miercuri, 18 noiembrie 2020

Nu am știut că și stelele plâng...


Mi-e rușine că nu am știut... Eu știam că e o stea și mă uitam spre ea cu sfială, mai-mai să nu am curaj să ridic ochii să privesc, așa cum nu am curajul și nici puterea să privesc direct strălucirea soarelui că aș orbi, dar habar nu am avut că își pierduse casa din București, că s-a retras la Piatra Neamț și că își ducea bătrânețea greu, dar demn și în tăcere. Acolo și-a pierdut și mare iubire... Acolo trăia în casa unor prieteni...
Și pentru că nu am știut că și stelele plâng mi-e rușine. Și nu simt nevoia să spun niciun cuvânt prin care să îmi exprim regretul că a murit. Dacă nu i-am știut durerea vieții, ci doar am aplaudat-o de la distanță, cum să spun că mă doare moartea ei, ce pentru ea e o izbăvire și o întoarcere printre stele!?
Dar voi, aceștia, ce i-ați fost colegi și vă repeziți să vorbiți de golul imens lăsat de ea - Care gol!? Trăia că o umbră ajutată de compasiunea prietenilor... - și de marea pierdere a trecerii ei în neființă, știați toate acestea despre ea!? În loc să vă repeziți la televizor cu declarații lacrimogene despre cât de mult suferiți mai bine ne spuneți nouă, ăstora de rând și mai banali, când ați sunat-o ultima dată?! Când ați întrebat-o cum e viața la Piatra Neamț și dacă are tot ce îi trebuie!? Când ați fost dispuși să o ajutați măcar puțin!?
Dumnezeu să te ierte, Dragă, mai dragă în cer decât pe pământ!
„Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă.”
Mihai Eminescu - Scrisoarea I

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu