Mi-am continuat scrisul la jurnalul meu de călătorie, atunci când eram inspirată și când începea să mi se deruleze acțiunea în cap ca un film. O doamnă din sat m-a sunat într-o zi, mi-a spus că citește fiecare episod și mi-a cerut să scriu măcar patru sute de episoade din AȘA MĂ CERTA BUNICA. Am râs și i-am spus că nu știu câte episoade or să fie, că nu am niciun plan în cap, ci doar un film. M-a întrebat, dacă personajul, ce m-a inspirat, chiar există și că e fascinant. Nu i-am răspuns nimic și am lăsat-o să creadă ce voia ea.
Nu știu câte episoade erau scrise, oricum era vorba de primele, când Titus mi-a spus:
- Nu îmi place! Scrii prea sentimental despre mine! Mă faci prea bun și eu nu sunt! Scrie mai dur!
Nu i-am răspuns nimic, dar mă gândeam că am nevoie de libertate totală la scris, că orice intervenție mă putea bloca și să mă facă să nu mai scriu nimic. Și un fluture dacă ar fi bătut din aripi deasupra mea, când scriam, mă putea tulbura, cu atât mai mult intervenția unui om. Am închis telefonul gândindu-mă la tot ce i-am cerut și i-am spus lui Titus despre scrisul meu și cum i-am vorbit de pictorul F. Goya ce era surd la orice intervenție din afara lui când picta. Credeam că a înțeles că și eu am nevoie de asta.
A sunat în aceeași zi spre seară. Nu am apucat decât să îl salut și a vorbit el:
- Iartă-mă! Fă ce vrei când scrii! Niciodată nu am să-ți mai spun nimic!
- Oricum nu te-aș fi ascultat! Vreau libertate totală, când scriu, altfel nu pot scrie!
- Iartă-mă! Nu trebuia să zic nimic! Ești liberă să faci ce vrei! Prietenii mei de la Onești, cu care am fost seara la masă, râd de se prăpădesc, când te citesc. Mă sună și mă tachinează...
- Bine, „boierule”! Am libertate totală. Mulțumesc că ai înțeles!
- Termină cu „boierule”!
În loc de răspuns am scos limba. El a râs șoptind că nu are ce-mi face și a închis.
Erau primele zile din iulie, când am început să mă simt rău. O răceală banală. Tuse, dureri musculare, dureri de cap, dureri de ochi, lipsă totală de poftă de mâncare... Mi-am zis că e de la munca în grădină, când am transpirat rău și nu m-am dus să îmi schimb tricoul. Sau poate de la apă rece din frigider... Zilele treceau și răceala mea se înrăutățea. Era o zi de luni, cred că 11 iulie, când mi-am dat seama că nu am nici gust, nici miros. Am mirosit punga cu detergent de rufe – nimic! Am dat cu parfum în palmă și am dus la nas – nimic! Am gustat borș – era doar lichid și atât! Am gustat un pic de gem de zmeură, care are o aromă de trezește și morții – nimic!
Am realizat ce este, dar nu m-am panicat deloc. Prima decizie, pe care am luat-o a fost să nu știe copiii nimic, ca să nu îi sperii, deci trebuia să am grijă, când vorbesc cu ei la telefon să nu își dea seama. A doua, că trebuie să previn pe toată lumea, să nu mai vină nimeni la mine, și eu să nu mai ies din casă și curte, să mă autoizolez ca să nu expun pe nimeni.
A sunat Titus exact după ce am experimentat exercițiul de mirosit și gustat ca să mă conving că nu le am. Mi-a spus că merge la Pitești la înmormântarea unui prieten mort de covid. Gând la gând cu bucurie, mi-am spus cinică. Era cel mai bun moment să îmi spună asta. M-a întrebat ce fac. Am enumerat câteva treburi banale ce le aveam de făcut.
- Cam tușești! Ești răcită! a spus moale. Ai grijă de tine!
- Am transpirat la muncă în grădină. Am băut apă rece din frigider... Am răcit un pic.
- Ai grijă de tine, mi-a șoptit iar și a închis.
După el m-a sunat pe messenger prietena mea, Cristina, din Italia. Când mi-a văzut fața de bocitoare profesionistă la înmormântări; de la durerea de cap și ochi lăcrimam continuu și părea că plâng; a înțeles imediat ce am. Mă bocea așa pe viu.
- Vai, de mine! Uite ce față ai! Uite cum arăți! Vai, de mine, asta îți mai trebuia!
- Oprește-te, Cristina! Încă sunt vie! Nu mă boci ca pe un mort! Păstrează-ți bocetele pentru când va fi cazul! am oprit-o făcând haz de necaz.
Cât am mai vorbit cu greu se putea stăpâni să nu revină la câte un oftat măcar, dar eu o opream. O făceam și să râdă. I-am spus să îi spună fiicei ei, ce urma să vină să mă ia la masă în oraș, să nu mai vină.
După ce a închis a sunat-o pe prietena noastră comună, Antonica, ce este asistentă la spital, care s-a lovit de virus exact cu primul val, în martie, și i-a spus că este posibil să îl am. M-a sunat imediat. I-am descris ce semne ale bolii am. Ea a sesizat că respirația mea nu este tocmai în regulă. Din toate semnele bolii cel mai greu era de suportat durerea din piept ca un pietroi ce apăsă și durerea din spate din josul omoplaților, pe care o percepeam ca pe un obiect ascuțit înfipt acolo. Mi-a spus ce medicamente să iau pentru întărirea sistemului imunitar. Dacă nu are cine să mi le aducă, s-a oferit să mi le aducă ea. I-am spus că am să rog un frate să o facă. A rămas să ținem legătura și să apelez la 112 doar dacă apare insuficiență respiratorie gravă. În aceeași zi a venit fratele meu, Adrian, și mi-a adus medicamente, lămâi și pâine. Am stabilit telefonic să lase sacoșa în drum și eu voi merge să o iau. A lăsat-o doar deschizând ușa mașinii și punând sacoșa jos. M-am simțit ca un ciumat sau ca o leproasă văzându-l cum întinde mâna să pună sacoșa pe pământ, dar asta era viața. Prioritatea mea era să nu răspândesc boala mai departe, deși eu habar nu aveam de unde o luasem. Alt frate, Sergiu, voia ceva de la mine din garaj. I-am spus să vină, să intre, să își ia ce îi trebuie, dar să nu intre în casă. M-a certat și mi-a spus că nu se teme. I-am răspuns: Nici eu nu mă tem, dar trebuie să îi protejezi pe cei din jur! Gândește-te la soție și copii! Nu intra în casă!
A sunat iar Titus spre seară. Avea o voce ce mirosea a moarte.
- E groaznic! Absolut groaznic, cum l-au dus! Am stat în mașină la distanță și am privit. Direct la cimitir și fără slujbă! Dat rapid în groapă și pus pământ pe el! șoptea și eu mă simțeam minunat să aud cum se fac înmormântările de covid tocmai în ziua când constatasem că este posibil să am și eu virusul.
- Noi, la Suceava, am învățat, cum se moare de covid și cum sunt înmormântările în martie.
Mi-a spus să am grijă de mine și a închis.
În fiecare zi apăreau semne noi ale bolii și tot mai ciudate. Tusea mă chinuia și respiratul era șuierător ca la asmatici. Luam medicamente, mă forțam în fiecare zi să mă ridic din pat, să îmi fac treburile și nu îmi era frică deloc. E drept că nu cred că am ajuns în forma cea mai rea a bolii. Era o formă suportabilă. Puteam munci în grădină și îmi făcea bine să stau la soare în fiecare zi, dar renunțam când transpiram tot și când de-abia mai puteam să îmi mișc mâinile sau picioarele. Cel mai greu era că nu putea veni nimeni la mine și nici eu să ies. Mâncarea și cele necesare mi se lăsau rudele la poartă.
Era vineri în aceeași săptămână. Credeam că ce era mai rău a trecut. Mirosul și gustul mi-au revenit puțin, dar nu suportam mâncarea. Îmi provoca greață. M-a sunat fiul meu cel mic. Am vorbit vrute și nevrute. M-a apucat un acces de tuse sufocant, ca la asmatici. Am dat să închid, spunând că vorbim mai târziu, dar fiul meu s-a panicat și a țipat:
- Mama, să nu spui că ai...!
Am respirat adânc încercând să îmi potolesc tusea. La naiba, mă sufocam și muream și de ciudă că mi s-a întâmplat asta tocmai când vorbeam cu fiul meu.
- Mama, răspunde!
- Da, am avut. Nu mi-am făcut testul, dar am avut toate semnele bolii. Ce a fost mai rău a trecut! Crede-mă! vorbeam pe cel mai calm ton cu putință și mă simțeam îngrozitor că mi-am panicat fiul. A trecut, Sebastian! Sunt bine!
- De asta tușești așa!? Trebuia să ne spui, mama!
- Sebastian, a trecut! Sunt bine!
Cu calm i-am povestit tot ce am luat și făcut, că am miros și gust, că am fost în permanență în legătură cu prietena mea de la spital și, dacă situația se înrăutățea, aș fi sunat la salvare.
- Mama, trebuia să ne spui! De acum te sun în fiecare zi!
- Sebastian, ți-am spus în primăvară și ție și lui David, că tot ce îmi doresc este să nu vă atingă molima asta pe voi, că dacă ar fi să vină la mine, plec împăcată și am să vă veghez din cer, că nu vreau să plângeți și că nu aș suferi pentru felul în care se fac înmormântările. Cât despre pomană, nu cred în parada și risipa făcută cu fast. Dați din când în când mâncare și haine celui mai oropsit dintre muritorii ce vă ies în cale așa cum știți că fac eu...
- Da, mama, și eu te-am ascultat și ți-am răspuns că poate e bine să faci și un control la cap! a țipat băiatul meu.
- Gata cu boceala! Sunt bine! A trecut! Să nu îl panichezi și pe David!
- O să te sun și mâine și în fiecare zi, mama!
Ți-ai găsit să mă asculte. Imediat m-a sunat David. L-am liniștit că sunt bine.
În aceeași zi de vineri a sunat Titus. Vorbeam și la un moment dat m-a întrebat:
- Luminița, tu tușești cam mult. Să nu îmi spui că ai...
Nu puteam să îl mai mint.
- Am avut. A trecut.
- O, my God! My God! exclama panicat. Nu a trecut! Cu sistemul tău imunitar nu a trecut; știu sigur.
- A trecut. Sunt bine, i-am răspuns și i-am explicat și lui tot ce am făcut la fel cum le spusesem și copiilor. Și în plus nu mi-e frică! Deloc! Oricum murim într-o zi...
- A fost vorba că îmi spui imediat dacă apare o problemă, a șoptit cu reproș în voce. Apoi a adăugat: Cu atitudinea asta sigur ajuți organismul să lupte... Mă bucur că nu te-ai panicat și că nu îți este frică.
- Mi-am dat seama că nu am gust și miros în lunea aceea când tu erai supărat că ai mers la înmormântarea prietenului tău... Ce ai fi vrut să fac!? Să îți spun atunci că am și eu semnele bolii!?
- Deci ții legătura cu prietena ta de la spital... Iei medicamente pentru întărit sistemul imunitar. Ok. Uite cum faci pentru problema cu respiratul, care nu e rezolvată după părerea mea, și nu vreau să ajungi la terapie intensivă. Ieși dimineața afară, când răsare soarele, îți acoperi presând nara dreaptă cu mâna stângă și tragi aer în plămâni mult, mult de tot, până ți se umflă abdomenul. Îl ții câteva secunde. Îl dai afară foarte încet pe aceeași nară. Apoi repeți exercițiul de respirat cu nara cealaltă. O faci de vreo cinci-șase ori cu fiecare nară. Obligatoriu la răsăritul soarelui. Promite-mi că faci!
- Promit! i-am răspuns.
Am început să fac exercițiul de a doua zi, mai ales că tusea era tot mai rea, iar durerea din piept ca o piatră, ce te apasă, nu dispărea. Și în spate, între omoplați, în partea de jos, durea de parcă aveam înfipt un corp străin. Durea tare când făceam exercițiile de respirat. Parcă mi se rupea diafragma și între coaste aveam praf de sticlă. Durerea persista și când nu mai respiram. Durea tot timpul. I-am spus lui Titus că nu mai fac, că doare prea rău.
- Continuă! Nu te opri până nu dispare durerea! Dacă doare înseamnă că acolo e problema!
M-am miorlăit că nu mai vreau să fac exercițiul de respirație, că doare prea rău. A țipat la mine:
- Atunci poate e mai bine la terapie intensivă! Nu te doare de la respirație! Te doare că e o problemă la plămâni! Continuă până când dispare durerea! Dă-mi numărul de telefon al prietenei tale de la spital! Vreau să vorbesc cu ea!
- Nu îți dau! Nu mă duc în spital! Acasă am o șansă să trăiesc! La spital mor sigur!
El a început să râdă amar auzindu-mă.
- Cred că România e singura țară din lume unde oamenii nu se duc la spital că le e teamă că acolo mor sigur! În restul lumii oamenii fug acolo să fie salvați! a spus și a adăugat: Continuă exercițiile de respirație în fiecare zi la răsăritul soarelui! Dacă e nevoie, te sun eu în fiecare dimineață și te scot afară să le faci!
- Nu este nevoie! Promit că le fac!
Durerea a dispărut treptat cam după opt zile de exerciții, dar eu am rămas cu obiceiul de a face acel exercițiu de respirație în fiecare dimineață. Le-am spus și tuturor cunoscuților și rudelor să îl facă, dar e alegerea lor dacă o fac sau nu.
...
Am continuat să scriu în toate acele zile de boală și izolare. Mă uimea și pe mine ce face creierul meu din acea poveste ce se întindea tot mai mult. Îmi propusesem să scriu câteva episoade, ca un jurnal de călătorie, dar creierul meu nu mă asculta, ci scria un adevărat roman tot mai întins și scris dintr-un foc. Cu Titus vorbeam în fiecare zi, ca să vadă cum sunt cu sănătatea, despre ceea ce fac, chiar și despre scris, dar nu mi-a mai spus niciodată să modific ceva la text sau cum să scriu. Tot ce îmi spunea cu o undă de regret, modestie și tristețe în voce era: Mă faci mai bun decât sunt... Eu îi răspundeam râzând: Așa te-au văzut ochii mei, dar e posibil să nu văd bine...
Era mijlocul lunii august. Boala trecuse și trecuse și perioada mea de autoizolare impusă. Ieșeam câte puțin, dar eram încă bleagă. Boala lăsase unele sechele. Oboseală, transpirație anormală, dureri de cap și de ochi, somnolență. Îmi împărțeam viața între scris, muncă în grădină, făcut gemuri, dulcețuri, siropuri și compoturi. Mă simțeam vindecată de durerea iubirii pierdute. Prietenia cu Titus și scrisul îmi făceau bine. Habar nu aveam că ceea ce postam pe facebook va deveni parte din povestea mea, pe care o scriam, și că va face ca trecutul să vină peste mine ca un val de uragan năucitor ce înnebunește un suflet așa cum înnebunește valurile mării.
Să o iau încet... O doamnă pictoriță dintr-un oraș din România mi-a scris pe messenger că a citit toate episoadele postate până atunci și că trebuie să îmi dea un dar de la cineva, de la un admirator, pe care nu l-am întâlnit în viața reală. Am început să tremur citind. Când a scris numele omului și țara m-am simțit cum alunec moale lângă pat cu telefonul în mână.
...Trăiește! Trăiește! Trăiește! îmi vuia în cap și eu mă miram că nu îmi explodează inima, ce mi se zbătea nebună în piept sub forța acelui cuvânt ce mătura tot ca un ochi al uraganului.
...V-am citit toate episoadele AȘA MĂ CERTA BUNICA și mi-am dat seama cine este samuraiul despre care ați aflat că a murit. Vă iubea atât de mult... M-a contactat în octombrie anul trecut. Voia să vă fac un tablou, pe care să vi-l aducă în dar de Crăciun. Mi-a trimis niște poze din țara unde locuia. Am ales împreună un tablou cu stânci, citeam ce îmi scrie doamna și mă miram că mai sunt vie, că nu m-am dezintegrat.
...Deci nu trăiește! Tabloul l-a comandat în octombrie anul trecut. Acel octombrie când mi-a cântat manele pe messenger făcând parodie ca să mă facă să râd, acel octombrie când mă îndemna să scriu mai repede la romanul CĂRĂRI ȘI DESTINE ca să îl termin odată, acel octombrie, când râdea de mine că trăiesc numai din pomană, după ce îi spuneam că iar am fost la praznic prin sat, acel octombrie când iubirea dintre noi, deși tulburată de accesele lui de furie incontrolabilă și cruzime gratuită, născută din senin, era încă vie, adevărată și eu credeam în ea și că poate birui distanțe și soartă..., că poate birui tot, gândeam și eram ca un mal de pământ luat la vale de puhoaie. O clipă am crezut că trăiește, după ce știam că e mort, apoi am realizat că e totuși mort. Am dus mâna la inimă și i-am cerut să reziste, dacă poate.
...Până la urmă am ales două tablouri. Unul cu stânci – cel trimis de el într-o poză – și un portret al dumneavoastră făcut după o poză de pe facebook. Trebuia să vină să le ia și să vi le aducă de Crăciun. Nu știu ce s-a întâmplat... Nu a mai venit. Vă trimit corespondența dintre mine și el. Vă iubea atât de mult..., citeam și mă miram că sunt vie.
Știam care este tabloul cu stânci. Era prima poză cu el, pe care am văzut-o și i-am spus ceva despre: Un viking viteaz între pământ și cer, între stânci și ocean... Cu suflet terciuit, cu trupul tremurând din toate încheieturile, citeam corespondența dintre doamna pictoriță și samurai, în care vorbeau despre mine. Nu e plăcut deloc să primești un dar și un mesaj de dincolo de moarte. Ca prin ceață sau răzbind de dincolo de niște valuri furioase ce mă înghițeau îl auzeau pe Titus cântându-mi în mașină „Ciobănaș cu trei sute de oi” și apoi explicându-mi că textul cântecului este un mesaj de dincolo de moarte. Eu primisem un mesaj de dincolo de moarte și nu eram bine deloc. Tot ce îmi doream era să nu mai doară și să mă prind de ceva sigur când totul în jurul meu era val zdrențuit și durere.
...Trebuie să vă trimit tablourile. Sunt ale dumneavoastră. El le-a comandat. Știam și de proiectul lui legat de scrisul dvs. Am tot așteptat să vină el, dar după ce am citit ce ați scris, acum știu că nu mai vine, că a murit. Îmi pare atât de rău pentru dvs. Știu că era dur, dar vă iubea imens... continua doamna să îmi scrie și eu îi percepeam cuvintele ca un cuțit răsucit într-o rană profundă, adâncă, sângerândă și de moarte.
Nu îmi trimiteți nimic! Nu vreau! am reușit să îi scriu.
Trebuie să vi le trimit! Domnul asta și-a dorit. Sunt ale dumneavoastră, mi-a răspuns.
Am acceptat, i-am dat adresa și m-am prăbușit ghemuită pe covor. Ficatul mă durea iar tare, deși făcusem luni întregi de tratament. Nu percepeam nimic din jur. Durerea era ca un ocean ce mă înghițea și mă trăgea în adânc și eu voiam să ajung cât mai la fund că poate exista un punct în care nu mai simțeam durerea aceea atroce. Șopteam: Ce ai făcut, iubirea mea frumoasă!? Unde ești!? Nu pot primi un dar de la tine de dincolo de moarte!! Nu pot!! Te-am iubit de nu mai sunt eu. Iubirea ta m-a recreat. Sunt așa cum ai vrut tu să fiu. Am slăbit. Mi-am lăsat părul lung. Râd așa cum îmi spuneai tu să râd... Și ce să fac cu mine, renăscută așa din iubire pentru tine, când tu nu mai ești!?
Peste câteva zile am primit înștiințare de la poștă ca am un pachet. Primul gând a fost că mi-e imposibil să mă duc să îl iau, să se ducă înapoi, dar m-am răzgândit amintindu-mi că i-am spus doamnei pictorițe că îl primesc.
M-am dus la poștă făcând pași cu greu pe drum. Deși poșta e aproape de casa mea, drumul mi s-a părut nesfârșit de lung. La emoția intensă că primesc un cadou de la „fantoma mea dragă” se adăuga și urmele bolii. Dacă îmi amintesc bine, cred că atunci am ieșit prima dată de acasă după o lună de izolare.
Mi-am pus masca pe față înainte de a intra. Am salutat, mi-am scos pixul din geantă să semnez cu el, pentru a nu pune mâna pe pixul angajaților, și am așteptat să mi se aducă pachetul. Un poștaș a adus din spate un pachet destul de mare, dreptunghiular și a vrut să mi-l dea pe gemulețul de la ghișeu, dar nu încăpea. A venit pe afară cu el și mi l-a dat glumind, căci dedusese că în pachet era un tablou:
- V-ați comandat portretul?
Am mormăit un nu anemic. Eram atât de acră că nu a mai întrebat nimic. M-am întors cu fața la ghișeu să semnez o hârtie întinsă de doamna dirigintă. Îmi zâmbea cald indicând cu degetul unde să semnez. Am dus pixul meu spre acel loc, dar nu reușeam să semnez. Mâinile îmi tremurau atât de tare că de-abia puteam ține pixul. Am încercat să mă concentrez și să reușesc să mâzgălesc o semnătură. Nu reușeam.
- Îți este rău?! Ești lividă... Să îți dau apă?!
- Nu. Mulțumesc! am răspuns și m-am forțat să fac o semnătură chinuită pe chitanța albă.
Diriginta mă privea cu ochii măriți.
- Sigur ești bine?!
- Da, sunt bine. Pachetul e un dar de la un mort, am dat o explicație cretină. Era totuși reală, dar suna cretin.
Diriginta a privit lung spre pachetul, pe care îl luasem în brațe, după ce am semnat hârtia. Avea ochii măriți. Și-a mutat ochii de pe pachet spre mine.
- Cum să fie mort?! E o femeie cea care ți-a trimis pachetul. A murit după ce l-a trimis, în astea două zile?
Of, ce toantă sunt! Cine m-a pus să vorbesc! Puteam să nu zic nimic și să ies din poștă. Acum trebuia să lămuresc situația ca să nu rămână diriginta cu părerea că am luat-o razna.
- Un admirator al scrisului meu, pe care nu l-am întâlnit niciodată în viața reală, mi-a comandat două tablouri în octombrie anul trecut. Acum au ajuns la mine de la pictoriță, dar bărbatul ce le-a comandat a murit la începutul lunii iunie. De asta am spus că e un dar de la un mort.
- Waw! Ce poveste! Doar unei scriitoare i se poate întâmpla!
- Da. E o poveste. Doar unei scriitoare..., am șoptit moale, am salutat și am ieșit la aer.
Afară am dat imediat masca jos și am tras aer adânc în piept. Nu puteam respira și nu de la virus, căci trecuse. Inima îmi bătea în gât sufocându-mă și pachetul cu tablourile îmi mușcau ca un foc mâinile, cu care îl duceam. Deși pare absurd, sufletul meu considera că darul e venit direct de la samuraiul de peste mări și țări, nu de la pictoriță. Am ajuns acasă. Am intrat în hol și am încuiat ușa după mine. M-am pus jos pe covor cu pachetul ce avea înălțimea mea, așa cum stăteam ghemuită, și, legănându-mă că o toantă, am început să vorbesc cu el.
...Nu o să te desfac. Nu pot. Nu vreau nimic din trecut. Nu pot privi tablourile. Știu că este tabloul cu el lângă stânci. Mai este și unul cu mine, dar nu vreau să mă văd pictată. Nu vreau!...
...Știu că ai îndoieli. Știu că nu crezi, dar m-am săturat să repet că nu mă voi ține de cuvânt, doar dacă mor sau mi se întâmplă ceva grav. De câte ori te vei întreba de ce o fac ascultă melodia celor de la KERI&NIMENI ALTU „Tare am fost”. Mă reprezintă. Îți spune totul despre mine, am auzit venind din pachet sau din capul meu cuvintele samuraiului.
...E poezia PACE de Virgil Carianopol, i-am spus atunci, după ce am ascultat melodia ce era într-adevăr tulburătoare. Apoi, partea a doua a melodiei, erau, probabil, versurile cântărețului.
Sprijinită de pachet auzeam melodia și versurile:
„Tare-am fost, un om ca nimeni altul,
Un sucit mereu, un strâmbă drum,
Mi-am dorit, când eram jos, cu-naltul,
Iar de-acolo, unde sunt acum.
Toată viața mi-o trăii bolnavă.
Am fost mare, doar când eram „mic”.
Am suit când am căzut din slavă
Și-am căzut voind să mă ridic.
N-am cerut la nimeni niciodată,
Chiar de-a fost să rabd, în viața mea.
Am dat totul fără nicio plată,
Nevoind nimic să mi se dea.
N-am lovit în nimeni. Mai-nainte
Am izbit în mine pentru a ști
Cât ar fi durerea de fierbinte
Pentru-acel pe care l-aș lovi.
Am trecut prin toate totdeauna
Ne-nsemnat, mereu un suferind,
Un vulcan, afară stins într-una,
Înăuntru, însă clocotind”...
După poezia lui Virgil Carianopol mă tulburau și versurile cântărețului:
„Mă simt de parcă aș fi fost plecat din viață
Și m-am întors ca soarele într-o dimineață.
Ca de la tată la fiu în clipe grele
Îți ofer acum bandajele mele...”
...Nu, samurai, eu nu o să privesc tablourile. Nu pot. Și nu îți ofer bandajele mele, că pe suflet nu poți pune bandaje. Îți ofer sufletul meu terciuit și îți spun: Uite ce ai făcut din el! Te caracterizează și te reprezintă versurile poeziei lui Virgil Carianopol!? Mai citește-le încă o dată... Fii foarte atent la cuvintele: „N-am lovit în nimeni. Mai-nainte / Am izbit în mine pentru a ști / Cât ar fi durerea de fierbinte / Pentru-acel pe care l-aș lovi”, vorbeam singură și îmi ștergeam nasul și ochii cu mâna. Nu voiam să văd tablourile, nu voiam să primesc răspunsuri, nu voiam explicații. Nu ar mai fi contat nimic... Acum, după atâta durere, și dacă vii, tot plecat rămâi... Tu ai ales să te ascunzi în moarte. Nu te mai poți întoarce, samurai...
Am terminat cu plânsul și cu vorbitul cu pachetul meu cu tablouri și prin intermediul lui cu samuraiul despre care habar nu aveam unde și cum era, dacă era viu sau mort...
Am început a râde spre amintiri frumoase...
Îl vedeam cântându-mi parodiind manele, recitându-mi „La Steaua” sau reproducând magistral o secvență din filmul „CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”, ecranizare după romanul lui Marin Preda, în care un gardian analfabet trebuie să numere deținuții, dar nu înțelege și nu știe cum să scrie un număr din patru cifre. Samurai o interpreta exact ca în film jucând pe rând rolul fiecărui personaj schimbând intonația și mimica feței pentru a fi pe rând ba gardianul tâmp, ba chipul inteligent, dar resemnat, trist și îngrozit al deținutului bătut și în final chipul inteligent ironic al altui deținut, ce intervine pentru a salva viața celui călcat în picioare. Îl vedeam cu ochii minții jucând pentru mine acea secvență din film...
...
- Următorul! cere gardianul făcând pe impozantul, dar cu fruntea teșită și ochii porcini, ce demonstra cât creier are. Samurai își încrețea fruntea înaltă, își stingea inteligența din ochi, punea dispreț și aroganță pe chip, când rostea acest singur cuvânt pentru a intra în pielea gardianului.
- 1753, răspunde un firicel de voce. Fața samuraiului se schimba complet și era alt personaj. Inteligent, dar speriat, nelămurit, confuz.
- Ce zici?! se miră gardianul, de parcă numărul rostit l-a lovit în moalele capului și i-a distrus și cei doi-trei neuroni, pe care îi avea.
- 1753, repetă deținutul.
- Ia vino tu încoa! Ce ai spus?! țipă gardianul rănit rău de răspunsul deținutului.
- 1753, repetă nelămurit și terorizat deținutul. Nu greșea cu nimic. Acela era numărul lui.
Gardianul îl lovește năpraznic, îl calcă în picioare și îl înjură.
- Tu-ți bisăii mă-ti să-ți f..! Îți bați joc de mine?! Vrei să mă induci, fir-ar mă-ta al dracului de bandit! Te omor! Aici mori!
- E 17 cu 53, spune un alt deținut, ce asista la scenă, și deja știa că gardianul nu înțelege și nu știe să scrie numere de patru cifre, ci doar numere cu două cifre, și în felul acesta îl salvează pe cel ce gemea pe jos călcat în picioare.
Fața samuraiului era fenomenală, când juca rolul celui ce își salvează tovarășul de suferință. Se citea pe ea milă, dispreț, neputință, resemnare, lehamite de toate, dincolo de ochii vii, inteligenți. Tot fenomenală era când juca pe rând fiecare rol.
- Păi, așa, vezi! F...-vă mumă în cur de reacționari! pronunță fericit gardianul , se duce la masa cu registrul unde trebuia scris numărul și, după ce îl scrie pronunțând rar „șaptesprezece” și „cincizeci și trei” așa cum scriu copiii de clasa întâi, le spune deținuților politici, toți intelectuali de elită, dându-le lecții:
- Învățați, mă, să vorbiți românește, f...-vă muma în cur de haimanale!
...
Când termina de jucat secvența din film râdeam în hohote, dar aveam și lacrimi în ochi. Era o secvență, în care era pusă toată deșertăciunea vieții omenești, o secvență după care puteai filozofa ore în șir. Condiția omului de elită dat pe mâna unei brute, ce se crede Dumnezeu... Ironia dureroasă a faptului că, unul ce nu știa să scrie un număr format din patru cifre, le spune unor intelectuali de elită, ajunși deținuți politici, să învețe să vorbească românește ca el, căci el era cel deștept și ei niște haimanale.
Sufletul meu a trecut la altă amintire...
În cursul unui dialog și-a schimbat rapid mimica feței, a făcut pe nevinovatul, nu inocent, ci prost-viclean, și a întrebat: „Eu nu pot ca să știu. Poate Cuțui să mai știe ceva...”
Eu îl priveam nelămurită. Nu știam ce e cu replica aceea. El m-a întrebat râzând:
- Din ce carte este, doamnă scriitoare?
M-am gândit un pic. Replica îmi era cunoscută. Am căutat un pic prin creier și am exclamat:
- Baltagul, de Mihail Sadoveanu!
Când nu vorbeam despre cărți și filme și când nu improviza câte un mic spectacol pe messenger pentru mine, ne certam pe marginea cărților mele. Nu îi plăcea cum am scris despre istoria românilor, domeniul la care el era AS. Mă ironiza că am exagerat, că am hiperbolizat, că nu aveam ca popor meritele, pe care susțin eu când scriu, că le-am avea. După o astfel de discuție aprinsă cu el am scris textul „Eu văd măreția”. După ce l-am postat pe facebook, ne-am contrazis iar. El a fost foarte furios despre felul cum am redat discuțiile dintre noi doi pe tema istoriei. Eu am râs și i-am spus că nu cedez de la punctul meu de vedere și la modul meu de a scrie oricât m-ar critica el.
Stând pe covor cu pachetul cu tablouri în brațe mi-am amintit exact ceea ce mi-a spus el atunci:
- Eu nu sunt în România și nu am de gând să vin să trăiesc acolo, dar să ne ferească Dumnezeu de o catastrofă, de un dezastru natural! Statul român nu este deloc pregătit și organizat pentru asta. Va fi ca pe front! Scapă cine poate! Luminița, să ții minte ce ți-am spus eu acum! Să ne ferească Dumnezeu de o catastrofă! Atunci să te văd eu cum mai scrii și cum mai lauzi România!
Am scâncit și am strâns tare pachetul la piept. Am realizat că întreg pământul era cuprins de o catastrofă naturală și fiecare țară făcea ce putea. Nu erau românii cei mai năuci în a se organiza pe timpul pandemiei. Toate țările erau nepregătite pentru așa ceva și învățau din mers... În plus el a murit. Eu am învățat să trăiesc ca o pasăre... Ce mult timp a trecut de când discutam cu el despre istorie și îmi vorbea despre Ioan Vodă cel Viteaz și moartea lui cumplită provocată de trădarea boierului Ieremia Golia și cum a rămas vorba: Trădare, numele tău e Ieremia... Și ce multă viață și dor am trăit... Și ce mult m-am schimbat...
Doamne, ce râdea de mine, de câte ori îi spuneam că am fost la praznic în sat! Îmi zicea că trăiesc doar din pomană, că în fiecare zi merg la praznic. Eu explicam supărată că nu este adevărat. El mă tachina și mă întreba, dacă mi-au dat mâncare și acasă. Eu mă supăram foc și țipam că nu este adevărat, dar tocmai când o făceam, am mușcat o gură dintr-un colăcel împletit, pe care îl aveam pe masă lângă o farfurie cu două ochiuri, din care mă pregăteam să mănânc, când a sunat el. A râs straniu privindu-mă cu ochii lui căprui negri.
- Ce ai în mână?! m-a întrebat.
- Ce să am?! Nu vezi!? Colăcel. Mi-e foame. Am scris continuu de azi dimineață și nu am mâncat nimic. Știi că uit să mănânc, când mă apuc de scris. Când ai sunat mă pregăteam să mănânc două ouă și colăcelul acesta.
- Aha! Așa deci... Și de unde ai colăcelul? a întrebat stăpânindu-și râsul.
- De la praznicul de ieri! am răspuns și am mai mușcat o gură, după ce am gustat și din ochiuri. Îmi era foame rău. Scrisesem toată ziua și am uitat să mănânc.
- Păi nu ai zis că nu ți-a dat mâncare acasă!? Uite că ți-a dat, mincinoasă ce ești! mi-a spus și rădea în hohote, cu ochii strălucindu-i de fericire, și cu barba neagră tremurându-i de la râs. Adora să mă tachineze.
- Păi nu mi-a dat mâncare acasă! Acesta e colăcel! Așa se dă la toată lumea! explicam eu ca o deșteaptă ce sunt – scuze, mă cred, nu sunt – în încercarea de a-l potoli, dar ți-ai găsit. Oricât explicam el râdea și mai tare și mă tachina.
- Ce scriitoare ești tu că mănânci numai de pomană!? De câte ori vorbim îmi spui că trebuie să mergi la praznic! Mai vii și cu mâncare acasă! Vai de capul tău!
- Încetează! Nu merg în fiecare zi la praznic! Doar în câte o sâmbătă și când sunt chemată!
- Ce mănânci?! întreba el cumva inchizitorial. Colăcel, răspundea tot el. E de la praznic? Este! Q.E.D. ca la problemele de geometrie, doamnă scriitoare! îmi făcea el o demonstrație de logică întreruptă de hohote de râs.
Gata. M-am înfuriat. Trebuia să îi plătesc cu aceeași monedă așa că i-am spus.
- Ai zis că vrei să vii în România, nu!? Eu de regulă îmi primesc cititorii sau admiratorii scrisului meu sub nuc. Îi servesc cu cafea și dulceață. Dar pentru tine o să fac o excepție.
- Waw! a exclamat el visând.
-Nu te duc să vezi muzeul de la școală din clădirea fostului pichet de grăniceri dintre regat și Imperiu austro-ungar din satul meu, chiar dacă ești pasionat de istorie, nici la Labiș nu te duc cum am promis, și nici la mormântul lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul tău preferat din istoria românilor, pe care îl consideri adevăratul făuritor al României moderne – aici sunt și eu de acord cu tine – și cu care țara aceasta a fost și este nedreaptă ridicând osanale și statui pentru regi străini și pe el lăsându-l într-un con de umbră… Nu fac nimic din toate astea! Le las pe mai târziu…
- Și ce ai de gând să faci? a întrebat samurai, în ochii căruia vedeam că pălește nirvana.
- Te duc la un praznic. Mă interesez ce praznic este în sat și frumușel mergi la praznic… Sper să fie la biserică. Sper să fie lume multă. Te așez la masă între două bătrâne haioase foc și la care țin mult și le rog: Nu vreți să îi spuneți domnului acesta niște bocete de la înmormântare așa cum mi-ați spus și mie!? Din alea frumoase, cu suflet… Săracul, trăiește de mult la mii de kilometri distanță de România și a uitat de toate rânduielile. Vreau să îl reconectez cu spiritul românesc…
Ce zici!? O să Reușesc să îți resetez creierul!? Bocetele sunt primul test. A, și nu am terminat cu tine! Mai urmează alt test. După ce te ridici de la masă, le rog pe bucătărese să îți dea un pic de mâncare și acasă, că nu te-ai săturat. Le zic: A venit de departe! E mare! E solid! Nu s-a săturat cu cât i-ați pus în farfurie… Să vezi cum o să vii pe drum cu punguța de mâncare și cu colacul în mână și o să îți amintești de viața în România, și o să îți placă, și după ce treci de toate astea vedem ce facem cu muzeul, cu Labiș, cu mormântul lui Cuza…
Credeam că mi-am ofilit prietenul, că l-am blocat, dar ți-ai găsit! Imediat a continuat intrând în jocul meu, dar făcând un cu totul alt scenariu.
- O să le spun fetelor de la bucătărie că le rog să îmi dea mai multă de mâncare… O să cerșesc. O să îmi curgă scuipat din gură. O să mă milogesc: Vă rog, dați-mi ceva să mănânc și acasă! Eu eram boschetar în gară în Suceava. Cerșeam, mă drogam - eram aurolac. M-a găsit doamna Luminița – scriitoare, miloasă, sufletistă – m-a căutat la ceea ce era mâncarea ei din farfurie înainte de a fi ochiuri și a văzut că sunt bun și m-a luat la ea! Puneți-mi de toate! Mai vreau! Dar niște cartoane nu aveți!? Eu nu pot dormi pe cerceafuri. Doamna vrea, dar eu nu! Eu sunt învățat să dorm pe cartoane! Dați-mi și niște cartoane! Mai puneți un pic de mâncare! Mai vreau un colăcel!
A câștigat el. Eu am renunțat la luptă. Rolul de cerșetor îl juca la fel de bine ca și rolurile personajelor din filme sau cărți. Era fenomenal când voia și când nu era crud, cinic, rău și cu furie stârnită din senin.
...
După povestea cu cerșitul, mi-a venit în inimă o altă amintire dragă...
El își ducea mâna la umărul lui drept și îmi șoptea: Într-o zi capul tău o să stea pe umărul ăsta... și eu mi-am făcut obiceiul să îl întreb din când în când: Ce face umărul tău? El își pleca fața spre umăr și se prefăcea că vorbește cu el. Apoi se prefăcea că ascultă ce îi șoptește acesta și îmi răspundea: Zice că e dor de tine. Și tu ce îi răspunzi? intram eu în jocul lui, căci știam cât de mult îi place teatru.
- Îi zic să aibă răbdare. La Crăciun voi veni în România...
- Și are?!
- Nu știu, că nu îl mai întreb. Nu îmi pasă mie de dorul unui umăr, că eu nu cred în dor!
...
Odată își făcea griji că eram răcită.
- Muncești mult, scrii mult, te epuizezi. Ai mai și răcit. M-am săturat să îți spun să ai grijă de tine, mi-a spus.
I-am răspuns rapid făcând referire la o propunere de-a lui:
- Scutește-mă de grija ta! Pentru o noapte sunt bună și răcită!
Fața cu barbă și mustață, cu ochi căprui, ce i-au devenit negri, cu frunte foarte înaltă, pe care se săpa forma literei v în partea de sus, când era furios sau se concentra intens, i-a devenit o mască. Mă privea arzându-mă. Mă așteptam la un torent de furie oarbă. A început să râdă în hohote cu capul dat pe spate. Râdea din toate încheieturile ființei lui.
- Ce replică fenomenală mi-ai dat, doamnă scriitoare! șoptea când își putea potoli un pic râsul. Waw, ce replică! Cea mai bună replică a ta de până acum!
...
Am alungat alte amintiri ce năvăleau în mine ca apele unui baraj ce se rupe. Nu le mai puteam suporta. Nu știu de ce neîntrebat și fără rost mi-au înflorit în suflet versurile din „Odă în metru antic” a lui Eminescu. Nu le recitam, ci îmi erau arse în inimă cu un fier înroșit în foc: „ Nu credeam să-nvăț a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei înălțam visători la steaua / Singurătății. / Când deodată tu răsăriși în cale-mi / Suferință tu, dureros de dulce... / Până-n fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare. / .../ De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... / Pot să mai re-nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix? / Piară-mi ochii tulburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!”
Am răspuns versurilor din poezie ce îmi erau leac: Am învățat a muri... Am înțeles iar, dacă mai era nevoie, voluptatea suferinței și dulceața ei... Vreau să renasc ca Pasărea Phoenix. Nu las ca iubirea aceasta să mă distrugă. Am ars. Și am renăscut. Pe el îl port în mine. O parte din mine sunt eu cea creată de el și de iubirea ce i-am purtat-o. Pot muri liniștită. M-am redat mie...
M-am ridicat de jos liniștită, împăcată și am dus pachetul nedesfăcut într-o cameră nelocuită a casei. Hotărâsem să nu îl desfac. Să las trecutul să fie trecut. I-am scris doamnei pictorițe un mesaj: Mulțumesc! A ajuns pachetul! Vă rog să mă iertați și să mă înțelegeți, dar nu pot să îl desfac... A venit răspunsul ei: Înțeleg! Nu am ce să vă iert.
Mi-am schimbat hainele și m-am pregătit de muncă în grădină. Voiam să fac ceva greu, ceva care să mă epuizeze în asemenea hal încât să nu mă mai gândesc la nimic. M-am hotărât că voi cosi toată ograda, apoi voi vedea ce voi mai face.
Nu am auzit deloc zgomotul cositoarei. Tot ce auzeam erau versurile lui Virgil Carianopol: „Tare-am fost, un om ca nimeni altul, / Un sucit mereu, un strâmbă drum, / Mi-am dorit, când eram jos, cu-naltul, / Iar de-acolo, unde sunt acum..... / N-am lovit în nimeni. Mai-nainte / Am izbit în mine pentru a ști / Cât ar fi durerea de fierbinte /Pentru-acel pe care l-aș lovi...” și știam clar că nu vreau niciun răspuns, că nu mai contează nimic. Era un capitol încheiat al vieții mele, căruia i-am pus cruce în clipa când nu am putut desface pachetul cu tablourile.
Seara eram frântă de oboseală. A sunat Titus. Mi-a spus că pleacă în America peste câte zile, dar că o să mă sune și de acolo ca să știe cum sunt. Când se va întoarce va veni iar după mine pentru o nouă excursie.
- Ce e cu vocea ta? Ești tristă? m-a întrebat.
- Nu am nimic, am mințit.
- Hei, Luminița, spune ce ai! Știi că pe mine nu mă poți minți! a exclamat el.
I-am povestit rapid despre povestea cu pachetul cu tablouri. M-a ascultat în tăcere. Noblețea din el îl făcea să îmi respecte durerea.
- Mă bucur că nu ai desfăcut pachetul, deși e decizia ta. Oricând poți să îl desfaci... O să hotărăști tu când o să ai destulă putere pentru asta.
- Acum nu vreau și nu am!
...
Pachetul cu tablouri e nedesfăcut și acum.
Cu Titus am vorbit de câteva ori din America. Odată era cu niște prieteni la un grătar într-o pădure din Pennsylvania și râdeau fericiți. Unii din ei citiseră episoadele postate pe facebook despre excursia mea, altora le povestise Titus și se amuzau copios.
Nu știu când ne vom revedea. S-a întors în România, dar pandemia ține lumea pe loc. Nu știu câți și cum vom fi când va trece valul. Niciun plan nu mai e valabil. Mi-ar place să cred că vom fi mai buni și mai mult suflet, decât trup. Eu am învățat să trăiesc ca o pasăre. Acum învață și întreaga omenire să trăiască ca o pasăre... E lecția teribilă a anului 2020. E focul ce arde umanitatea. Sper că ea să treacă prin acest foc și să renască ca o Pasăre Phoenix. Acesta e rostul focului purificator. Să ardă tot ca să renaștem... Nu se poate altfel...
TRĂIEȘTE CA O PASĂRE
Când ți-e de cântat – cântă!
Când ți-e de iubit – iubește!
Fără așteptări, fără planuri, fără a crede în altul, fără visuri... dar mai ales fără regrete. Fii tu doar cu tine și când zbori, și când cânți, și când iubești. Ar trebui să-ți fie destul. Nu te lega de nimeni și nu crede în nimeni! Nu iubi ca să fii iubită! Asta poate da suferință... Iubește și atât! Nu cere! Nu pretinde! Nu aștepta! Nu regreta că ai avut încredere, căci nu e vina ta că celălalt nu s-a ridicat la înălțimea încrederii tale. Nu a putut mai mult. Nu e vina lui că tu ai în inimă un ocean ce cântă și el aude doar picăturile.
Când ți-e de plâns – plângi!
Când ți-e de murit din iubire – mori!
Dar fă-o singură. Nu e nimeni vinovat pentru plânsul tău și nici pentru moartea ta din iubire. A fost alegerea ta să auzi cântecul. Puteai să nu îl auzi. Puteai să treci mai departe nepăsătoare. Poate ai auzit o muzică pe care nimeni nu o cânta...
Iartă-ți dușmanii sau consideră că nu îi ai. Prin comparație cu durerea provocată de cei ce pretind că te iubesc sunt îngeri.
Trăiește ca o pasăre... fără așteptări... fără planuri... fără visuri... Și când vei învăța să trăiești așa, altfel vei înțelege visul, așteptarea, planul... După ce le omorî sau le vei lăsa să moară începe viața adevărată cu visuri de dincolo de vis, cu așteptări de dincolo de așteptări, cu planuri mai presus de planuri...
Trăiește ca o pasăre... fără... fără... fără...
...
Am scris un roman despre o călătorie de zece zile în Argeș lângă un om excepțional, pe care mi-a făcut viața onoarea să îl cunosc. Nu știu dacă va exista un volum doi și dacă ne vom mai revedea, dar vorbim la telefon zilnic, despre scris, despre viață, despre cărți. Mai întâi trebuie să îl scrie viața și apoi eu. Așa mi-am petrecut eu timpul în anul pandemiei, făcând ceea ce mă face fericită, adică scriind. Când va fi publicată ca și carte tipărită, se va numi SAMURAI...
28.octombrie.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu