sâmbătă, 31 octombrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXXVII

 

M-am ridicat și m-am dus în casă. Am aprins focul la boiler cu câteva surcele. Am ieșit iar în prag cu o coșărcuță în mâini să aduc câteva lemne. M-am ciocnit în fața ușii cu tanti, pe care o lăsasem să facă treburile acasă. Venise să facă treburile de seară.

- Bună ziua, m-a salutat zâmbind. Te-ai întors? M-am speriat, când am găsit poarta descuiată. Apoi mi-a observat mâinile murdare și a adăugat: Deja te-ai apucat de treabă...

- Da, m-am întors. Scuze că nu am sunat să vă spun. Am și făcut câte ceva prin grădină. Cartofii trebuiau stropiți numaidecât. Deja erau mâncați de gândaci pe jumătate.

- Am văzut, dar am uitat să îți spun.

- Nu-i nimic. Mulțumesc că ați avut grijă de casă!

- Cu drag!

Tanti s-a dus să îmi aducă găletușă cu ouăle strânse de la găini, pe care le pusese pe ciment, la rece, în gang la grajd. Eu m-am repezit în casă și am luat banii cu care trebuia să o plătesc. I-am dat și ne-am târguit mult, că nu voia să îi ia. Mă iubea, am fost cu sufletul alături de ea, când a avut nevoie și îmi spunea că nu vrea să o plătesc. Cu greu a acceptat banii. I-am mulțumit iar pentru tot și a plecat mulțumindu-mi și ea.

Am dus lemne la boiler, am pus două pe foc peste surcelele aprinse și am fugit la găini să le fac curat. Am luat mai întâi câteva ouă din cuibar. Au sărit pe mine păduchi de găină. M-am dus repede și am făcut soluție în pompa de stropit contra păduchilor. Era ziua mea norocoasă! M-am trezit în Argeș, unde boierul Titus îmi făcea omletă, și mă culcam la Suceava, dar înainte de culcare, îmi forțam trupul și sufletul să revină la setările dinainte. Am măturat cotețul și am aruncat gunoiul cu lopata, peste gardul ocolului, la grămada de gunoi din dosul șurii. Am stropit tot cotețul și am împrăștiat apoi sub locul, unde se urcau găinile să se culce, câteva fărașe ce cenușă. Găinile se scaldă în cenușă și cenușa omoară păduchii – așa mă învățase soacră-mea în tinerețe. Am venit în curte. Arătam fantastic. Găinaț și pământ pe haine, păianjeni în păr, fața murdară și transpirată, mâini ca ale mumei pădurii...

...Dacă mă vezi acum, boierule, sigur îmi pupi mâna, am zis ironic, dar imediat am auzit în capul meu glasul lui Titus: Nu fi toantă! Știu cine ești și te prețuiesc orice ar fi!...

Urma să încui poarta și să mă duc în casă să mă spăl. La poartă m-am întâlnit cu tanti. Venise să îmi dea banii înapoi. A spus că nu îi vrea, că a avut grijă de casa mea de drag și din recunoștință. Am râs spre ea. Îmi aminteam că de câte ori cocea pâine îmi aducea o bucată caldă, după ce mă auzise vorbind într-o emisiune, la televizor, despre cât de mult iubesc să coc pâine.

- Nu îi pot lua! Ai uitat că mi-ai spus să culeg cireșele mari din cireșelul din ocolul găinilor, dacă se coc, cât timp ești plecată? Le-am cules. Au fost multe. Am făcut și compot și dulceață. Cireșele sunt scumpe..., îmi explica tanti și eu așteptam să termine, căci nu înțelegeam unde vrea să ajungă și ce treabă au cireșele în povestea asta. A continuat: Le-am cules. Ți-am lăsat o creangă să mănânci și tu, dar acum sunt cam trecute. Ajunge ca plată cireșele. Ține banii înapoi!

Vorbind mi-a întins ferm banii.

Eu râdeam în hohote. Femeia mă privea și nu știa ce să zică. Știam că mă iubește mult, că vine la mine pentru o vorbă sau un sfat de câte ori are vreo problemă. Mai știam că uneori îi este greu să mă privească, să mă înțeleagă, să se apropie de mine, căci nu înțelegea cine și ce sunt. Avea în comportamentul ei un fel de sfială. Așa cum o priveam râzând în hohote, cum stătea cu mâna întinsă spre mine, să îmi dea banii înapoi, mi-am amintit o întâmplare din urmă cu câțiva ani, înainte de a mă privi cu sfială ca pe un neînțeles. Era înainte de Bobotează. Ea era la mine. Vorbeam de ale noastre, când a bătut cineva la ușă de la intrare. Era un bărbat din sat, mai în vârstă, pe care îl cunoșteam din vedere, dar cu care nu am vorbit niciodată. L-am poftit în casă. Afară era viscol și ger. S-a salutat cu tanti; se cunoșteau bine; apoi mi-a luat mâna și mi-a pupat-o.

- Doamnă Luminița... Doamnă Luminița... Doamnă Luminița..., repeta cu lacrimi în ochi și apoi nu mai găsea niciun cuvânt, iar eu mă simțeam stânjenită, căci nu înțelegeam ce vrea și de ce se poartă așa.

Am dat să îmi trag mâna. El mi-a reținut-o.

- Sunt dascăl la biserică în Sasca Nouă. Am fost cu părintele cu Chiralesa. Acum am terminat de umblat și am venit direct la dumneavoastră să cumpăr cărțile. Dacă mă duc acasă, s-ar putea să cheltui banii așa că am venit direct! Vorbind bărbatul mi-a dat drumul la mână și a scos din buzunar un teanc de bani mărunți, exact așa cum îi primise de pe la casele oamenilor.

A fost rândul meu să îmi vină să plâng, dar mă stăpâneam cât puteam. Consideram că bărbatul acela îmi dădea cel mai mare premiu posibil pentru scris în condițiile în care nu primisem niciodată vreun premiu de la lumea culturală.

I-am scris dedicații pe cărți cu mâinile tremurând. Cât timp am scris, bărbatul mi-a povestit că deja mi-a citit cărțile, le împrumutase de la cineva, și că își dorea mult de tot să le aibă în casă, să fie ale lui. Mi-a vorbit și de alte cărți citite. Mi-a spus că are o bibliotecă destul de mare și m-a invitat la ei la masă în februarie, când era ziua soției, să îi cunosc întreaga familie. Mi-a spus că are trei copii mari, la casele lor – unul profesor, și alți doi, un băiat și o fată, ofițeri de poliție – și toți mi-au citit cărțile și ar vrea să mă cunoască. I-am spus că ținem legătura și că voi merge, dacă nu apare ceva neprevăzut. La plecare a fost același ritual cu lacrimi și cu ținut mâinile. A plecat. Tanti Maria, așezată pe lădița mea de lemne, dintre sobă și pat, a asistat la toată scena absolut mută.

- Doamne, cum te privea! a exclamat într-un târziu. Îi erai atât de dragă! De ce se purta așa?!

Nu știam ce să îi răspund. Căutam cuvinte potrivite și nu găseam.

- Mi-a citit cărțile. Iubește scrisul meu. Iubește scriitoarea din mine, am șoptit roșind.

- Și să se poarte așa!?... Să plângă în fața ta!?...

- Avea emoții... Așa a simțit, am explicat moale.

- Eu nu am citit nicio carte. Doar cărți de rugăciuni... Tu ce scrii în cărți?! Ce pui în ele!? Toate cuvintele din cărțile acelea mari sunt din capul tău sau le copii de undeva!?

Am râs înainte de a-i răspunde. Era atât de nostimă, inocentă și sinceră.

- Scriu în cărți despre oameni ce merită, după părerea mea, să fie eroi. Da, toate cuvintele acelea sunt din capul meu.

- Despre mine, te rog, să nu scrii. Eu nu pot fi erou...

- Nu o să scriu, am șoptit și mi-a venit să plâng. O cunoscusem pe mama ei, o bătrânică bună ca pâinea caldă, ce venea la mine să o învăț să împletească și să îi pun ochiuri pe andrele, imediat ce m-am măritat. Oricât o învățam, nu reușea să pună ochiuri și nici să încheie lucrul și venea la mine pentru asta de fiecare dată. Îmi aducea nuci ascunse în buzunare adânci sau câteva ouă și mă iubea așa cum mă iubea acum fiica ei. Cât îi începeam sau încheiam lucrul stăteam și de povești. Avea o voce caldă și un grai dulce, cum au cei de la munte, de pe la Mănăstirea Humorului, căci de acolo era de loc bătrâna. Îmi spuneam cum i-a venit bărbatul rănit din război, cum i-au rămas schije în plămâni, cum l-a dus pe la spitale și a suferit zeci de operații, cum își lăsa fetele și casa în grija unui bătrân din vecini și pleca cu bărbatul pe la doctori. Până la urmă a murit... Nu l-a putut salva nimeni... Ea și-a continuat viața singură ca văduvă de război... Povestea cât de grea era viața în timpul războiului, sau după război, când a venit foametea și oamenii mâncau cartofii cu tot cu coajă sau rodeau buruieni, rădăcini și scoarță de copac... Nu o să scriu, am șoptit iar privind-o pe tanti, în care vedeam chipul mamei sale și gândindu-mă că nici viața ei nu a fost prea ușoară.

A plecat atunci tanti acasă confuză. Tot nu îi era clar de ce mă privea omul acela așa, de ce îmi pupa mâinile și de ce îmi vorbea cu ochii plini de lacrimi. La câteva zile a văzut la televizor o emisiune cu mine. Vorbeam în ea despre scris, despre cărți, despre patriotism și despre pâine coaptă. După ce a văzut emisiunea a venit la mine cu o bucată de pâine coaptă, caldă, de-abia scoasă din cuptor, învelită în ziar. Mi-a întins-o cu sfială.

- Ai spus în emisiune că îți place mirosul de pâine coaptă. Uite! Am copt pâine. Ți-am adus ți ție. Nu te supăra că am îndrăznit...

Am luat pâinea, am pus-o pe masă și am îmbrățișat-o pe tanti. Nu i-am spus că fața ei arată exact ca a omului ce venise după cărți și exprimă aceleași sentimente.

- Nu o să scrii despre mine în cărți, mi-a șoptit așa cum o țineam la piept.

- Nu o să scriu, i-am răspuns și am râs.

Amintirile au zburat. O priveam pe tanti cum stă cu mâna întinsă cu banii.

- Mi-e rușine să îi iau! Am luat cireșele! E destul! a repetat.

- Bine! Vă iau banii, dar nu mai veniți niciodată, absolut niciodată, pe la mine! am răspuns cât se poate de ferm.

Tanti a tresărit. Cred că nu îmi auzise până atunci vocea mea fiind severă și fermă. Am văzut cum i se tulbură de mirare și nelămurire ochii.

- Nu glumesc! Dacă îmi lăsați banii, nu mai veniți pe la mine niciodată!

Mâna i-a căzut pe lângă trup. Și-a plecat și capul.

- Luați banii! Îi meritați! Ați venit de două ori pe zi, și dimineața și seara, și ați făcut treburile acasă la mine și asta în condițiile în care sora dumneavoastră este foarte bolnavă, i-am spus pe cel mai blând tot posibil.

- Mulțumesc, a șoptit și a adăugat: Dar e prea...

Am dus degetul la buze făcând-o să tacă.

- Nu e niciun prea! E ceea ce meritați. Acum lăsați-mă să mă duc să mă spăl. Am găinaț și păianjeni în păr. Fața, mâinile și hainele îmi sunt murdare de noroi. Pielea mă ustură și mă mănâncă de la substanțele chimice, cu care am stropit în grădină și la găini. Cred că mișună pe ea și păduchi de găină și nu e prea plăcut. Sunt obosită frântă, am spus eu în timp ce încuiam poarta.

Tanti a plecat, după ce mi-a aruncat o ultimă privire, în care și-a pus tot ceea ce avea în suflet pentru mine. I-am întors și eu o privire, în care am pus ceea ce aveam eu în suflet pentru ea.

Am încuiat ușa, mi-am căutat schimburi și m-am dus la baie. În timp ce moțăiam în cadă, lăsând apa să îmi mângâie trupul mi-am spus: Trebuie să recitesc „Creanga de aur” de Sadoveanu, „Don Quijote” de Cervantes și „Pielea de șagrin” de Balzac. Întotdeauna când recitesc o carte, după mult timp, o percep altfel decât prima dată. Anii trecuți, viața trăită, experiența acumulată mă fac să văd cu totul altfel acțiunea cărții și să îi înțeleg mai profund mesajul. Cred că am să încep cu „Pielea de șagrin”. Atâția ani nici nu m-am mai gândit la această carte, pe care am citit-o, când eram liceană și acum, după excursia în Argeș cu Titus, mi-a venit în minte.

...În fiecare din noi există câte un Raphael de Valentin dispus să riște totul pentru o fericire iluzorie, câte un Raphael de Valentin, pe care viața îl duce pe marginea prăpastiei și e gata să renunțe la tot și să se sinucidă, dar nu ne iese fiecăruia din noi în cale un bătrân anticar, care să ne dea un dar miraculos, care să ne schimbe soarta. Romanul nu e un roman, ci e un poem filozofic. Primești de la un bătrân înțelept un talisman – o piele de șagrin – ce îți poate îndeplini toate dorințele, dar cu un preț. Pielea aceea reprezintă viața ta, care se îngustează, se împuținează cu fiecare dorință. E ca și cum ai ține în mâini condamnarea ta la moarte. Va fi o ultimă dorință și apoi... Și cum nu vrei să mori îți cerni bine dorințele... Ele tot mai puține și viață tot mai multă, sau ele tot mai multe și viața tot mai puțină, gândeam, apoi mi-am amintit, de parcă aș fi citit cu o zi înainte cuvintele din carte: „Dacă mă posezi pe mine, vei poseda totul. Dar viața ta îmi aparține. Dumnezeu a voit astfel. Dorește, și dorințele îți vor fi împlinite. Dar măsoară-ți poftele după viața ta. Ea e aici. La fiecare voință voi descrește ca și zilele tale. Mă voiești? Ia-mă. Dumnezeu te va asculta. Fie!”

Am ieșit din apa și m-am șters mult. Nu m-am privit în oglindă. M-am dus în casă. Îmi era foame. Nu aveam nimic gătit. Cartofi noi uitasem să caut. Legume din grădină nu am adus. Am mâncat resturile rămase pe farfurie, dar mestecam ca o gloabă fără dinți.

...Dacă aș fi primit o piele de șagrin mi-aș fi pus o singură dorință: să fiu o mare scriitoare și pentru ea aș fi acceptat să se îngusteze pielea și odată cu ea și viața mea. Ar fi meritat... Cred că aș mai fi avut o dorință mai importantă ca prima: copiii să îmi fie sănătoși și să aibă parte de împlinire în viață.

...Parcă era vorba de o singură dorință! a râs de mine cineva în gândul meu, dar eu m-am făcut că nu aud nici râsul, nici vocea, căci altă dorință îmi dădea târcoale.

...Aș fi îngustat pielea de șagrin ca să îl cunosc pe samuraiul ce a murit, să îl întâlnesc o singură dată în viață, am șoptit ca o cerșetoare către pielea mea de șagrin.

...Ha, ha, ha! a râs pielea în capul meu. Ai deja trei dorințe și la început ai spus că ai o singură dorință. Vezi ce greu e fără dorințe!

...Am crezut că e simplu, am șoptit către pielea de șagrin din capul meu.

...Știu și eu că e greu, mi-a răspuns ea râzând.

...Sunt numai trei dorințe, am șoptit și am adăugat: Nu se moare, nu se termină viața de la trei dorințe...

...Și un pic de mâncare caldă nu îți dorești!? Și să prășească altcineva în grădină tot nu vrei!? Și să cosească?! Și să ai haine frumoase!? Și să fii slabă, înaltă și frumoasă!? Și să ai toată casa terminată și mobilată?! Și..., mă ispitea pielea mea de șagrin cu dorințe ca să îmi fure toată viața.

...Fugi pe pustii, nebuno! Nu mă ispiti! E destul trei dorințe! Scrisul, copiii și iubirea! Pe ultima deja mi-ai furat-o, piele de șagrin afurisită, așa că rămân doar primele două!

...Tot ce ai cerut ține de a fi. Nicio dorință de a ta nu ține de a avea. Nu m-am îngustat prea mult. Poți să îmi mai ceri ceva!

...Mă ispitești!? Vrei să îmi furi viața, după ce ai văzut că am învățat să îmi stăpânesc dorințele!? țip la piele.

...Nu te ispitesc! Cere-mi orice! Dacă ține de a fi, nu de a avea, nu mă îngustez prea mult!

Ghemuită în pat, sub pătură, încă flămândă și cu toate cele dinăuntrul meu țipând de foame nu i-am răspuns prea repede.

Ea mi-a auzit zgomotul din burta, ce cerea mâncare și a șoptit ca un diavol, ce te ispitește: Cere-mi doar puțină mâncare! Nu costă prea mult în preț de viață. Îți mai rămâne mult.

...Ei, dacă tot vrei să îți cer, îți cer, dar nu îmi scurtez eu viața pentru niște mațe ce plâng de foame. Învie-l pe samurai, piele de șagrin! Aceasta e dorința mea!

Pielea de șagrin a amuțit. Nu putea să îmi îndeplinească dorința. Sau poate prețul era o viață pentru o viață. Și eu am amuțit. Aproape adormeam când a sunat telefonul. Știam cine este înainte de a răspunde.

- Da.

- Salut, Luminița? Ce faci? Dormi?

- Da. Aproape adormisem. Tu?

- Scuze că te-am trezit. Nu o să mai sun până mâine, ca să te las să te odihnești. Suntem la Onești. M-am întâlnit cu niște prieteni și mai stăm puțin. Probabil voi ajunge în Argeș mult după miezul nopții. Dar ai vocea nu știu cum. Cred că ai muncit mult.

- Da, am muncit. Acum în pat mă gândeam la romanul „Pielea de șagrin” a lui Balzac. Nu m-am mai gândit la această carte de foarte mulți ani.

În loc de răspuns Titus a râs tare, dar și misterios.

- Ai primit în Tibet o piele de șagrin, „boierule” și așa ai învățat să îți omori dorințele!?

- Ți-am mai spus că ești mai deșteaptă decât pari... Dincolo de aparența de copil nevinovat ai adâncimi greu de imaginat! Acum dormi și nu cere nimic pielii tale de șagrin, deja ți-a dat destul, când ai primit scrisul.

În loc de răspuns am scos limba. Titus a știut ce am făcut și a râs.

- Doamne, ce îmi vine să mă întorc și să te iau iar cu mine!

- Ai grijă, „boierule”, la pielea de șagrin! Tocmai ți-ai spus o dorință și costă mult plătită cu viață...

S-a întrerupt. Nu am mai auzit niciun cuvânt. Eu am închis ochii șoptind rugăciunea mea din ultimele luni: Trăiește ca o pasăre. Când ți-e de zbor – zboară! Când ți-e de cântat – cântă! Când ți-e de iubit – iubește! Fără așteptări, fără planuri, fără a crede în altul, fără visuri... dar mai ales fără regrete. Fii tu doar cu tine și când zbori, și când cânți, și când iubești. Ar trebui să-ți fie destul. Nu te lega de nimeni și nu crede în nimeni! Nu iubi ca să fii iubită! Asta poate da suferință... Iubește și atât! Nu cere! Nu pretinde! Nu aștepta!...

A trăi așa nu îngusta deloc pielea de șagrin și nu micșora viața. Te îmbogățea fără să îți dai seama. Am adormit prefăcându-mă că nu mi-e foame și că nu plâng. Nu am visat nimic.

A doua zi, o sâmbătă, am alergat continuu. Am fost la magazin la cumpărături. Am făcut mâncare. Am cules cireșele lăsate de tanti pe o crenguță pentru mine. Erau un pic trecute, dar absolut delicioase. Am cules zmeura coaptă și am pus-o pe foc să fac gem. Amestecam în cratița cu gem, când a sunat Titus. Avea vocea obosită și tristă. M-a salutat râzând forțat și m-a întrebat ce fac. Am răspuns rapid explicându-i tot ceea ce făcusem în acea zi și că, în timp ce vorbesc cu el, amestec în gem de zmeură ce miroase divin. El a tras aer în piept profund, s-a prefăcut că simte și el mirosul și a exclamat râzând:

- Chiar miroase frumos! Se simte de aici!

Am dat să scot limba, dar a anticipat gestul meu.

- Nu te obosi să scoți limba. Fii și tu măcar o dată cuminte, că m-am săturat de obrăzniciile tale!

- Încerc, „boierule”, dar nu pot! Tu scoți tot ce e mai rău în mine! Jur că până la tine eram cuminte! Nimeni nu m-a văzut scoțând limba.

- Știu că erai cuminte! a spus și a râs.

- Când ai ajuns acasă?

- Mult după miezul nopții. Acum m-am trezit și te-am sunat să văd, dacă ești bine. E casa pustie fără tine. Trecând pe lângă camera, unde ai stat tu, m-am uitat și mă așteptam să te văd... Soră-mea și toți ai mei te-au îndrăgit mult.

- Mulțumesc, „boierule”! i-am răspuns și apoi am țipat, căci mi-au sărit câțiva stropi fierbinți pe mână din oala ce clocotea.

- Te las să îți faci treaba. La revedere!

- Pa, Titus!

Am închis și m-am ocupat de ale mele, dar în timp ce munceam creierul deja lucra febril procesând impresii și amintiri din excursie. Râdeam, vorbeam singură, trăiam intens o posibilă acțiune a unui text scris despre excursia mea în Argeș. La cât de intens simțeam totul, nu aveam nicio îndoială că îmi dă târcoale inspirația și că sunt cu totul în povestea, ce îmi cerea să fie scrisă și nici nu știu ce parte din mine se ocupa de gem și de alte treburi mărunte. Spre seară am trimis un om cu o căruță cu câțiva saci de știuleți de porumb la deșfăcat că nu mai aveam grăunțe de dat la găini. Înnopta când mi-am făcut duș, apoi, natural ca respiratul, m-am pus la calculator să scriu, deși eu scrisesem până atunci doar pe caiet cu pixul, ca să nu mă deranjeze zgomotul tastaturii. Plecasem în Argeș pe șaptesprezece iunie. M-am întors pe douăzeci și șapte. Pe douăzeci și opt am început să scriu primele impresii despre acea călătorie. Nu aveam în cap un plan, despre cât voi scrie, nu știam ce va ieși. Voiam doar să aștern niște impresii la cald. O făceam direct pe calculator derulând în cap acțiunea ca pe un film și nu mă deranja deloc zgomotul tastaturii ca altădată, atât de furată eram de scris. Am terminat de scris un prim fragment și l-am postat pe facebook. Habar nu aveam că începusem fără să știu și fără să îmi dau seama să scriu cartea SAMURAI, chiar dacă, publicată pe facebook, i-am pus numele AȘA MĂ CERTA BUNICA. O scriam atipic, direct pe calculator, postând fiecare fragment și fără să am un plan complet în creier. Aveam doar un film, sentimente, impresii, trăiri. Se pare că viața mă forța să vin cu scrisul în lumea modernă. Gata cu caietul și pixul. Acum era cu calculator, cu facebook și o viteză amețitoare. Viteza secolului XXI venise și în scrisul meu.

Înainte de a mă culca am copiat textul scris și l-am trimis pe e-mail lui Titus însoțit de câteva cuvinte:

Titus,

Am început să scriu. Așa mi-au poruncit cuvintele ce plutesc între mine și Dumnezeu. Nu îți voi face pe plac și nu vreau să te impresionez. Dacă te superi, asta e! Ți-ai asumat riscul. Poți să critici. Se poate să nu îți placă, dar eu nu voi schimba niciun cuvânt la cererea ta. Ți-am spus că între mine și cuvinte stă doar Dumnezeu! Toate cele bune și mulțumesc pentru tot, Titus!

Luminița

A sunat duminică. M-a întrebat cum a ieșit gemul de zmeură și dacă m-am odihnit. I-am spus că a ieșit foarte bun și că îi voi face și lui câteva borcane, că voi face și altă dulceață de nuci verzi, că la noi nucile sunt încă bune pentru asta, care să iasă bine, nu ca dulceața catastrofă făcută la el, dar inima îmi tremura, așa cum tremură inima unui pui de pasăre căzut din cuib, pe care îl iei în palmă. Voiam să spună ceva despre fragmentul trimis, dar nu zicea nimic. Vorbind vrute și nevrute mă tot încurajam să îl întreb, dacă l-a citit, dar nu îndrăzneam. Am terminat de vorbit și am șoptit cu un firicel de voce: Ți-am trimis ceva pe email. Ai citit? Mi-a răspuns rece „da” și a închis. M-am uitat la telefonul mut rămas în mâna mea ca la un dușman.

Ce Dumnezeu, putea să zică măcar un cuvânt!? am spus cu ciudă, apoi am început să râd. Era normal și tipic pentru Titus să se poarte așa.

Am continuat să scriu și să postez câte un episod din când în când. Hotărâsem că Titus va afla că am mințit, legat de plecare acasă, din textul pe care îl voi scrie, dacă nu am reușit să îi spun în față și mai hotărâsem ceva, că trebuie să îl ajut să depășească durerea provocată de moartea mamei, deși nu știam cum o voi face. Așteptam că viața să îmi scoată în cale cel mai bun moment să o fac și chiar așa s-a întâmplat. M-a sunat Titus într-o zi și mi-a spus că iar s-a amânat plecarea în SUA pentru sfârșitul lunii august.

- Mi-e ciudă că nu pot pleca! Se tot amână zborurile din martie. Am niște treburi de rezolvat acolo, apoi mă întorc și vin iar după tine. Îți sunt dator cu niște povești și mai trebuie să vizităm niște locuri deosebite. Mi-am propus ca din când în când să îți ofer câte o vacanță în care doar să te plimbi, să vezi locuri frumoase și să te odihnești.

- Nu voi veni..., am șoptit realizând că acesta e momentul în care trebuie să îl ajut.

- Cum să nu vii?! a exclamat el cu stupoare în voce.

- Nu vin, decât dacă îl voi cunoaște pe adevăratul fiu al mamei tale! am spus pronunțând cuvintele rar ca el să le perceapă clar pe fiecare și să i se înfigă în inimă ca un pumnal. Știam cât de tare îl lovesc, dar era singura modalitate de a-l ajuta. După sunetul onomatopeic, pe care l-am auzit prin telefon, am realizat că Titus a primit cuvintele mele ca pe o torpilă direct în suflet.

- Dacă vrei să spui că sunt prost, spune și gata!! a țipat el cu furie încercând să ducă discuția în ce direcție voia el și pe un teritoriu, pe care putea lupta, învingându-mă cert.

- Nu îți spun că ești prost, pentru că nu ești! Și dacă ți-aș spune, ar durea tot atât cât înțepătura unui țânțar. Ceea ce ți-am spus doare de un infinit de ori mai tare!

- Nu l-ai cunoscut pe fiul mamei mele cât ai fost în Argeș?! a întrebat moale, cu voce extrem de tristă și înțelegând că trebuie să purtăm discuția pe teritoriul meu, nu al lui și că nu prea are șanse să câștige.

- Nu! Am cunoscut doar o umbră a fiului ei. Am cunoscut un om care se autodistruge... Crezi că mama ta e fericită și liniștită acolo unde e!? Sau tremură de grija ta?!

L-am simțit cum a gemut de durere. Primise o altă torpilă în suflet și îl durea înfiorător. Mă durea și pe mine ceea ce făceam, dar nu aveam încotro. Tot ceea ce îi spuneam avea legătură cu ceea ce se întâmplase la vărul lui, când m-a rănit și cu comportamentul din vizita la domnul profesor de istorie. Mai avea legătură și cu felul cum conducea mașina. Mă simțeam ca un chirurg ce curăță o rană fără anestezie. Mă întrebam cum ar fi reacționat Titus, dacă eram în fața lui și îi spuneam toate astea. Prin telefon îi simțeam durerea, furia și imposibilitatea de a vorbi.

- Știi, Titus, prieteniile nu sunt doar ca unii să ajute pe alții, doar tu pe mine. Cred că și eu trebuie să te ajut pe tine, dacă consider că ai o problemă. Tu mă cerți pe mine, îmi spui în față tot ce gândești. Acum e momentul ca și eu să o fac, am spus punând în voce blândețe dulce ca mierea.

El tăcea. Înțelegeam că procesează cuvintele mele. Mă durea tăcerea ce nu se mai sfârșea. Nu închisese. Îi auzeam respirația. Cred că erau și lacrimi, nu doar respirare. Nu știam ce decizie va lua. Exista posibilitatea să îmi spună că pune punct și că nu vrea să mă mai vadă în viața lui. Lovisem exact în inimă și exact unde doare cel mai tare în sufletul lui.

- Stilul tău de a spune vorbe cu forța unei bombe atomice..., a șoptit șovăielnic, a mai tăcut o clipă și apoi a adăugat ferm: Când voi veni iar după tine îl vei cunoaște pe adevăratul fiu al mamei mele!

Am răsuflat ușurată. Luase o hotărâre. Înțelesese ce am vrut să fac. Știam că se va ține de cuvânt. M-am abținut să nu chiui de bucurie.

- Știi, nu am vrut să te rănesc..., am început moale.

- Gata! Punct! Ai spus destul, Luminița! a cerut poruncitor și eu am râs în sinea mea realizând că Titus și-a revenit.

Am închis telefonul știind că nu voi mai reveni niciodată asupra acestei discuții și asupra acestui subiect. Am tăiat buba, a curs puroiul... A durut rău... De acum trebuia să se vindece singur. Nu avea nevoie de dădăceala mea.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu