Un fragment din romanul ACASĂ în care am îndrăznit cu sfială să îl evoc...
A dus mâinile spre inima ce îl durea rău. Mariana! Micuţa mea, Mariana!... Ciobanul meu din munţi... Voia să se ţină de ceva. Inima lui se rupea în două sau cel puţin aşa simţea.
-Uite un om beat! a spus cineva, dar el nu a auzit.
S-a sprijinit de zidul unei clădiri să nu cadă. Lacrimi mari plângea cerul peste el.
Dă, Doamne, să mă înşel! Dă, Doamne, ca să fie cum au zis ei! Să fie de partea bună a istoriei neamul meu acum, dar eu nu ştiu să existe părţi bune şi părţi rele ale istoriei ci istorie şi atât. De fapt ce e istoria?! Niciodată ceva ce se întâmplă azi. E teritoriul lui ieri prin care priveşti spre nemurire. E un teritoriul miraculos în care trăieşte Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân. Ei au fost de partea bună a istoriei!?... Of, de nu mi s-ar rupe inima asta... Marieta, Mariana... Ploaia asta care plânge peste mine...
Sunt pe munte. Ciobanul meu cântă. Nu mai simt durerea de inimă nici ploaia plângând. E doar cântecul din cer şi până pe pământ.
Inimă de putregai
N-am cuţit ca să te tai
Să văd ce durere ai.
Inimă putregăioasă
Mor şi nu te văd voiaosă.
Cântecul s-a oprit. Acum bat dobe. Munţii răsună de bătaia lor. Un vers e întreg universul. „Munţii tăţi să nu-ţi ajungă...” ştie cine îl strigă. Vocea e inconfundabilă. E fericit. Tare fericit. Cât va trăi versul va trăi şi neamul meu. Sentimentul din cuvânt cât timp va umple inimi de români va mai trăi încă Ştefan cel Mare... Versul s-a uscat. E în alt loc şi în alt timp. Nu a mai fost niciodată acolo. Ştie asta sigur. E un deal înalt pe care a născut verde iarba. Pe vârful dealului e un cort. De o parte şi de alta a cortului străji şi şoapte ca un freamăt. În dreapta cortului întinzându-se spre văi, împărţită pe steaguri stă răzeşimea lui Ştefan. Dragoş o recunoaşte după port, arme, dar şi după privirea neclintită înfiptă în pânzele cortului. Acolo se află Sfântul lor. Mai în spate, la poale e călărimea. Tot neclintită şi cu ochii spre cort. Doar caii îşi mişcă urechile, ochii şi picioarele sau îşi joacă muşchii amorţiţi în tot acel ocean de neclintire. În stânga cortului şi de partea cealaltă a dealului se întinde altă oaste. După însemne Dragoş o recunoaşte că-i cea a leşilor. Un fulger de înţeles îi taie creierul căci ştie unde l-a dus timpul. Iar i se rupe inima în două, de data asta nu pentru el, ci pentru Ştefan cel Mare. Ştie în ce moment al istoriei a ajuns cu ochii minţii. Era bucăţica de istorie ce l-a obsedat, l-a durut, l-a făcut să-l iubească pe Sfântul Neamului de la Putna mai mult decât pe oricare alt personaj al istoriei românilor. Mai mult decât pe Burebista şi Decebal, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş...
E pe deal la Kolomeea... Locul a fost ales special. O înălţime fără păduri ca nicio umbră să nu cadă pe spectacolul regizat de regele Cazimir al Poloniei...
Ani în şir a căutat Ştefan aliaţi şi sprijin în Europa creştină împotriva puhoiului otoman şi tot ani în şir a primit promisiuni, laude şi a luptat singur. Acum pericolul era mai mare ca niciodată.
Tătarii, ciuma stepelor, hoarda flămândă ce vrea să se hrănească din jaf şi în goană nebună pe pământ – se credeau şi ei la vremea lor de partea bună a istoriei – îl hărţuiau iar căci nu se învăţase minte la Lipinţi unde a fost făcut prizonier Mamak – nepotul marelui han, după ce au prădat Moldova, au ars ce nu au putut lua şi au luat robi şi roabe. Seara, sătui, în jurul focului şi ei îşi povesteau faptele de vitejie ale neamului, atâta doar că vitejia lor nu era să aperi o brazdă de pământ, un copac, o apă, un fir de iarbă, ci jaful, focul, siluirea, ruperea pământului în copite de cai, trâmbe de praf şi pustiu rămas în urma trecerii lor. Erau viteji, dar erau vitejii răului căci în urma trecerii lor gemea pământul de durere după şirurile nesfârşite de prunci plecaţi în lanţuri la Crâm şi după carele grele de roade ce se târau nesfârşite spre pustiul stepelor. Şi cerul plângea la un loc cu geamătul pământului după bărbaţii ucişi, femeile ucise şi chiar copiii, ce erau de-abia născuţi şi nu se înfiripase încă bine ca oameni ci erau mai mult îngeri şi fiinţa lor era mai mult în cer decât pe pământ, ce erau înfipţi în suliţi şi purtaţi încă vii prin aer.
După tot acest prăpăd, după focurile ce ard peste tot mistuind bordeie şi holde, după plânsul cerului şi al pământului, Ştefan reuşeşte să-i înconjoare pe tătari la Lipinţi. Lupta e straşnică. În numele durerii semănate pe glia lor moldovenii taie, strivesc, străpung cu suliţi. În fiecare lovitură e ura adunată în ei. Îngroziţi tătarii s-au aruncat în Nistru, dar puţini au ajuns dincolo de mal. Nepotul marelui han, Mamak, lovit la frunte şi piept e făcut prizonier. Era august şi pământul era fierbinte. De soare, de pârjol, de durere.
Prin septembrie vine înaltă solie la Suceava. Dinspre Burdujeni, în dangăt de clopot, înaintează pe caii negri mândra solie a lui Ghirai-han, stăpânul de la Crâm. Oamenii privesc cu uimire hainele făcute din blăni de animale şi încărcate de podoabe de aur şi armele strălucind în lumina zilei ale musafirilor. Stafia ce năvălea noaptea, nălucile, duhurile nopţii ce vin buluc peste ţară, ard, ucid, pradă, robesc şi dispar au pentru prima dată chip de om şi se arată la lumina zilei.
În sala tronului cuvintele soliei sună trufaş. Cu capul în palmă, cu coroana de aur pe cap Ştefan ascultă aparent nepăsător cuvintele soliei. Coroana e grea pe cap... grea cât Moldova... grea cât pământul ce i s-a dat să-l apere... grea cât ţipătul pruncilor ucişi în suliţi şi purtaţi prin văzduh... grea cât plânsul şirului de robi şi roabe plecaţi spre Crâm... grea cât jalea ce străbatea ţărişoara lui când o răneau străine copite de cai... Astă greutate are în faţa ochilor când solia îi porunceşte în numele lui Ghirai-han să-l elibereze pe Mamak-baatur. Tot astă greutate are pe inimă când este ameninţat că de nu-l va elibera Moldova va simţi întreaga mânie a lui Alah... pârjol... baltă de sânge... moarte peste tot...
Într-o parte a sălii, în lanţuri, era şi Mamak. Privea trufaş spre capul plecat al voievodului şi nările îi fremătau de dor de libertate.
Stepă... întinderi nesfârşite... caii tăind pământul în galop... fecioare răpite... care pline cu de toate fără niciun strop de muncă... libertate... viaţă... tinereţe... nopţi la Bachcisarai...
Visul cu ochii deschişi al prizonierului a fost întrerupt de brusca ridicare a capului domnitorului. La lumina făcliilor şi a soarelui năvălind brusc prin arcada înaltă a ferestrei i s-a părut că vede picături de sânge în aurul coroanei. În ochii celui ce purta coroana a văzut durere... durere aproape de agonie... Plângea în ochii lui tot neamul şi toţi morţii răstigniţi pentru o bucăţică de pământ... În ei scânceau copiii încă îngeri atârnaţi în suliţi. Brusc în locul durerii s-a aprins furia şi setea de dreptate.
În clipa când capul i s-a aplecat greu pe piept ca o condamnare a înţeles semnul lui şi hatmanul Şendrea şi nepotul marelui han.
În timp ce gărzile îl duc spre câmpul din marginea târgului se stinge în el orice urmă de vis. Dorul de stepă i-l stinge pădurea răcoroasă din jur. Nopţile de la Bachcisarai i le şterge din vis ochii încărcaţi de ură ai locuitorilor.
Moare şi mor odată cu el toţi cei o sută de soli. Este lăsat să trăiască – parcă în bătaie de joc – dar cu nasul şi urechile sluţite Mândâk-baatur oglan, unul din cei mai de temuţi tătari. Sabia lui luase sute de vieţi. Tot el vânduse mii de robi. Marea lui plăcere bolnavă era să întindă maţele celor ucişi pe garduri. Acum privea neputincios cum sunt pedepsiţi tovarăşii lui. Aproape că se miră că îl sperie moartea pe care o semănase peste tot pe unde a trecut. A crezut că e ceva ce pe el nu-l poate atinge.
Înainte de a fi condus la hotar primeşte solie de la Ştefan: Acesta este răspunsul meu. Ghirai-han să poftească!
N-a ucis că-i plăcea să ucidă. A pedepsit în numele dreptăţii, a durerii ţării sale.
Şi acum tătarii îl mai necăjesc. Peste munţi, în Transilvania, unelteşte ucigaşul tatălui său. Turcii încă mai străjuie pe malurile Dunării privind spre ţara dacilor liberi chiar şi după Podul Înalt. Din toate părţile vifor. Ar putea fi un aliat la nord, la leşi, regele Cazimir, dar acesta vrea să-l vadă pe Ştefan îngenunchiat la picioarele sale ca vasal în schimbul sprijinului împotriva turcilor.
Învingătorul ce a uimit Europa a amânat de nenumărate ori de-a lungul zbuciumatei domnii să depună acest jurământ. Îşi reînnoia de câte ori era nevoie jurământul prin solii, dar evita să facă întregul ritual.
Acum la Kolomeea nu mai poate da înapoi. Are duşmani în toate părţile şi Moldova lui plânge. Străbunii în morminte au somnul zbucimat. El pe frunte poartă coroana străbunilor şi a Moldovei şi pentru ei el, Ştefan, neînfricatul, va sta în genunchi. Nu pentru el ca om, ci pentru Moldova. Ca Domn nu trăieşti pentru tine şi nici inima nu bate numai pentru tine. Bate pentru toţi străbunii neamului tău, pentru iarba şi munţii patriei tale, pentru câmpurile ude de sângele celor ce le-a apărat, pentru fiecare soldat şi fiecare copil.
...Dacă Moldova plânge, eu, Domnul ei, voi sta în genunchi ca ea să nu mai plângă. Voi înghenunchia ca ea să se înalţe, mă voi umili eu, ca ea să nu ştie ce-i umilinţa, mai bine eu în genunchi, decât Ţara Mea!...
Dragoş vede de undeva de deasupra oştile leşeşti şi moldovene din jurul dealului. Totul pare neclintit. Ştie că în cort Ştefan depune jurământul de vasalitate în faţa regelui Cazimir. Striveşte o lacrimă între gene pentru că ştie ce va urma. O ingenunchere de o clipă care te va face sfânt pentru neamul tău pentru eternitate!
Cazimir e îngâmfat. Nu a luptat în numele crucii şi nici pentru ţara lui ca Ştefan. E invidios pe faima vecinului din sud despre care întreaga Europă vorbeşte elogios. Îl vrea în genunchi pe învingătorul de la Baia, pe cel ce l-a avut pe Dumnezeu alături într-o domnie atât de lungă şi cu atâtea bătălii.
În ciuda înţelegerii că jurământul va fi depus într-un cadru restrâns în clipa când Ştefan a îngenunchiat la un semn pânzele cortului s-au ridicat şi toţi soldaţii Moldovei şi-au văzut Domnul în genunchi.
Niciun ochi n-a clipit, nicio frunte nu s-a plecat. Toţi priveau neclintiţi spre coroana grea ce strălucea ca un soare. Domnul lor ce a mâncat la un loc cu ei pâine, ceapă şi slănină în păduri la Văleni înaintea luptei de la Baia, domnul lor ce l-a pedepsit exemplar, dar cu dreptate pe Mamak şi pe Ghirai-han acum stătea în genunchi pentru ei şi totuşi niciunul din ei nu-l vedea îngenunchiat...
Parcă se aplecase să ia în braţe ca pe un prunc Moldova... Moldova lui dragă... leagănul lui... Coroana strălucea ca un nimb în jurul capului domnitorului...
Dragoş n-a mai văzut brusc nimic. S-a stins lumina ce-l ducea prin timp. Iar auzea ciobanul cântând. Inima îl durea. O simţea rupându-se în două. Înainte de a fi întuneric în gânduri l-a străpuns încă o săgeată otrăvită: Ştiau totul despre mine... şi eu eram urmărit... În securitate au fost două feluri de oameni: eroi în slujba nemului şi şobolani. Eroii erau cei ce făceau totul pentru binele ţării. Şobolanii erau cei ce se duceau şi dădeau informaţii personale despre rude, vecini, prieteni şi obţineau şi beneficii din asta. Va fi marea luptă între şobolani şi eroi în anii ce vor urma... numai de n-ar învinge şobolanii...
-Uite un om beat! a spus cineva, dar el nu a auzit.
S-a sprijinit de zidul unei clădiri să nu cadă. Lacrimi mari plângea cerul peste el.
Dă, Doamne, să mă înşel! Dă, Doamne, ca să fie cum au zis ei! Să fie de partea bună a istoriei neamul meu acum, dar eu nu ştiu să existe părţi bune şi părţi rele ale istoriei ci istorie şi atât. De fapt ce e istoria?! Niciodată ceva ce se întâmplă azi. E teritoriul lui ieri prin care priveşti spre nemurire. E un teritoriul miraculos în care trăieşte Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân. Ei au fost de partea bună a istoriei!?... Of, de nu mi s-ar rupe inima asta... Marieta, Mariana... Ploaia asta care plânge peste mine...
Sunt pe munte. Ciobanul meu cântă. Nu mai simt durerea de inimă nici ploaia plângând. E doar cântecul din cer şi până pe pământ.
Inimă de putregai
N-am cuţit ca să te tai
Să văd ce durere ai.
Inimă putregăioasă
Mor şi nu te văd voiaosă.
Cântecul s-a oprit. Acum bat dobe. Munţii răsună de bătaia lor. Un vers e întreg universul. „Munţii tăţi să nu-ţi ajungă...” ştie cine îl strigă. Vocea e inconfundabilă. E fericit. Tare fericit. Cât va trăi versul va trăi şi neamul meu. Sentimentul din cuvânt cât timp va umple inimi de români va mai trăi încă Ştefan cel Mare... Versul s-a uscat. E în alt loc şi în alt timp. Nu a mai fost niciodată acolo. Ştie asta sigur. E un deal înalt pe care a născut verde iarba. Pe vârful dealului e un cort. De o parte şi de alta a cortului străji şi şoapte ca un freamăt. În dreapta cortului întinzându-se spre văi, împărţită pe steaguri stă răzeşimea lui Ştefan. Dragoş o recunoaşte după port, arme, dar şi după privirea neclintită înfiptă în pânzele cortului. Acolo se află Sfântul lor. Mai în spate, la poale e călărimea. Tot neclintită şi cu ochii spre cort. Doar caii îşi mişcă urechile, ochii şi picioarele sau îşi joacă muşchii amorţiţi în tot acel ocean de neclintire. În stânga cortului şi de partea cealaltă a dealului se întinde altă oaste. După însemne Dragoş o recunoaşte că-i cea a leşilor. Un fulger de înţeles îi taie creierul căci ştie unde l-a dus timpul. Iar i se rupe inima în două, de data asta nu pentru el, ci pentru Ştefan cel Mare. Ştie în ce moment al istoriei a ajuns cu ochii minţii. Era bucăţica de istorie ce l-a obsedat, l-a durut, l-a făcut să-l iubească pe Sfântul Neamului de la Putna mai mult decât pe oricare alt personaj al istoriei românilor. Mai mult decât pe Burebista şi Decebal, Mircea cel Bătrân sau Vlad Ţepeş...
E pe deal la Kolomeea... Locul a fost ales special. O înălţime fără păduri ca nicio umbră să nu cadă pe spectacolul regizat de regele Cazimir al Poloniei...
Ani în şir a căutat Ştefan aliaţi şi sprijin în Europa creştină împotriva puhoiului otoman şi tot ani în şir a primit promisiuni, laude şi a luptat singur. Acum pericolul era mai mare ca niciodată.
Tătarii, ciuma stepelor, hoarda flămândă ce vrea să se hrănească din jaf şi în goană nebună pe pământ – se credeau şi ei la vremea lor de partea bună a istoriei – îl hărţuiau iar căci nu se învăţase minte la Lipinţi unde a fost făcut prizonier Mamak – nepotul marelui han, după ce au prădat Moldova, au ars ce nu au putut lua şi au luat robi şi roabe. Seara, sătui, în jurul focului şi ei îşi povesteau faptele de vitejie ale neamului, atâta doar că vitejia lor nu era să aperi o brazdă de pământ, un copac, o apă, un fir de iarbă, ci jaful, focul, siluirea, ruperea pământului în copite de cai, trâmbe de praf şi pustiu rămas în urma trecerii lor. Erau viteji, dar erau vitejii răului căci în urma trecerii lor gemea pământul de durere după şirurile nesfârşite de prunci plecaţi în lanţuri la Crâm şi după carele grele de roade ce se târau nesfârşite spre pustiul stepelor. Şi cerul plângea la un loc cu geamătul pământului după bărbaţii ucişi, femeile ucise şi chiar copiii, ce erau de-abia născuţi şi nu se înfiripase încă bine ca oameni ci erau mai mult îngeri şi fiinţa lor era mai mult în cer decât pe pământ, ce erau înfipţi în suliţi şi purtaţi încă vii prin aer.
După tot acest prăpăd, după focurile ce ard peste tot mistuind bordeie şi holde, după plânsul cerului şi al pământului, Ştefan reuşeşte să-i înconjoare pe tătari la Lipinţi. Lupta e straşnică. În numele durerii semănate pe glia lor moldovenii taie, strivesc, străpung cu suliţi. În fiecare lovitură e ura adunată în ei. Îngroziţi tătarii s-au aruncat în Nistru, dar puţini au ajuns dincolo de mal. Nepotul marelui han, Mamak, lovit la frunte şi piept e făcut prizonier. Era august şi pământul era fierbinte. De soare, de pârjol, de durere.
Prin septembrie vine înaltă solie la Suceava. Dinspre Burdujeni, în dangăt de clopot, înaintează pe caii negri mândra solie a lui Ghirai-han, stăpânul de la Crâm. Oamenii privesc cu uimire hainele făcute din blăni de animale şi încărcate de podoabe de aur şi armele strălucind în lumina zilei ale musafirilor. Stafia ce năvălea noaptea, nălucile, duhurile nopţii ce vin buluc peste ţară, ard, ucid, pradă, robesc şi dispar au pentru prima dată chip de om şi se arată la lumina zilei.
În sala tronului cuvintele soliei sună trufaş. Cu capul în palmă, cu coroana de aur pe cap Ştefan ascultă aparent nepăsător cuvintele soliei. Coroana e grea pe cap... grea cât Moldova... grea cât pământul ce i s-a dat să-l apere... grea cât ţipătul pruncilor ucişi în suliţi şi purtaţi prin văzduh... grea cât plânsul şirului de robi şi roabe plecaţi spre Crâm... grea cât jalea ce străbatea ţărişoara lui când o răneau străine copite de cai... Astă greutate are în faţa ochilor când solia îi porunceşte în numele lui Ghirai-han să-l elibereze pe Mamak-baatur. Tot astă greutate are pe inimă când este ameninţat că de nu-l va elibera Moldova va simţi întreaga mânie a lui Alah... pârjol... baltă de sânge... moarte peste tot...
Într-o parte a sălii, în lanţuri, era şi Mamak. Privea trufaş spre capul plecat al voievodului şi nările îi fremătau de dor de libertate.
Stepă... întinderi nesfârşite... caii tăind pământul în galop... fecioare răpite... care pline cu de toate fără niciun strop de muncă... libertate... viaţă... tinereţe... nopţi la Bachcisarai...
Visul cu ochii deschişi al prizonierului a fost întrerupt de brusca ridicare a capului domnitorului. La lumina făcliilor şi a soarelui năvălind brusc prin arcada înaltă a ferestrei i s-a părut că vede picături de sânge în aurul coroanei. În ochii celui ce purta coroana a văzut durere... durere aproape de agonie... Plângea în ochii lui tot neamul şi toţi morţii răstigniţi pentru o bucăţică de pământ... În ei scânceau copiii încă îngeri atârnaţi în suliţi. Brusc în locul durerii s-a aprins furia şi setea de dreptate.
În clipa când capul i s-a aplecat greu pe piept ca o condamnare a înţeles semnul lui şi hatmanul Şendrea şi nepotul marelui han.
În timp ce gărzile îl duc spre câmpul din marginea târgului se stinge în el orice urmă de vis. Dorul de stepă i-l stinge pădurea răcoroasă din jur. Nopţile de la Bachcisarai i le şterge din vis ochii încărcaţi de ură ai locuitorilor.
Moare şi mor odată cu el toţi cei o sută de soli. Este lăsat să trăiască – parcă în bătaie de joc – dar cu nasul şi urechile sluţite Mândâk-baatur oglan, unul din cei mai de temuţi tătari. Sabia lui luase sute de vieţi. Tot el vânduse mii de robi. Marea lui plăcere bolnavă era să întindă maţele celor ucişi pe garduri. Acum privea neputincios cum sunt pedepsiţi tovarăşii lui. Aproape că se miră că îl sperie moartea pe care o semănase peste tot pe unde a trecut. A crezut că e ceva ce pe el nu-l poate atinge.
Înainte de a fi condus la hotar primeşte solie de la Ştefan: Acesta este răspunsul meu. Ghirai-han să poftească!
N-a ucis că-i plăcea să ucidă. A pedepsit în numele dreptăţii, a durerii ţării sale.
Şi acum tătarii îl mai necăjesc. Peste munţi, în Transilvania, unelteşte ucigaşul tatălui său. Turcii încă mai străjuie pe malurile Dunării privind spre ţara dacilor liberi chiar şi după Podul Înalt. Din toate părţile vifor. Ar putea fi un aliat la nord, la leşi, regele Cazimir, dar acesta vrea să-l vadă pe Ştefan îngenunchiat la picioarele sale ca vasal în schimbul sprijinului împotriva turcilor.
Învingătorul ce a uimit Europa a amânat de nenumărate ori de-a lungul zbuciumatei domnii să depună acest jurământ. Îşi reînnoia de câte ori era nevoie jurământul prin solii, dar evita să facă întregul ritual.
Acum la Kolomeea nu mai poate da înapoi. Are duşmani în toate părţile şi Moldova lui plânge. Străbunii în morminte au somnul zbucimat. El pe frunte poartă coroana străbunilor şi a Moldovei şi pentru ei el, Ştefan, neînfricatul, va sta în genunchi. Nu pentru el ca om, ci pentru Moldova. Ca Domn nu trăieşti pentru tine şi nici inima nu bate numai pentru tine. Bate pentru toţi străbunii neamului tău, pentru iarba şi munţii patriei tale, pentru câmpurile ude de sângele celor ce le-a apărat, pentru fiecare soldat şi fiecare copil.
...Dacă Moldova plânge, eu, Domnul ei, voi sta în genunchi ca ea să nu mai plângă. Voi înghenunchia ca ea să se înalţe, mă voi umili eu, ca ea să nu ştie ce-i umilinţa, mai bine eu în genunchi, decât Ţara Mea!...
Dragoş vede de undeva de deasupra oştile leşeşti şi moldovene din jurul dealului. Totul pare neclintit. Ştie că în cort Ştefan depune jurământul de vasalitate în faţa regelui Cazimir. Striveşte o lacrimă între gene pentru că ştie ce va urma. O ingenunchere de o clipă care te va face sfânt pentru neamul tău pentru eternitate!
Cazimir e îngâmfat. Nu a luptat în numele crucii şi nici pentru ţara lui ca Ştefan. E invidios pe faima vecinului din sud despre care întreaga Europă vorbeşte elogios. Îl vrea în genunchi pe învingătorul de la Baia, pe cel ce l-a avut pe Dumnezeu alături într-o domnie atât de lungă şi cu atâtea bătălii.
În ciuda înţelegerii că jurământul va fi depus într-un cadru restrâns în clipa când Ştefan a îngenunchiat la un semn pânzele cortului s-au ridicat şi toţi soldaţii Moldovei şi-au văzut Domnul în genunchi.
Niciun ochi n-a clipit, nicio frunte nu s-a plecat. Toţi priveau neclintiţi spre coroana grea ce strălucea ca un soare. Domnul lor ce a mâncat la un loc cu ei pâine, ceapă şi slănină în păduri la Văleni înaintea luptei de la Baia, domnul lor ce l-a pedepsit exemplar, dar cu dreptate pe Mamak şi pe Ghirai-han acum stătea în genunchi pentru ei şi totuşi niciunul din ei nu-l vedea îngenunchiat...
Parcă se aplecase să ia în braţe ca pe un prunc Moldova... Moldova lui dragă... leagănul lui... Coroana strălucea ca un nimb în jurul capului domnitorului...
Dragoş n-a mai văzut brusc nimic. S-a stins lumina ce-l ducea prin timp. Iar auzea ciobanul cântând. Inima îl durea. O simţea rupându-se în două. Înainte de a fi întuneric în gânduri l-a străpuns încă o săgeată otrăvită: Ştiau totul despre mine... şi eu eram urmărit... În securitate au fost două feluri de oameni: eroi în slujba nemului şi şobolani. Eroii erau cei ce făceau totul pentru binele ţării. Şobolanii erau cei ce se duceau şi dădeau informaţii personale despre rude, vecini, prieteni şi obţineau şi beneficii din asta. Va fi marea luptă între şobolani şi eroi în anii ce vor urma... numai de n-ar învinge şobolanii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu