-
Mi-am promis mie! Și mie o să-mi dau socoteală, dacă nu mă țin
de cuvânt...
Am
ieșit. El a rămas cu sabia în mână. După ce am închis ușa iar
l-am văzut în fața ochilor pe celălalt samurai. M-am dus
clătinându-mă la baie. Am dat cu apă rece pe față. M-am dus în
camera mea și m-am băgat sub plapumă. Nu puteam dormi. Îmi
aminteam cuvintele scrisorii „Mulțumesc, samurai!”, ale
scrisorii „Lasă-mă să vin spre tine ca spre rai” și ale
scrisorii pe care i-am scris-o de Sfântul Nicolae ce începea cu
cuvintele: Ești darul ce mi-l face soarta după ce am epuizat toată
speranța și credința...
Mă
durea inima. Am retrăit cuvintele, pe care i le-am spus înainte de
sărbători, cred că era 19 decembrie, ultima dată când am vorbit,
când i-am văzut chipul pe messenger, și când înțelesesem că
totul, totul e o țesătură de ascunzișuri și minciuni: ...Te rog,
nu face asta că mă distrugi! Am spus mereu că te iubesc, nu te
cerșesc, dar de data asta te cerșesc, că nu pot trăi fără tine!
Te rog, nu face asta! Eu nu pot respira fără tine!...
El
mă privea cu ochii lui mari, căprui ce deveniseră universul meu în
care mă pierdeam. Nu zicea nimic. Doar mă privea. Am închis. Am
început să mă legăn ca la casa de copii, unde toți copiii se
legănau pe lângă pereți ca niște cretini și legănându-mă
mi-am amintit că îi spuneam: Iubirea mea frumoasă. El îmi spunea:
Ce te uiți la mine cu ochi de vițică leșinată!?
Și
brusc m-am hotărât: Dacă merge înainte, eu pun stop! și când am
făcut-o am simțit că îmi smulg inima din piept și o arunc, dar
nu mă puteam opri. Dacă ajunsesem să mă legăn ca în urmă cu
patruzeci de ani, când am mers la casa de copii, trebuia să am
puterea să mă opresc. Să spun destul! Mai jos de atât nu puteam
coborî în suferință. Să spun că asta nu e iubire, ci calvar!
-
Ți-am adus apă, am auzit vocea lui Titus și mi-am scos nasul de
sub plapumă. Ți-am adus și ciocolată cu nucă de cocos, a adăugat
timid. A sunat doamna C. Am vorbit cu ea și soțul ei. Mâine sună
să vorbească cu tine. Acum era târziu și le-am spus că dormi.
Toate
erau pretexte. Știam de ce a venit. Era îngrijorat. El nu intrase
niciodată în camera mea, când eram eu acolo, decât când mi-a
adus geamantanul. În rest prefera să îmi vorbească din prag.
L-am
privit punând paharul și ciocolata pe masă. Călca ca un călugăr
Shaolin, adică lăsa impresia că nu atinge pământul. I-am șoptit
cu voce plânsă mulțumesc. Nu mi-a răspuns și nici nu m-a privit.
S-a aplecat și mi-a strâns plapuma pe lângă picioare, așa cum
făcuse sora lui cu o seară înainte, și în timp ce o făcea îmi
vorbea șoptit:
-
Să nu îți fie frig. Știu că ai tot timpul picioarele înghețate.
Mâine nu te trezi cu noaptea în cap. Te rog, stai în pat! Ești în
vacanță. O să mă trezesc eu întâi și o să îți fac cafeaua
și omleta promisă.
Mi-a
venit să șoptesc: Mulțumesc, Sam..., dar cuvântul mi-a murit pe
buze. El a plecat. Din prag s-a întors și mi-a șoptit:
-
Să îți spun o frază scrisă de tine... Trăiește
ca o pasăre... fără așteptări... fără planuri... fără
visuri... Și când vei învăța să trăiești așa, altfel vei
înțelege visul, așteptarea, planul... După ce le omorî sau le
vei lăsa să moară începe viața adevărată cu visuri de dincolo
de vis, cu așteptări de dincolo de așteptări, cu planuri mai
presus de planuri... Înainte
de a adormi, te rog, gândește-te la aceste cuvinte ale tale!
M-am
băgat cu capul sub plapumă și am plâns cu sughițuri. Nu știu
când am adormit și nici când a început visul.
...Doi
samurai. Unul bătrân și unul tânăr. Unul slab, altul masiv.
Amândoi cu săbii. Zburau prin aer. Titus avea mișcări grațioase.
Dansa luptând. Nu avea în el niciun pic de patimă. Celălalt era
furios. Lupta cu furie. Titus a desprins de lângă sabie pumnalul
mic și l-a aruncat. Îl vedeam zburând prin aer...
Am
țipat și m-am trezit. Sau poate m-am trezit și apoi am țipat...
M-am uitat la ceasul de pe telefon. Era șase și jumătate. Prin
perdelele de la geam răsăritul soarelui mă scălda cu raze de
lumină cernută în pat. M-am întins în așternuturi și am strâns
tare perna în brațe. Am șoptit ca pe o rugăciune: Dacă nu ai
murit, îți doresc ca oriunde ai fi pe pământ să fii fericit și
să găsești alți ochi, care să te privească cu dragul cu care
te-au privit ochii mei... Dacă ai murit, îți doresc să simți
toată iubirea mea în rai... Acum, lasă-mă să merg mai departe...
M-ai chinuit destul!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu