Am
lăsat vasele în bucătărie și m-am grăbit spre casa nouă să
văd ce fac plăcintele mele. Cam era timpul să le scot din cuptor.
Nu
era nimeni în bucătărie. Am verificat plăcintele cu scobitoarea,
să văd dacă e copt aluatul în interior, căci la exterior arătau
perfect și am constatat că sunt coapte. Am scos tava și am pus-o
pe un fund de lemn pe blatul unui dulap. Am fugit după pana mea de
uns improvizată, în casa veche. Am luat și un pic de ulei într-o
căniță, căci din casa nouă nu știam de unde să iau și nu îmi
permiteam să cotrobăie prin dulapuri și nici să deranjez prea
mult ducându-mă să întreb. Am uns plăcintele cu ulei, le-am
acoperit cu șervete de hârtie și peste ele am pus un prosop gros
găsit pe spătarul unui scaun.
Am
ieșit în holul mare al casei cu gândul să mă întorc în casa
veche. Acolo m-am intersectat cu Maria. A râs la mine cu toată fața
și mi-a zis că toată casa miroase a plăcinte. Părea că o
încântă și o face fericită mirosul din casă.
Nu
îmi mai amintesc ce i-am răspuns, dar știu sigur că m-a încântat
fericirea ei. Am plecat în casa veche. Titus m-a trimis în pat de
cum m-a văzut și a făcut-o pe tonul ce nu admitea replică.
-
Te duci și stai în pat până o să pleci în excursie! Ai alergat
destul de azi dimineață!
M-am
dus în camera mea. M-am întins pe pat. Nu puteam adormi, dar măcar
stăteam întinsă. Mi-am amintit că i-am trimis cândva lui Titus
pe WhatsApp un text pe care îl postasem pe facebook. Textul se chema
„Boieroaica”. El mi-a răspuns la el cu niște comentarii extrem
de dure. Nu le înțelegeam și mi se păreau nedrepte. A revenit cu
câteva cuvinte: Iartă-mă! Cred că am fost cam dur...
Nu
i-am înțeles duritatea și reacția atunci, mai ales că nu critica
textul, ci părea furios aiurea. Am căutat pe facebook textul și
l-am recitit:
Boieroaica
Pe
drumul Morii chiar din spatele casei mele, ce duce spre râul
Moldova, după ce se terminau casele era un bordei prin anii 80, când
l-am văzut eu, dar el era acolo cam de după război, când au venit
comuniștii la putere. O singură cameră cu o ușă strâmbă din
scânduri, o fereastră mică împărțită în patru ochiuri și mai
mici de parcă erau niște cuiburi de pasăre, carton ca acoperiș,
pereți de lut văruit alb, dar albul se spălase sau se scuturase de
timp și se vedea doar culoarea pământului, o prispă lată din lut
în față, zeci de pisici și câțiva câini costelivi, flămânzi
și răi. Ușa era legată atunci când era închisă cu sârmă.
În
cămăruță era o sobă din cărămidă și lut, un pat de scânduri
cu saltea de paie pe patru picioare din țăruși bătuți în
pământ, o masă din scândură brută, o policioară pe care stătea
lampa, o carte de rugăciuni și în carte o mică comoară despre
care vom vorbi mai târziu.
Susana,
căci așa o chema pe stăpână bordeiului dormea iarna în bordei
cu toate mâțele ei. Cum dădea căldura dormea pe prispă tot cu
toate mâțele ei și păzită de câinii ce nu lăsau să intre
nimeni în ograda împrejmuită cu gard de harțapele de care dacă
s-ar fi rezemat chiar și un copil s-ar fi dus jos. Gardul nu păzea
nimic. Câinii făceau totul, deși nimeni nu ar fi avut ce să îi
fure sau să vrea să intre la ea. Câinii o păzeau de lighioane
sălbatice ce ajungeau din luncă în apropierea casei ei.
Închisă
în casă, mai ales iarna, când zilele erau lungi și nesfârșit de
pustii, scotea din cartea de rugăciuni comoara ei. Fotografii...
Se
uita la o doamnă frumoasă din alt timp și din altă viață.
Rochia de mătase alb-crem, cu dantelă, lungă până în pământ
și bine strânsă pe talie cu un cordon lat ușor mai închis decât
culoarea rochiei, mănuși din dantelă de aceeași culoare, pălărie
de soare, părul coafat cu bucle izvora de sub pălărie și se
împrăștia în două ape negre pe umeri făcând să strălucească
chipul alb al femeii...
...Eram
la Capșa pe Calea Victoriei. Îmi amintesc când am făcut
fotografia. Ieșisem de la Ateneu... Era cel mai select local din
București. Am participat acolo la recepții fastuoase. Și tot acolo
se aduceau cele mai noi rețete de prăjituri de la Paris...
A
trecut la alta. Aceeași doamnă și un domn. Ea avea costum maro.
Tot cu pălărie și cu fustă lungă. Un bărbat – EL – i-a
întins mâna și o ajuta să coboare din trăsură.
...Și
asta îmi amintesc când am făcut-o. Era în 10 mai1936. Am fost
invitați la inaugurarea Muzeului Satului înființat de Dimitrie
Gusti făcută de către Regele Carol al.II.lea. Primul din lume.
Ne-am întâlnit acolo cu toată spuma Bucureștiului. Pentru public
inaugurarea s-a făcut o săptămână mai târziu...
Altă
poză.
O
femeie și un bărbat într-o barcă pe un lac. Bărbatul e tăcut.
Ea râde cu capul dat pe spate și părea că pălăria o să îi
zboare... Și aici are mănuși din dantelă.
...Eram
cu barca în Parcul Carol. Eu râdeam. Descoperisem că sunt gravidă.
Eram fericită. I-am spus și lui. Peste câteva zile am pierdut
sarcina...
Alta...
Aceeași
femeie și același bărbat. În costume de baie dintr-o singură
bucată. Primele costume de baie purtate în public. Pe marginea unui
bazin cu apă. Ea se joacă cu picioarele în apă.
...Eram
la Lido. Acolo mergea toată lumea bună să se răcorească și să
scape de căldură. Era undeva pe Bulevardul Brătianu, colț cu
strada Franklin...
Alta...
Ea
râzând cu un receptor masiv de telefon negru la ureche.
...Era
în ziua când au pus telefon în palatul nostru...
Alta...
Tot
râzând. În costum negru. Cu mănuși negre. Cu pălărie neagră.
Și el tot în negru. Amândoi în mașină de epocă.
...Mergeam
prima dată cu mașina. Atunci o cumpărase. Mergeam la cursele de
cai la Băneasa...
Alta...
...Asta
mi-e cea mai dragă. Aveam rochie roz prăfuit din mătase. Pălărie,
mănuși, poșetă și pantofi gri. Tot gri și cordonul lat al
rochiei. Eram la Paris în 1938 unde Dimitrie Gusti a organizat o
expoziție de artă populară. A invitat-o și pe Maria Tănase. Ea
s-a îndrăgostit de Constantin Brâncuși, pe care l-am vizitat cu
toții atunci la propunerea lui Dimitrie Gusti, și a uitat de
concertul pe care trebuia să îl dea pentru promovarea expoziției.
A ieșit un scandal...
Alta...
Într-un
local. Mulți oameni – domni și doamne în jurul unei mese – în
haine din alt timp. Bărbații în costume impecabile. Femeile în
rochii lungi. Și iar femeia și bărbatul din celelalte fotografii.
...Eram
la Zissu, pe Calea Șerban Vodă, unde ne-am dus să îl ascultăm pe
Titi Botez. Nu eram la Zissu. M-am înșelat. Eram la Colonade și
l-am ascultat cântând „Femeia eterna poveste” și „Mi-e dor
de sărutarea ta”.
Aici
– zice privind altă poză – eram la Zissu și îl ascultam pe
Jean Mascopol.
Aici
- la Terasa Lafayette îl ascultam pe Cristian Vasile cântând
„Zaraza” și „Iubesc femeia”.
Aici
– eu cu plăcile de patefon.
...
O
mâță i-a sărit în poală și i-a împrăștiat pozele. I-a
împrăștiat și gândurile. A privit pe geam la iarna haină. A
auzit muzică. A închis ochii. I-a deschis iar. A auzit șuieratul
vântului. Nu era muzică. Nu cânta Cristian Vasile „Zaraza”. A
oftat. A țipat la mâță.
-
Tu, nebuno! apoi s-a aplecat să strângă pozele împrăștiate.
Ultima pe care a luat-o în mână a privit-o lung și a început a
plânge.
O
fetiță cu cosițe negre și cu ochi speriați. Aproape plângea. Cu
colțuni împletiți, de lână neagră în picioare. Cu opinci. Cu o
fustă neagră cenușie croită ca un sac. O bluză de lână cu
mâneci prea lungi îndoite. Era cu mână pe clanța unei uși de la
intrarea într-un palat. Avea comun cu cealaltă femeie din poze
părul și ochii.
...Sunt
eu când m-au luat la București argată la boieri. Boieroaica a
murit după câțiva ani. Eu am rămas cu boierul. Am fost boieroaica
lui între cele două războaie și am trăit în București.
Dar
au venit comuniștii. El a pierdut tot. L-au
băgat comuniștii în pușcărie. Eu
am venit aici...
Filmul
ei s-a sfârșit. Își strânge pozele la piept. Stă mult timp cu
ele așa.
...De
cât timp sunt aici!? Sunt zeci de ani, dar nu mai știu să îi
număr. Sunt un mort viu. Viața mea s-a sfârșit atunci. Ce ciudat
este că nu mai simt nici durerea. Doar de s-ar termina iarna și să
vie vara. Să nu mai aud vântul... Să nu mai simt frigul... Să
nu...
...
Și
venea vara. Ea se muta cu somnul pe prispa de lut. Câinii o păzeau
de lupi și de alte lighioane. Toată ziua aduna vreascuri din luncă
și le căra în spate până acasă. Așa o vedeau oamenii mereu.
Lungă, deșirată, slabă, fără vârstă și fără zâmbet cărând
cocoșată sarcini uriașe de vreascuri pe care le depozita în
ogradă să aibă cu ce face focul iarna. Oare ce gândea când căra
lemnele!? Oare se gândeam la Zavaidoc?! La Zaraza?! La rochiile de
dantelă și la pălării!? La trăsura din care nu cobora niciodată
până nu îi întindea mână cineva să o ajute să coboare
scările!? Oare la ce...!?
...
Era
prin anii 77-78. Mergeam cu tata cu căruța la ogorul nostru de pe
drumul Morii. Părinții mei stăteau la Mălini, dar aveau pământ
la Cornu Luncii. Am trecut prin fața bordeiului. Bătrâna ajunsese
la poartă cu sarcina ei de lemne. A pus-o jos și și-a șters fața
cu broboada. Avea o catrință peticită. Se vedeau și niște poale
atârnând. Sus avea o bluză neagră. Țin minte atât de clar cum
am văzut-o atunci. O singură dată în viață.
Tata
a salutat-o trăgând de hățurile calului ca să își încetinească
mersul. Așa era el. Nu putea trece pe lângă cineva fără să
salute și să îi spună o vorbă frumoasă.
-
Zâua bună, mătușă!
Ea
nu a răspuns. Tata a continuat.
-
Câți ani ai?
-
Optzeci și cinci, a mornăit acră făptura.
-
Mulți înainte sănătoși, mătușă! i-a urat tata.
-
În p... m.... de viață! Ce îmi trebuie mai mult!? Nu mai vreau
nimic! Gata! Îmi spui în bătaie de joc!? a început să țipe cu o
voce groasă, dar și ascuțită mătușa.
Toți
în căruță am amuțit. Tata a dat bice cailor. Bătrâna nu se mai
oprea. Tata a întors capul și i-a strigat:
-
Era mai bine să îți zic să cheri!?
Nu
am mai auzit răspunsul bătrânei. Nici tata nu l-a așteptat. Până
la ogor ne-a spus:
-
Săraca! Nu e bucuroasă că trăiește! A fost boieroaică în
București. Se plimba cu trăsura, cu rochii de cucoană, cu mănuși
lungi albe... Săraca! Asta era înainte de război... I-a murit
bărbatul... A pierdut averea... Nu știu ce a pățit de a ajuns
aici, dar eu o știu aici de zeci de ani. S-a săturat, săraca, de
viața...
Cred
că în anul acela a murit Boieroaica. Eu nu i-am mai văzut bordeiul
niciodată...
...
Îmi
era clar de ce a reacționat Titus atât de dur. Textul i-a amintit
de cea mai dragă ființă din viața lui și de suferința ei. În
Boieroaica mea a identificat-o măcar parțial pe mama. Probabil că
textul meu l-a durut înfiorător. Probabil că a văzut ca pe un
film, pe care deja îl știa, ceea ce eu scrisesem acolo. Textul meu
era și foarte vizual scris. Nu era greu să îl vezi ca pe un film.
Gândindu-mă
la Titus, la Boieroaică, la viață, ochii mi s-au închis. Înainte
de a adormi bine am auzit în capul meu niște cuvinte sublime: Ești
atât de fragilă și sensibilă că mi-e teamă să nu te rănesc
chiar și involuntar! Tu chiar ești reală!? De ce nu te-a schimbat
viața!? De ce nu te-a înrăit!?... Pe mine m-a schimbat, m-a
înrăit. Eu sunt mai dezechilibrat ca tine...
Pe
gene mi s-a împrăștiat ca o pulbere de cristal lacrimi. Am luat în
somn cuvintele pe care mi le spusese samuraiul, despre care aflasem
că a murit de ziua mea, și o dorință. O dorință arzătoare: să
uit, să nu mai doară, să ajung ca Boieroaică ce căra vreascuri
în spate. Să nu îmi mai amintesc nimic care să doară... Să nu
mai visez, să nu mai cred în oameni, să nu fac planuri, să nu
ascult promisiuni învățasem deja.
Nu
știu cât am dormit. M-a trezit sunetul telefonului. Mă suna cineva
pe messenger. Era doamna C.
-
Bună! Ce faci, iubita?! Cum ești!? E totul ok?! m-a întrebat
repede de cum am răspuns și înainte de a reuși să scot vreun
cuvânt. Și a continuat tot ea, că eu încă nu mă trezisem bine
și eram năucă. Ne-am speriat când am ascultat mesajul vocal de la
Titus în care spunea că ești la el. Soțul meu l-a ascultat. Nu
credeam că o să vină așa de repede după tine, deși ne spusese.
-
Bună! Sunt bine. Dormeam. M-am trezit de dimineață și am făcut
plăcinte. Acum dormeam.
-
Cum să faci plăcinte!? s-a mirat prietena mea. Acolo ești în
vacanță.
-
M-am oferit. Le-am făcut de drag. Oamenii aceștia se poartă
extraordinar cu mine. Voiam să fac și eu ceva pentru ei.
-
Așa și trebuie să se poarte!
-
Nu, C... Eu nu sunt învățată. Trebuia să le fac cu Rodica, sora
lui Titus, dar ea este la Pitești cu soțul ei. A rămas de aseară.
M-am grăbit să le fac ca să fie gata când vin. Să le fac o
surpriză. Acum mă odihnesc puțin. După aceea plecăm să vizităm
Mausoleul regilor, Mănăstirea Curtea de Argeș și barajul Vidraru.
-
Eu vorbesc cu tine și soțul meu cu Titus. E deosebit de încântat
că a reușit să te cunoască. Mereu ne mulțumește că prin noi
te-a găsit pe tine. Ai grijă de tine! Mă bucur că ești bine! Mai
sun să văd cum ești și ce faci! Acum te las să mai dormi un pic.
Am
închis telefonul după ce am șoptit „mulțumesc” și „la
revedere”. Am încercat să adorm iar, dar nu mai puteam. Mi-am
sunat copiii să văd ce fac și să le spun că sunt bine. M-am
ridicat din pat și am ieșit în hol.
-
Înapoi în pat! Îți spun eu când ai voie să te ridici, mi-a spus
Titus, ce venea de afară intrând pe ușa principală a casei, cu
niște plăcinte puse pe o farfurie, acoperite cu un șervețel de
hârtie. Se pare că avea de gând să mănânce un pic mai mult
decât de obicei.
-
Vreau la baie, am spus ca un copil de grădiniță.
-
Bine, du-te! Și când te mai cert poți să țipi la mine, nu te
purta ca un elev ascultător! mi-a spus stăpânindu-și cu greu
râsul, după ce fusese rău cu mine ca un drăcușor și mă făcuse
să mai am puțin și să îmi cer voie ca la școală că vreau la
baie.
-
Ai putea să nu mă cerți, „boier” Titus!
-
Aș putea, dar nu pot renunța la plăcerea de a te chinui!
Am
scos limba la el și am fugit la baie. L-am auzit strigând după
mine:
-
Ai făcut niște plăcinte grozave! Toți sunt în jurul tăvii în
casa cealaltă.
M-am
dus la baie și apoi am plecat să mănânc și eu plăcinte. I-am
găsit pe toți mâncând. Erau încântați. Știu că erau făcute
de mine, știu că nu se cade să mă laud, căci mi s-a întâmplat
și să mai greșesc la copt și în loc de plăcinte crescute și
rumenite să obțin niște turte late și palide, dar mi-au ieșit
niște plăcinte tare bune de
data aceasta.
-
Am spus să mă aștepți să le facem împreună! mi-a spus Rodica
râzând în timp ce mânca la masă.
-
Sunt cele mai bune plăcinte pe care le-am mâncat în viața mea, a
spus domnul Mitică.
I-am
explicat Rodicăi că voiam să le fac o
surpriză
și că, dacă aș fi așteptat-o, acum nu era nici măcar drojdia
pusă la crescut, ne prindea seara și nu mai puteam pleca în
excursie. Spre domnul Mitică m-am mulțumit să zâmbesc. Am uitat
să vă spun că dumnealui este moldovean de-al meu, de pe lângă
Iași și l-am cucerit deplin cu plăcintele mele, ce probabil îi
aminteau de plaiul natal. Și domnul Mitică și Rodica erau modestia
și bunătatea întruchipată. Nu am auzit cât am stat la ei un
cuvânt de laudă, nu au spus o vorbă nici ce au lucrat, nici ce
funcție au avut de-a lungul vieții. Atât de puțin făceau
referire în modul lor de a se purta la a avea, și atât de mult
erau preocupați să îmi demonstreze – nu bravând, ci fiind ei
cei de fiecare zi, pur și simplu – cine sunt și ce fel de oameni,
încât nu puteam să nu-i iubesc. Amândoi erau buni ca o câmpie
întinsă spre care mergi cu încredere, senină. Domnul Mitică,
când considera că Titus e prea sever, șoptea dulce și împăciuitor
în dulcele grai moldovenesc: Măi, Titus, măi! Prin comparație,
Titus nu era o câmpie întinsă. El era fascinant, ascuns,
carismatic, cu piscuri înalte, dar și cu văgăuni adânci.
Niciodată nu puteam intui ce este sub pielea de crocodil în care
își ascunsese sufletul. Spre el nu aș fi mers ca spre o câmpie.
Spre el călcam cu grijă. Mă speria.
Am
mâncat o plăcintă cu ei toți servindu-mă singură ca la mine
acasă. Cât am mâncat am auzit ce avem de făcut în continuare.
Urma să ne îmbrăcăm și să plecăm la drum.
M-am
dus în casa veche să mă pregătesc de excursie. Trebuia să mă
schimb de hainele pe care le purtasem de dimineață. Am intrat în
casă pe ușa din față de la holul ce dădea în camera mea. Titus
a ieșit în hol.
-
Ți-am spus să stai în pat! Unde ai fost? Vrei să te încui în
cameră? a spus extrem de dur.
Am
înțepenit privindu-l. Nu realizam că se joacă cu mine. Am crezut
că chiar mă ceartă că nu am stat în pat așa cum a spus el.
-
Am fost să mănânc plăcintă, am explicat ca un elev de școală
și am dat să trec supărată spre camera mea.
Lui
nu i-a mai ars să râdă văzând că m-a speriat și că nu mi-am
dat seama că a glumit.
-
Stai, Luminița! În loc să te sperii ce ar fi să îmi spui să îmi
văd de treaba mea și că tu faci ce vrei! Ai uitat că pe mine mă
bate până și cocoșul?! Doar pe tine reușesc să te sperii...
-
Pămătufule, îmi doresc ca la următoarea confruntare să te bată
cocoșul măr! i-am spus repezit și am plecat la mine în cameră.
În
jumătate oră eram în curte lângă mașini pregătiți să plecăm.
Înainte de a ieși din casă m-am întâlnit cu Lilica în
bucătărie. Mânca plăcinte și era în extaz. Spunea că nu a mai
mâncat niciodată plăcinte atât de bune. În plus îl
tortura psihic pe boier Titus repetându-i ca
un papagal că îi place scriitoarea pe care el a adus-o din Suceava
și întrebându-l nevinovată așa cum sunt cei, la care se referă
zicerea „fericiți cei săraci cu duhul!”: Boierule, nu e așa
că e frumușică!? Nu e așa că îți place de ea!? Uite ce față
și ce râs are... Și
mai e și deșteaptă ca dumneata... Și e și gospodină... Și e
harnică... Acum înțeleg de ce ai adus-o...
Bietul
Titus!
Mormăia că un urs o clipă, iar în alta era piticul Morocănos.
Ultima lui grijă era să îi pese de hărnicia mea sau de cât sunt
de gospodină, dar nu putea să îi explice asta Lilicăi.
Și
adevărul era că nici nu
excelam la astea ca o țărancă adevărată din Nordul Moldovei, ce
dărâmă munții. Eu
obosesc ușor. Mă odihnesc mult. Tot
ce îl interesa pe Titus
era scriitoarea din mine. Pentru scris venise să mă cunoască.
Felul meu de a scrie îl vrăjise și și-a dorit mai mult decât să
vorbim la telefon sau pe WhatsApp. A vrut să mă aibă câteva zile
în preajma lui. Să mă audă vorbind. Să vadă cum mă port. Să
înțeleagă ce fel de om sunt. Uneori îmi lăsa impresia că nu
crede că sunt alcătuită la fel ca fiecare om din carne și oase,
deci o mână de lut, peste care Dumnezeu a suflat și a dat
însuflețire cu suflarea Lui.
Voia să mai găsească și altceva dincolo de acele oase și carne.
Voia să vadă dacă nu am ceva în plus care mă face să scriu. Nu
aveam, oricât căuta. Eram un om cât se poate de banal, obișnuit,
care din mila lui Dumnezeu era din când în când inspirat să
scrie. Îmi aminteam că mi-a spus cândva la telefon: Eu sunt un om
banal. Nu am merite și calități ieșite din comun. Singurul meu
merit e că în viața asta am cunoscut niște oameni cu adevărat
excepționali și nu știu de ce aceștia mi-au devenit prieteni și
au avut încredere în mine.
Tocmai
când ieșeam pe ușă l-am auzit:
-
Lilico, mănâncă plăcinte și fugi acasă! Gata, m-am săturat!
Zici că nu e adevărat ce pățesc!
M-am
întors din prag și am făcut spre el gestul meu preferat, dar fără
să vadă Lilica. Nu voiam să îmi stric imaginea de scriitoare și
de femeie serioasă în ochii lui Sancho Panza.
Eu cred că dacă mă vedea scoțând limba spre boierul ei se ducea
naibii din ochii ei imaginea de scriitoare deșteaptă și de
moldoveancă gospodină. Mi-o și imaginam spunând:
-
Boierule, du-o acasă! Cum să îți arate limba dumitale!? Cum se
poate așa ceva!? Nu trebuia să o aduci! Nu merita, boierule!
Dumneata te duci după ea la capătul lumii, și ea...
Adevărul
e că nici restul familiei nu știa de gestul meu special dedicat lui
Titus, căci îl făceam doar când nu mă vedea nimeni sau când
eram doar noi doi, și în felul acesta îmi păstram în ochii lor
imaginea de femeie cumsecade și Titus era ciufut. Nu mi-l imaginam,
când sărea toată lumea cu gura pe el că e prea sever, el să se
dezvinovățească spunând: Dar și ea mi-a arătat limba... Îndura
cu stoicism lăsându-mi neștirbită imaginea imaculată, pe care
și-o făcuseră ceilalți despre mine. Waw, am spus cuvântul magic.
Stoicism... Era normal să îndure cu stoicism, căci avea o
preferință pentru filozofii stoici și viața mă adusese în calea
lui – de fapt, de dragul adevărului, nu viața mă adusese în
calea lui, ci el mă căutase cu lumânarea – ca să îl testeze
cât de stoic era. Și era, slavă Domnului!
Eram
lângă mașini pregătiți să plecăm. Domnul Mitică vorbea cu
fiul lui, Dragoș, despre traseul pe care aveam să îl urmăm în
excursie ca să ne ținem unii de alții și să nu ne rătăcim.
A
ajuns și Titus la noi. A spus iar cumnatului lui să nu uite să îmi
arate castelul lui Vlad Țepeș și satul unde s-a născut Tudor
Mușatescu, apoi s-a oprit în fața mea și mi-a șoptit, fără ca
ceilalți să audă.
-
Ești bine? Ai dormit destul? Nu ești obosită că ai făcut
plăcinte de dimineață?
M-am
mulțumit să râd spre el în loc de răspuns.
-
Cumpără-ți orice vrei...
Nu
și-a dus ideea până la capăt, căci în curte a venit un bărbat
destul de în vârstă și într-o stare precară. A trecut pe lângă
domnul Mitică ce mergea să deschidă porțile și s-a oprit lângă
mine și Titus. I-a spus ceva șoptit lui Titus. Acesta a întrebat:
Cât? Omul a șoptit ceva. Titus a scos bani din buzunar și i-a dat.
Bătrânul i-a sărutat înainte de a-i pune în buzunar, i-a
mulțumit lui Titus și a plecat.
-
Să nu bei banii! Să îți plătești lumina să nu rămâi fără
curent! l-am
auzit strigând în urma bătrânului.
L-am
privit cu ochi întrebători. El mi-a explicat.
-
Mi-a spus Lilica că nu și-a plătit curentul de nu știu când și
a primit somație că i-l
taie. I-am spus să îl trimită la mine.
Eu
tăceam și îl priveam. Nici nu prea știam ce să spun. Iar i-au
devenit ochii lui albaștri negri și privea în sufletul lui. Eu
nici nu mai eram acolo.
-
Când eram copil tatăl acestui om conducea trăsura tatei și avea
grijă de cai. Îmi spunea „conașule”. După ce am pierdut tot,
a fost singurul om ce mi-a spus în continuare așa și nu m-a jignit
niciodată. Eu nu am uitat...
Am
plecat spre mașină. Mă aștepta domnul Mitică și Rodica să
plecăm. Dragoș cu Maria și fetița deja plecaseră. M-am oprit
lângă portiera din față ce era deschisă. Doamna Rodica îmi
explica să urc în față lângă soțul ei ca să pot vedea mai
bine locurile
pe unde aveam să mergem.
Înainte
de a urca am întors capul spre Titus. Se uita spre mine, îmi
zâmbea, dar nu mă vedea. Sufletul și ochii îi erau în alt timp
și în altă lume...
Am
mers tăcuți o bucată de drum. Am trecut prin Mușetești și
domnul Mitică mi-a spus că e satul unde s-a născut Tudor
Mușatescu.
-
Știi că era prieten cu tata? Știi că se vizitau? Eu nu îmi
amintesc, că eram prea mică, dar Titus își amintește.
-
Știu. Mi-a povestit Titus, am răspuns îngândurată și înțelegeam
de ce e Rodica mai lipsită de patimă, mai echilibrată, mai
iertătoare. Ea nu avea amintiri din raiul
de dinainte de iad,
așa cum avea Titus. Viața ei începuse sau cel puțin de atunci
avea amintiri conștiente direct cu calvarul în care mama muncea la
colectiv să îi hrănească și crească, tata era undeva departe și
ea nu știa unde și cum este să ai tată, să fii pedepsit și
arătat cu degetul la școală făcea parte din viața ei ca un dat
și ea a crezut că așa e viața normală. Că așa trebuie să fie.
Titus avea amintiri și din alt timp și din altă viață. Pentru el
era cumplit de greu.
Tot
Titus îmi povestise că atunci când tata a venit acasă – un
schelet tăcut, gol de suflet, cu ochii în cap ca doi cărbuni
stinși din care a murit viața – după ce trecuse pe la Aiud,
Ocnele Mari, și iadul absolut de reeducare de la Pitești, Rodica
s-a lipit de mama ei și a întrebat:
-
Omul acesta nu pleacă la casa lui?!
Nu
știa că e tata, nu știa cum e să ai tată și nu înțelegea de
ce nu pleacă străinul acesta acasă, căci se făcuse noapte și nu
putea sta în casa lor.
Am
vrut să o întreb ceva pe Rodica despre asta, dar m-am sfiit. Eram
într-o excursie și nu voiam să o întristez. Oricum doar cu Titus
purtam discuții despre viața
lor
și doar când avea el chef să vorbească.
Brusc
am avut o revelație și nu cred că mă înșelam: Titus, așa dur
cum era, avea nevoie de mine ca să se vindece, ca să își găsească
calea spre propriul lui suflet... Poate
era o nebunie ceea ce gândeam, dar exact asta am gândit: Am venit
în viața ta, Titus, ca să îți dau sufletul înapoi...
Dar
el de ce a venit în viața mea!?
m-am
trezit că mă întreb și mi-am amintit cum am plâns la telefon de
ziua mea. El îmi cânta în engleză „La mulți ani!” - o,
Doamne, am realizat că așa îmi cânta – și eu urlam că cineva
a murit. El s-a oprit brusc. Îmi vorbea blând. Făcea totul să mă
liniștească. Probabil că și graba lui de a veni după mine
imediat după aceea a avut legătură cu întâmplarea de la ziua
mea. Voia să mă scoată din casă. Voia să mă plimb. Voia să mă
ajute să uit. Probabil el a venit în viața mea să mă ajute să
mă vindec și să merg mai departe...
Am
ajuns la Mausoleul Regilor și la Mănăstirea Curtea de Argeș.
Ceilalți deja ne așteptau în parcare. Am vizitat mausoleul. Nu am
putut face cruce și nici să mă închin când am văzut mormântul
lui Carol al.II.lea. Mă întrebam unde este mormântul lui Alexandru
Ioan Cuza, adevăratul făuritor al României moderne!? Unde este
mormântul lui Mihai Viteazul?! Unde este mormântul mareșalului Ion
Antonescu!? Și întrebându-mă îmi sunau în cap versurile lui
Adrian Păunescu din „Bocetul lui Ion cel fără de mormânt”:
Ioane,
Ioane, Ioane, Ioane
Ai
murit ca milioane
Ioane,
trupul ți l-au frânt
Ioane,
fără de mormânt.
Ioane,
ai murit soldat
Unde
te-or fi îngropat
Că-ți
rămase țara oarbă
Să
întrebe-un fir de iarbă.
Unde-i
Ion, copilul meu
Care
m-a iubit mereu,
Care
nu s-a dus cu dușii,
Care
s-a bătut cu rușii ?
Cine
să-mi răspundă, cine
Țării
tale nu-i fu bine
C-au
venit oștiri străine
Precum
noaptea nopții vine.
Ne-au
scos morții din morminte,
Ne-au
distrus biserici sfinte
Și
apoi ne-au dat pe noi
Cu
un secol înapoi.
Și
în tine Ioane dragă
Au
pus potera să tragă,
Tu
te-ai stins netemător
Și
privind în ochii lor.
Nu
ni-i fapta cât ni-i zisa,
Dar
istoria proscris-a,
Iarăși
adevăr promis-a
De
la Nistru pân' la Tisa...
Uite
vremea cum mai trece,
Vine
ceasul doisprezece,
Nu
putem continua
Fără
de Măria Ta.
Nu
dorim decât atât:
Să
aflăm numaidecât
Unde
ți-i mormântul, Ioane,
Într-atâtea
milioane.
Vrem
să punem flori pe el
Și
umbruța de drapel...
Să
dormi, Ioane, liniștit,
Neamul
tău nu a murit !
Știam
puțină istorie. Știam câte ceva despre relația dintre Mareșal,
regele Mihai și despre trădare. Nu mi-am putut face cruce la
Mausoleul Regilor
și nu am simțit emoție. Am intrat, am privit, am respectat
pioșenia celor ce simțeau nevoia să facă plecăciuni și mătănii,
dar eu nu m-am închinat, nu am aprins lumânări și am ieșit.
Lacrimi mi-au dat de-abia afară la aer. Îmi aminteam și ceea ce am
scris la moartea regelui Mihai:
...
Se
zice că mori așa cum ai trăit...
Regele
Mihai urât mai moare! Înconjurat de hiene flămânde, de o mamă ce
pentru bani se dezice de propriul fiu, de o „dudă” ( are nume
predestinat) cu pretenții de altețe regală...
Ce
sânge albastru!? Ce noblețe!? Ce valori morale!? Când e vorba de
bani de-abia atunci descoperi ce și cât putregai zace în ei.
Acum
se sfârșește iluzia frumoasă cu monarhia.
Prin
comparație este interesant de aflat
cât de demn s-a comportat mareșalul Ion Antonescu în fața
plutonului de execuție. S-a așezat împreună cu ceilalți
condamnați, încă trei, și a comandat de parcă nu era vorba de
propria execuție:
-
Suntem gata, domnilor! Ochiți, vă rog, bine! Trăiască România!
Foc!!!
Rafalele
de armă au bubuit asurzitor.
Condamnații au căzut secerați. Liniște deplină. Au murit. Nu, nu
au murit. Mareșalul s-a ridicat într-un genunchi. Are capul drept
și pieptul în față. Spune și vocea îi sună de dincolo de timp,
de durere, și de deșertăciune:
-
Nu m-ați nimerit, domnilor! Ochiți, vă rog, mai bine și să
terminăm odată!
Un
pistolar s-a desprins din rând și s-a dus până aproape de el. A
tras în cap. A terminat așa cum și-a dorit mareșalul. Rămâne ca
istoria să consemneze faptele cu bune și cu rele. Știu că timpul,
răbdător și impasibil, are modul lui de a scoate adevărul la
lumină și de a face dreptate.
Mareșalul
a spus când a aflat despre regele Mihai, singurul care îl putea
salva și care îi refuzase grațierea: Spuneți-i Regelui că nu
plec supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulțumesc că mi-a
dat prilejul să mă așez cu un minut mai devreme lângă martirii
Neamului, care au luptat pentru gloria și mărirea lui.
Eu
zic că e o lecție despre creștinism, iertare, noblețe și iubire
de patrie în moartea mareșalului...
Despre
moartea regelui Mihai nu am nimic de zis. Doar privesc cum s-au
adunat vulturi hoitari și hiene flămânde.
...
Mă
gândeam la oasele mareșalului ce nu aveau mormânt și apoi m-am
gândit că întreaga țară e mormântul lui... I-au devenit oasele
pulbere împrăștiată de vânt în toate colțurile țării. A
devenit aerul pe care îl respirăm și prin respirare îl simțim
demn în fața vieții și a morții.
Diseară
voi avea mult de discutat cu Titus
despre acel jurământ al tatălui lui, despre rege și despre
Mareșal. Nu va fi comod și nici nu am intenția de a nu-mi spune
punctul de vedere, am gândit mergând încet de la Mausoleul
Regilor
spre Mănăstirea Curtea de Argeș.
Sub
copacii falnici – cred că erau tei și arțari, dacă îmi
amintesc bine – deja respiram alt aer și căpătam altă stare. Nu
ajunsesem încă pe treptele mănăstirii și nici în apropierea
zidurilor, dar simțeam sfială, simțeam nevoia să îmi plec
genunchii. Românca din mine îndrăgostită de literatură și
respirând metafore, deja intrase în pielea Meșterului Manole. Voia
să înțeleagă cum este să sacrifici ceea ce iubești mai mult pe
lume, ca să creezi ceva inegalabil de frumos. Călcând pe sub umbra
răcoroasă rememoram cuvintele textului meu inspirate de o discuție
cu samuraiul, despre care aflasem că a murit de ziua mea: EU VĂD
MĂREȚIA și ignoram că mi-am poruncit să uit, să nu îmi mai
amintesc, să nu mă mai întorc în trecut... Probabil că nu o voi
putea face niciodată. El făcea parte acum din ființa mea. Îl
purtam în sângele ce îmi curgea prin vene și în ochii ce vedeau
viața altfel. Curtea mănăstirii zidită de meșterul Manole era
cel mai potrivit loc să retrăiesc textul EU VĂD MĂREȚIA...
Am
un prieten care îmi critică scrisul și cu care port mereu discuții
în contradictoriu. Are o minte strălucită, o cultură vastă,
capacitate de analiză și sinteză, foarte atent la fiecare detaliu,
fin observator, deci discuțiile cu el sunt o adevărată încântare.
El cu argumentele lui, eu cu ale mele – și iese un duel pe
cinste.
Cel mai mult ne „certăm” de la felul în care am tratat aspecte ale istoriei noastre în cărțile mele. Nu scapă nicio ocazie să îmi reproșeze că am hiperbolizat și idealizat.
-Nu e istoria noastră așa cum am învățat la școală în comunism, îmi zice.
-Dar cum e!? am mormăit moale și aparent docilă, dar și dându-i o fărâmă de dreptate, căci am citit studii despre așa ceva.
-Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit. Măreția o găsești la popoarele ce au clădit imperii, ce au cucerit teritorii...
Gata! L-am prins! mi-am zis în gând cu satisfacție și apoi l-am rugat cu cea mai dulce voce din lume:
-Te rog, repetă ce ai spus! A sunat sublim...
-Ce să repet?! m-a întrebat cu mirare.
-Ai spus: „Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit” l-am citat eu. Tu realizezi ce lucru frumos ai spus!? Eu văd în asta măreția poporului meu. A reușit să supraviețuiască la răscruce de imperii și de vânturi. S-a ascuns în codri, a mâncat rădăcini, dar a supraviețuit în timp ce imperiile au murit. Vorbești de măreția cuceritorilor și a celor ce au făcut imperii din jaf, prădat și omorât!? Eu acolo nu văd nicio măreție. Îți recomand să vezi filmul MISIUNEA – are și o coloană sonoră excepțională compusă de Ennio Marricone – și după aceea mai vorbim despre măreția cuceritorilor. Eu mă bucur că neamul meu nu are înscris în codul genetic sânge de jefuitor și nici pe suflet păcate grele.
-Oricum exagerezi când scrii! Idealizezi și hiperbolizezi prea mult! Suntem neamul ce mereu i-a omorât sau sacrificat pe cei mai buni dintre noi. Mereu am iubit trădătorii și am sacrificat patrioții...
-La asta nu am ce îți răspunde, ai dreptate. Dar să știi că și cei sacrificați nu și-au dorit altă soartă și, dacă ar fi fost posibil să mai trăiască încă o dată conștienți de cum le va fi sfârșitul, ar fi ales aceeași soartă. Pentru ei a fost o onoare să fie în slujba neamului lor. A fost un fel de asumare a destinului. Cred asta din toată inima despre I. Antonescu și despre M. Eminescu, ca să dau doar două exemple. Nu mi-i imaginez dorindu-și altă soartă... Vreau să îți demonstrez ceva: Caragiale scoate în evidență toate defectele acestui popor. Eminescu iubește acest popor de parcă i-ar înțelege cel mai bine sufletul de aceea îl idealizează...
-La fel ca tine, spune prietenul meu întrerupându-mă. Oricum Caragiale era din alt mediu – orașul cu toate păcatele lui, iar Eminescu era de la sat – satul acela ancestral și pur de la 1850. Asta și-a pus amprenta pe opera lor.
-Mulțumesc. Mă onorează ce ai spus. Acum continui cu demonstrația mea. Deci Caragiale - dur, cinic și critic cam ca tine, Eminescu – idealizând. Lucian Blaga percepând România ca un spațiu sacru în a cărui sat s-a născut veșnicia despre care spune „ Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plaiu, o vagă amintire paradisiacă: Pe-un picior de plaiu, / pe-o gură de Raiu. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui sentiment al destinului: spaţiu mioritic”. Poți susține sau nega că vreunul din acești trei titani nu spune adevărul!? Poți spune că vreunul minte? Minte Eminescu când idealizează!? Greșește Caragiale când scoate în evidență defectele!? Se înșală Blaga, când vorbește de un spațiu sacru!?
-Nu, mi-a răspuns prietenul meu.
-OK. Dar dacă aș spune că spiritualitatea românească e reprezentată doar de unul din ei nu ar fi complet și nici corect. Pentru o imagine clară aș spune că toți trei dau prin opera lor imaginea României mele. Doar critica moravurilor și cinismul lui Caragiale, deși reale – nu spune totul despre noi. E nevoie de idealizarea lui Eminescu și de percepția sacrului acestui spațiu românesc, pe care l-a perceput Blaga, pentru o imagine întreagă. Extrapolând aș spune că România de azi nu e cea criticată de tine și nici cea idealizată de mine, ci e o simbioză a părerilor noastre.
Prietenul meu tăcea. Am avut sentimentul că l-am convins.
-Tu chiar crezi că turcii nu ne puteau face pașalâc și că avem noi vreun merit!? Nu ne-au făcut că nu au vrut. Dacă voiau ne mătura imperiu cât ai clipi. Nu au vrut să își mute administrația dincoace de malul Dunării. Au preferat să ne lase tampon în calea popoarelor migratoare din est și să le ținem piept. Să fim granița imperiului.
-Iar mi-ai ridicat mingea la fileu! Ce măreție pentru poporul meu, ce se ascundea în păduri să supraviețuiască, să fie graniță pentru cel mai mare imperiu din acea vreme și să fie stavilă hoardelor migratoare! Și câtă ticăloșie și calcul din partea imperiului! Și chiar așa: unde e acum acel imperiu!? Nu vezi niciun pic de măreție că au murit imperii pe lângă noi și noi, aceștia ce ne ascundeam prin munți și codri, am supraviețuit!? Tocmai această supraviețuire e măreață, domnul meu, dar eu nu am ce îți face că tu nu poți vedea măreția pe care eu o văd...
...
Altă dată ne-am certat vorbind despre „Meșterul Manole” și „Miorița”, pe care eu le consider că s-au născut chiar din codul nostru genetic, că sunt operele de artă populară ce ne definesc cel mai bine sufletul românesc cu cele două mari teme existențiale: sacrificiul pentru a construi ceva durabil și atitudinea în fața morții.
-Cum să îți zidești soția în zid!? Cum!? țipa prietenul meu. Eu nu pot înțelege asta. A, voia să sacrifice ceva pentru a construi durabil, căci zidirea presupune sacrificiu!? Bine, trebuia să se sacrifice pe el! Să se pună pe el în zid!
-Nu ai înțeles. E credința că pentru a face ceva magnific trebuie să sacrifici ce ai mai scump, mai neprețuit...
-Exact! Știu asta! Trebuia să se sacrifice pe el!
-Nu ai înțeles, domnul meu! Meșterul Manole iubea și iubind ceea ce era mai de preț pentru el era soția și el asta a sacrificat. Nu se iubea cel mai mult pe el, ci pe soție. Tu crezi că el a mai rămas om după asta!?
-Rămân la părerea mea! Nu sacrifici ceea ce iubești! Acum să vorbim de Miorița. Înnebunesc când aud lamentările ciobanului moldovean. Așteaptă să moară! Își face testamentul... Exact așa sunt românii... Nu, frate, lupți! Nu aștepți moartea! Lupți și mori în luptă! Eu nu pot concepe așa ceva!
-Nu e fatalism și nu e renunțare! Eu admir calmul și lipsa oricărui sentiment de teamă, conștientizarea că moartea e o nuntă cosmică...
-Lasă-mă cu asta! E renunțare la luptă! Așteaptă moartea...
-Nu e renunțare. E calm, e lipsă de teamă, e sentimentul clar că dincolo de moarte, nu e moarte, ci o înviere sau altă viață, nici nu știu cum să-i spun, căci nu pot vorbi de Înviere înainte de creștinism, deși balada sufletului poporului meu exact despre asta vorbește: despre creștinism înainte de creștinism, despre nemurirea sufletului în care credeau dacii.
-Nu o să mă convingi nici într-o mie de ani! Rămân la părerea mea: renunță la luptă, așteaptă moartea, e un laș...
Am respirat adânc. Am tăcut câteva clipe. Îmi organizam gândurile.
-Consideri că Iisus când s-a lăsat răstignit a fost laș!? Putea să lupte... Putea să îi distrugă pe toți cei ce îl chinuiau doar cu o clipire de gene. De ce crezi că a acceptat sacrificiul!? Pentru că prin acceptarea sacrificiului a biruit lumea... Unde sunt azi cei care l-au chinuit și răstignit!? Sunt învingători!? Sunt luptători!? Unde sunt!? Un sacrificat, un învins, un OM ce și-a acceptat soarta și moartea a biruit lumea. În sufletul meu este întotdeauna o îngemănare între Miorița și creștinism...
...
Cel mai mult ne „certăm” de la felul în care am tratat aspecte ale istoriei noastre în cărțile mele. Nu scapă nicio ocazie să îmi reproșeze că am hiperbolizat și idealizat.
-Nu e istoria noastră așa cum am învățat la școală în comunism, îmi zice.
-Dar cum e!? am mormăit moale și aparent docilă, dar și dându-i o fărâmă de dreptate, căci am citit studii despre așa ceva.
-Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit. Măreția o găsești la popoarele ce au clădit imperii, ce au cucerit teritorii...
Gata! L-am prins! mi-am zis în gând cu satisfacție și apoi l-am rugat cu cea mai dulce voce din lume:
-Te rog, repetă ce ai spus! A sunat sublim...
-Ce să repet?! m-a întrebat cu mirare.
-Ai spus: „Nu suntem și nu am fost niciodată un popor măreț. Ne-am ascuns în păduri și în codri, când a venit urgia, și doar am supraviețuit. Acesta e singurul nostru merit” l-am citat eu. Tu realizezi ce lucru frumos ai spus!? Eu văd în asta măreția poporului meu. A reușit să supraviețuiască la răscruce de imperii și de vânturi. S-a ascuns în codri, a mâncat rădăcini, dar a supraviețuit în timp ce imperiile au murit. Vorbești de măreția cuceritorilor și a celor ce au făcut imperii din jaf, prădat și omorât!? Eu acolo nu văd nicio măreție. Îți recomand să vezi filmul MISIUNEA – are și o coloană sonoră excepțională compusă de Ennio Marricone – și după aceea mai vorbim despre măreția cuceritorilor. Eu mă bucur că neamul meu nu are înscris în codul genetic sânge de jefuitor și nici pe suflet păcate grele.
-Oricum exagerezi când scrii! Idealizezi și hiperbolizezi prea mult! Suntem neamul ce mereu i-a omorât sau sacrificat pe cei mai buni dintre noi. Mereu am iubit trădătorii și am sacrificat patrioții...
-La asta nu am ce îți răspunde, ai dreptate. Dar să știi că și cei sacrificați nu și-au dorit altă soartă și, dacă ar fi fost posibil să mai trăiască încă o dată conștienți de cum le va fi sfârșitul, ar fi ales aceeași soartă. Pentru ei a fost o onoare să fie în slujba neamului lor. A fost un fel de asumare a destinului. Cred asta din toată inima despre I. Antonescu și despre M. Eminescu, ca să dau doar două exemple. Nu mi-i imaginez dorindu-și altă soartă... Vreau să îți demonstrez ceva: Caragiale scoate în evidență toate defectele acestui popor. Eminescu iubește acest popor de parcă i-ar înțelege cel mai bine sufletul de aceea îl idealizează...
-La fel ca tine, spune prietenul meu întrerupându-mă. Oricum Caragiale era din alt mediu – orașul cu toate păcatele lui, iar Eminescu era de la sat – satul acela ancestral și pur de la 1850. Asta și-a pus amprenta pe opera lor.
-Mulțumesc. Mă onorează ce ai spus. Acum continui cu demonstrația mea. Deci Caragiale - dur, cinic și critic cam ca tine, Eminescu – idealizând. Lucian Blaga percepând România ca un spațiu sacru în a cărui sat s-a născut veșnicia despre care spune „ Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plaiu, o vagă amintire paradisiacă: Pe-un picior de plaiu, / pe-o gură de Raiu. Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi indefinit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui sentiment al destinului: spaţiu mioritic”. Poți susține sau nega că vreunul din acești trei titani nu spune adevărul!? Poți spune că vreunul minte? Minte Eminescu când idealizează!? Greșește Caragiale când scoate în evidență defectele!? Se înșală Blaga, când vorbește de un spațiu sacru!?
-Nu, mi-a răspuns prietenul meu.
-OK. Dar dacă aș spune că spiritualitatea românească e reprezentată doar de unul din ei nu ar fi complet și nici corect. Pentru o imagine clară aș spune că toți trei dau prin opera lor imaginea României mele. Doar critica moravurilor și cinismul lui Caragiale, deși reale – nu spune totul despre noi. E nevoie de idealizarea lui Eminescu și de percepția sacrului acestui spațiu românesc, pe care l-a perceput Blaga, pentru o imagine întreagă. Extrapolând aș spune că România de azi nu e cea criticată de tine și nici cea idealizată de mine, ci e o simbioză a părerilor noastre.
Prietenul meu tăcea. Am avut sentimentul că l-am convins.
-Tu chiar crezi că turcii nu ne puteau face pașalâc și că avem noi vreun merit!? Nu ne-au făcut că nu au vrut. Dacă voiau ne mătura imperiu cât ai clipi. Nu au vrut să își mute administrația dincoace de malul Dunării. Au preferat să ne lase tampon în calea popoarelor migratoare din est și să le ținem piept. Să fim granița imperiului.
-Iar mi-ai ridicat mingea la fileu! Ce măreție pentru poporul meu, ce se ascundea în păduri să supraviețuiască, să fie graniță pentru cel mai mare imperiu din acea vreme și să fie stavilă hoardelor migratoare! Și câtă ticăloșie și calcul din partea imperiului! Și chiar așa: unde e acum acel imperiu!? Nu vezi niciun pic de măreție că au murit imperii pe lângă noi și noi, aceștia ce ne ascundeam prin munți și codri, am supraviețuit!? Tocmai această supraviețuire e măreață, domnul meu, dar eu nu am ce îți face că tu nu poți vedea măreția pe care eu o văd...
...
Altă dată ne-am certat vorbind despre „Meșterul Manole” și „Miorița”, pe care eu le consider că s-au născut chiar din codul nostru genetic, că sunt operele de artă populară ce ne definesc cel mai bine sufletul românesc cu cele două mari teme existențiale: sacrificiul pentru a construi ceva durabil și atitudinea în fața morții.
-Cum să îți zidești soția în zid!? Cum!? țipa prietenul meu. Eu nu pot înțelege asta. A, voia să sacrifice ceva pentru a construi durabil, căci zidirea presupune sacrificiu!? Bine, trebuia să se sacrifice pe el! Să se pună pe el în zid!
-Nu ai înțeles. E credința că pentru a face ceva magnific trebuie să sacrifici ce ai mai scump, mai neprețuit...
-Exact! Știu asta! Trebuia să se sacrifice pe el!
-Nu ai înțeles, domnul meu! Meșterul Manole iubea și iubind ceea ce era mai de preț pentru el era soția și el asta a sacrificat. Nu se iubea cel mai mult pe el, ci pe soție. Tu crezi că el a mai rămas om după asta!?
-Rămân la părerea mea! Nu sacrifici ceea ce iubești! Acum să vorbim de Miorița. Înnebunesc când aud lamentările ciobanului moldovean. Așteaptă să moară! Își face testamentul... Exact așa sunt românii... Nu, frate, lupți! Nu aștepți moartea! Lupți și mori în luptă! Eu nu pot concepe așa ceva!
-Nu e fatalism și nu e renunțare! Eu admir calmul și lipsa oricărui sentiment de teamă, conștientizarea că moartea e o nuntă cosmică...
-Lasă-mă cu asta! E renunțare la luptă! Așteaptă moartea...
-Nu e renunțare. E calm, e lipsă de teamă, e sentimentul clar că dincolo de moarte, nu e moarte, ci o înviere sau altă viață, nici nu știu cum să-i spun, căci nu pot vorbi de Înviere înainte de creștinism, deși balada sufletului poporului meu exact despre asta vorbește: despre creștinism înainte de creștinism, despre nemurirea sufletului în care credeau dacii.
-Nu o să mă convingi nici într-o mie de ani! Rămân la părerea mea: renunță la luptă, așteaptă moartea, e un laș...
Am respirat adânc. Am tăcut câteva clipe. Îmi organizam gândurile.
-Consideri că Iisus când s-a lăsat răstignit a fost laș!? Putea să lupte... Putea să îi distrugă pe toți cei ce îl chinuiau doar cu o clipire de gene. De ce crezi că a acceptat sacrificiul!? Pentru că prin acceptarea sacrificiului a biruit lumea... Unde sunt azi cei care l-au chinuit și răstignit!? Sunt învingători!? Sunt luptători!? Unde sunt!? Un sacrificat, un învins, un OM ce și-a acceptat soarta și moartea a biruit lumea. În sufletul meu este întotdeauna o îngemănare între Miorița și creștinism...
...
Călcând
ca în transă m-am trezit întrebând vântul, copacii, norii ireal
de albi ce sărutau cupolele mănăstirii: Cum e să sacrifici ceea
ce iubești cel mai mult pe lume!? Cum este să strivești o inimă
ce ți se pune în palmă!?
-
La ce te gândești? Cum e? Vrei să îți fac fotografii? m-a
întrebat Rodica și m-a forțat să vin înapoi pe pământ dintre
gânduri.
Nu
știu ce i-am răspuns. Îmi amintesc că am stat ca o momâie
amorțită la făcut fotografii. Trăiam atât de intens durerea de a
sacrifica, ceea ce iubești cel
mai
mult, în curtea mănăstirii Meșterului Manole încât cu greu mai
puteam procesa și altceva.
Nu
vizitam o mănăstire, nu călcam într-un loc mirific, nu admiram,
ci trăiam. Trăiam viu, albastru, în inima mea, ce țipa tare,
sacrificiul meșterului Manole.
Într-adevăr
mănăstirea era frumoasă de îți tăia respirația. Dantelăria
aceea de piatră nu putea fi făcută de mâini omenești sau putea
fi făcută doar printr-un miracol prin care omorî iubirea și o
transformi în cântec de piatră ce o să vorbească tăcut pentru
mii de ani despre iubirea sacrificată pentru a zidi. Vedeam ziduri
și o auzeam pe Ana din legendă plângând. Vedeam piatră și
simțeam inima lui Manole murind pe măsură ce înălța
zidul. Zidul tot mai înalt, inima lui tot mai moartă... Când
a ajuns sus de tot și Negru vodă a hotărât să-l omoare ca să nu
mai facă niciodată o construcție asemănătoare, degeaba a hotărât
asta. El era deja mort. Inima lui era zidită alături de a Anei.
Ceea ce rămăsese în el de murit era doar un corp în care viața
nu mai era.
Atât
de greu mi-a fost să privesc frumusețea perfectă de la Curtea de
Argeș! Nicio poză, nici o miniatură cu mănăstirea nu îi poate
reda frumusețea.
Am
vizitat interiorul. M-am rotit pe lângă coloane. M-am închinat la
icoane și am dat pomelnic. Mi se părea că sunt într-un vis și
urmează să mă trezesc.
Am
ieșit la aer. M-am așezat pe o bancă. Cu greu auzeam ce îmi spune
Rodica sau domnul Mitică. Eram atât de pătrunsă de zidirea Anei!
Simțeam atât de intens moartea înceată a lui Manole! Nu o zidea
doar pe ea. Se zidea și pe el.
I-am
urmat, înțelegând că mă cheamă, și
am înconjurat
mănăstirea. Domnul Mitică
mi-a arătat locul de pe zid, unde se zice că a fost zidită Ana. Am
privit și nu l-am văzut. Nu exista un loc unde a fost Ana zidită!
Ana era în fiecare cărămidă, în fiecare fărâmă de mortar, Ana
era mănăstirea întreagă.
Mă
uitam pierdută spre acel loc să o aud pe Ana plângând, dar nu o
auzeam. Plângea de frumusețe și măreție toată mănăstirea.
-
Doamna
Luminița, cum e? am
auzit-o pe Rodica întrebând.
M-am
întors spre ea. Mă filma. Nu știu ce i-am răspuns.
Domnul
Mitică a spus să privesc norii albi ce umpleau cerul de deasupra
mănăstirii.
M-au
rotit ca un copil privind infinitul de deasupra mea și mi-am coborât
ochii spre zidurile ce se sărutau cu norii și din care o auzeam pe
Ana plângând.
Nu
știu dacă gazdele mele realizau că nu mai am nimic în mine din
muritoarea ce le făcuse dimineață plăcinte, dar se purtau cu
sfială. Mă strigau, mă întrebau cum mă simt. Păreau extrem de
grijulii cu mine. Cei tineri au mers cu fetița la umbra copacilor pe
o bancă.
Am
mers la magazinele cu suveniruri de la poarta mănăstirii.
-
Cum vi s-a părut? m-a
întrebat domnul Mitică, ce era foarte familiarizat cu acel loc.
Participase la mese organizate de oficialități acolo la diferite
evenimente.
-
E foarte frumos! Cea mai frumoasă mănăstire pe care am văzut-o
vreodată! am
exclamat plină de încântare.
-
Nu se poate, doamnă Luminița! În Nordul Moldovei sunt...
-
Da, e frumos și la noi și sunt multe. Aceasta e unică! M-a lăsat
fără grai, i-am spus întrerupându-l.
Am
intrat în magazin. Priveam la știfturile expuse. Nu îmi plăcea
nimic și nimic nu egala mănăstirea pe care deja o aveam în suflet
să o iau acasă. Cu tot cu durerea lui Manole
zidind, cu tot cu plânsul Anei din zid...
-
Alegeți orice! mi-a
șoptit domnul Mitică.
-
Colecționezi
ceva? Vrei ceva? mi-a
șoptit și Rodica.
M-am
întors spre ea și i-am șoptit ca să nu audă vânzătoarele
măicuțe:
-
Nu vreau nimic. Nu colecționez nimic. Spuneți-mi ce de aici e pe
măsura frumuseții mănăstirii ca să iau acasă? Nimic... nimic...
nimic... Am luat mănăstirea în inimă. O duc cu mine. E destul...
-
Trebuie să iei ceva! O amintire cât de mică...
Am
ales o candelă alcătuită dintr-un pahar mic și un vas cu picior
în care se pune paharul de sticlă. Vasul era argintiu și avea o
lucrătură specială; o dantelă dintr-un metal. Acasă am tot
timpul o candelă aprinsă pe vatră. O aprind dimineața și când
adorm e încă aprinsă. Văd umbrele, ce le joacă ultimele pâlpâiri
ale flăcării candelei pe tavan în timp, ce ochii mei se închid,
în fiecare seară. Mi-a plăcut gândul că voi avea o candelă de
la Curtea de Argeș care să ardă în fiecare zi pe vatră la mine
și seara să adorm cu ea.
Când
Titus a intrat în casă să mă ia și să își dea cu apă pe față
a observat candela aprinsă pe vatră și a zâmbit. Eu i-am spus că
o aprind în fiecare dimineață.
-
O lași aprinsă, chiar dacă pleci?
-
Da. Se va stinge singură. Așa e în fiecare zi...
Apoi
am plecat și am lăsat candela aprinsă să ardă pe vatră și l-am
urmat.
-
Mai alege ceva! O amintire, orice! mi-a
cerut Rodica.
M-am
uitat la poze, calendare, cărți, icoane, lucrări de artizanat din
lemn. Am ales un mic medalion rotund din lemn ce mi se părea că
redă măcar puțin frumusețea lucrăturii din piatră a
mănăstirii... Era
a umbră palidă pe el a măreției pe care o văzusem în realitate.
Pe
alte lucruri nu era nici măcar acea umbră.
Rodica
a plătit candela și medalionul. A insistat să mai iau ceva. Nu am
vrut. Era destul. Am ieșit afară. În parcare ne aștepta Dragoș
cu familia lui. S-au sfătuit ce traseu vom urma ca să ne ținem
unii după alții.
-
Mergem spre Vidraru. Să nu uităm să îi arătăm doamnei castelul
lui Vlad Țepeș, a spus Dragoș și ne-am urcat în mașină.
Nu
am ieșit din parcare și Rodica a exclamat:
-
Nu i-am arătat fântâna lui Manole! Întoarce, Mitică! Nu se poate
să vină până aici și să nu o vadă!
Domnul
Mitică a întors mașina în parcare. S-a intersectat cu Dragoș,
când întorcea - acesta deja pleca - și i-a făcut semn spre
fântâna de pe partea cealaltă a drumului. Dragoș a înțeles de
ce ne-am întors și a hotărât să aștepta undeva să îl ajungem.
Am
coborât pe trepte spre fântână. Mă gândeam la Lucian Blaga și
la piesa lui de teatru „Meșterul Manole” și la tot ceea ce a
scris despre spațiul cultural și spiritual românesc. Nu mă miram
că fântâna e modestă. Văruită alb, acoperită cu draniță. O
construcție din alt timp. Pe cât de măreață creația, pe atât
de mărunt mormântul creatorului, căci fântâna întruchipa
mormântul lui Manole. Așa și trebuie să fie. Creatorul mărunt,
nesemnificativ, stingându-se ca o candelă; doar opera măreață.
Apa izvorând din fântână cânta susurând. M-am uitat la jgheabul
în care se aduna apa curgând și în care se oglindeau norii albi.
Atâta
măreție în creație de o parte... Și atâta modestie la mormântul
creatorului... Și atâta frumusețe peste tot!
Am
înconjurat fântâna. Am ascultat iar susurul apei în care auzeam
dincolo de cântecul izvorârii apei din măruntaiele pământului
plânsul sfâșietor al lui Manole.
Am
început să urc iar scările. Luasem în inimă și plânsul lui
Manole, nu numai tânguirea Anei și zidurile ca un vis ale
mănăstirii.
De
pe scări m-am întors.
-
Ce e? m-a
întrebat Rodica.
-
Nu am băut apă, i-am răspuns ca în transă. Nu se poate să nu
beau apă de aici...
-
Nu avem o sticlă sau o cană, a șoptit domnul Mitică.
Eu
coboram spre fântână. Ei mă urmau. Am ajuns la apă. M-am aplecat
și am luat apă în pumni. Îl auzeam pe Manole plângând. O auzeau
și pe Ana. Simțeam și măreția operei născute din sacrificiul
lor. Am dus apa la gură cu pumnii. Era rece ca gheața și totuși
gheața din ea eu o simțeam fierbinte. Rodica striga să mă uit la
ea. Mă filma sau mă fotografia. Nu îmi amintesc, dacă m-am întors
spre ea. Îmi aminteam de copilărie, când beam apă cu pumnii din
izvoarele de la Mălini, când umblam pe râpă la Oanea cu cârlanii
la păscut sau când mergeam pe câmp. Mi-am
amintit toate izvoarele din care am băut apă cu pumnii: la Troacă
în Mielușoaia, la irugile de prin Poiană, la fântânițele din
trunchi de copac de la marginea râpei lui Oanea. De
miracolul apei băută cu pumnii și de alt timp mi-am amintit
atunci. Cum
să beau apă de la fântâna născută din trupul lui Manole altfel
decât cu pumnii și îngenunchind!? Titus
își amintea de copilăria lui în care era conașule și era
plimbat cu trăsura. Eu îmi aminteam de copilăria mea, când beam
apă vie cu pumnii din izvoarele satului meu. Niciodată apa nu a mai
fost atât de bună ca atunci și niciodată timpul la fel. Am dus
iar apa la gură. Nu mă mai săturam. Auzeam în cap dialoguri din
piesa lui Lucian Blaga, în care reușește să ilustreze magistral
trăirea ziditorului, dar și sentimentele celei zidite. Ziditorul,
cuprins de frenezia creația nu e conștient că a sacrificat-o pe
Mira, soția
lui, și
când se trezește din „nebunie”
și întreabă cine a făcut asta i se răspunde că el
și că înainte
de a se pune pe ea ultima cărămidă, deși a râs tot timpul
zidirii, căci a crezut că e un joc „Îţi
aminteşti, Mira, o dimineaţă ca asta era. Când ne‑am
întâlnit cu stângăcie întâi, am fost aproape numai copii şi‑am
început în neştire să ne jucăm de‑a viaţa. Acum tot aşa
ne vom juca, de‑a moartea. Atunci te‑am culcat în iarbă,
acum te voi culca în zid. Va trebui tot timpul să zâmbeşti şi
chiar, de va fi rece zidul, să te sileşti să glumeşti. Să pară
în adevăr că moartea e un joc.”
,
a șoptit că „zidul
o strânge cum numai tu, Manole, o strângeai.”
El
tot
nu crede că a zidit-o și cere alte lămuriri. I le spune al șaselea
ziditor că el este cel ce a făcut-o și că
„altfel pieptul femeiesc nu și-ar îndura fără împotrivire
sfâșierea”...
că atunci când vine sacrificiul din mâna celui pe care îl
iubești, ți-e drag până și sacrificiul...
M-am
ridicat și îmi priveam mâinile de pe care apa curgea. Urcam
treptele. Eram beată. Apa fântânii mormântului lui Manole mă
îmbătase. Când iubești ți-e dragă și lacrima... Când
iubești și dacă plângi, tot fericire se cheamă... gândeam
îndepărtându-mă de fântâna, din care nu băusem numai apă. Sau
poate trupul a băut apa. Sufletul s-a împărtășit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu