sâmbătă, 10 octombrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA (am ajuns acasă; povestea se apropie de sfârșit...) partea XXXV

 

M-a scăpat de tot acel râs chelnerița. Titus a plătit, dar a ținut-o de mână și a negociat cu ea până când a acceptat să o pupe pe față. L-a lăsat că altfel nu avea cum scăpa de el.

Domnul Mihail ne-a condus până la mașină. I-am spus că îi voi citi cartea și că vom ține legătura. Ne-am îmbrățișat și am plecat la drum.

Titus a început a da telefoane. Vorbea ba în română, ba în engleză și eu deduceam că vorbește despre plecare în SUA. Se amâna iar, dacă am înțeles eu bine. Nu putea pleca pe trei iulie așa cum era stabilit. După ce a terminat de vorbit mi-a spus:

- Luminița, trebuie să oprim undeva și să îți cumperi de mâncare. Bănuiesc că nu ai nimic în frigider.

- Nu îți face griji. Găinile au făcut ouă. Legume am în grădină. Mă descurc, i-am răspuns.

- Până te descurci vreau să facem niște cumpărături. Rămâne cum am zis eu.

Am tăcut și l-am lăsat în pace. Și dacă aș fi vorbit era în zadar, când se hotăra Titus să facă ceva.

Era după amiază. Soarele era fierbinte. Îmi era dor de casă. De nucul din curte, de iarbă, de trandafiri. Mă încerca și nostalgia că vacanța mea se termina. Deja mă conectam cu gândul la viața de acasă începând a plănui ce am de făcut de cum ajung. Să fac curat la găini, să văd dacă trăiesc toți puii – tanti ce are grijă de casă deja mi-a spus că a găsit două găini moarte - să văd, dacă sunt gândaci în grădină pe cartofi, și, dacă sunt, să îi stropesc până seara, să văd cum sunt răsadurile și să le mai prășesc încă o dată, să văd ce face cățelul, să văd dacă a început să se coacă zmeura și să o culeg ca să nu se scuture, să văd, dacă mai sunt cireșe mari în cireșul din spatele șurii... Bine măcar că a plouat și nu s-au uscat răsadurile! Am rugat-o pe tanti să îmi ude mușcatele de pe terasă și de pe gang la grajd. Sper să o fi făcut ca să nu le găsesc uscate.

- Hei, Luminița, trezește-te! a țipat Titus, crezând că dorm.

- Nu dormeam, i-am spus întorcându-mă spre el.

- Dar ce făceai, că mie mi s-a părut că dormi!?

- Stăteam cu ochii închiși și mă gândeam la tot ceea ce am de făcut acasă.

- Lasă asta. Încă ești în vacanță. O să vezi tu după ce ajungi. Spune-mi, câți bani trebuie să îi dai femeii, ce a avut grijă de casa ta? Ai făcut cu ea un preț?

- Nu. Vorbesc cu ea după ce ajung.

- O să îmi dai voie să... Lasă! Vorbim acasă la tine! a spus Titus, dar chiar dacă s-a oprit la jumătatea frazei eu am înțeles ce voia să spună.

- Nu îți dau voie! i-am răspuns.

- Vorbim acasă! a spus el ferm.

Am închis iar ochii. Mă gândeam că nu am găsit momentul să îi spun lui Titus că am mințit. Nu am fost nicio clipă singuri ca să îi pot spune. Când mă lăsa acasă nu știam, dacă vom fi măcar o clipă singuri, să pot vorbi cu el fără martori. Mai știam că îmi este frică să îi spun, dar mă hotărâsem să o fac indiferent, ce hotărâre va lua și cum va reacționa. Așa mi se părea corect față de el. Mă strângea puțin în spate, când îmi aminteam ce reacție a avut cu chelnerița și cu toate astea îmi asumam riscul de a-l vedea ca un uragan sau să nu mai vrea să vorbească cu mine.

Nu știu câte ore au trecut. Eram prin județul Neamț, mai aveam puțin până acasă, dar simțeam că am picioarele amorțite și că mă dor. M-am aplecat și mi-am desfăcut șireturile de la adidași, căci simțeam că mă strâng. Atunci am realizat că mi-s picioarele umflate.

- Ce faci? a întrebat Titus văzând că mă tot foșnesc și că mă aplec.

- Mi-am desfăcut șireturile. Mă strâng adidașii, i-am răspuns.

- Minel, oprește! Doamna trebuie să facă câțiva pași și să se dezmorțească, a cerut Titus.

Șoferul a oprit, deși eu protestam că nu vreau și că în curând voi ajunge acasă.

Am coborât toți. Șoferii și-au aprins o țigară și o fumau lângă mașină. Titus și-a aprins și el și o fuma plimbându-se cu mine pe marginea drumului.

- Te dor picioarele? m-a întrebat.

- Puțin, i-am răspuns.

- Când vrei ceva, când te doare ceva, trebuie să îmi spui!

- Nu era o problemă majoră!

- Orice în legătură cu tine pentru mine este o problemă majoră!

- Vezi că iar îți iese sufletul de sub pielea de crocodil, „boierule”, și pentru mine e atât de târziu să mai am încredere în oameni! Tu, îmbrăcat în piele de crocodil, ai venit la mine, după ce mi-a fost pârjolit tot sufletul. Sunt un deșert ars!

- Nici nu știi ce vegetație luxuriantă crește acolo unde a fost foc! Uneori e nevoie chiar de foc pentru asta. Îți place mitul Păsării Phoenix?

În loc de răspuns am tresărit și mi-am plecat ochii. Și eu și samuraiul ce a murit eram obsedați de mitul acesta și am vorbit de atâtea ori despre a renaște după ce arzi. El avea pe trup un tatuaj cu acea pasăre exact așa cum este reprezentată în mitologia rusă, unde i se spune pasărea de foc. Vorbisem și de compoziția „Pasărea de foc” a lui Stravinski.

- A fost un foc necesar. Nu mă urî că spun asta. Așa ai înțeles că poți trăi ca o pasăre... Ai renăscut...

- Am renăscut, dar sunt creația lui. Femeia ce a fost în excursie cu tine e cea creată de el. Râd acum cum voia el să râd... Sunt ceea ce voia el să fiu...

- Toți suntem creația iubirilor trăite! Toți!

- De asta nu îl pot urî! M-a aruncat în foc ca să renasc! I s-a părut joacă! Dar focul cu care s-a jucat l-a pârjolit și pe el. A crezut că ard eu. A ars și el după aceea, că a înțeles prea târziu că a aruncat în foc odată cu mine și inima lui...

- Să mergem, Luminița! M-aș bucura să cred că te duc mai bine acasă, decât atunci când te-am luat! M-aș bucura să știu că te-ai simțit bine!

- Sunt bine! Mulțumesc!

El a plecat spre mașină. Eu am fugit după el. L-am prins de mână. Mi-am făcut curaj să îi spun că l-am mințit.

- Titus, stai! Vreau să îți spun ceva!

Și-a tras mâna din mâna mea. S-a întors spre mine. Mă privea cu ochii mari, senini, de data aceasta albaștri fără pic de întunecare în ei.

- Ce?! a întrebat el.

Nu am mai avut curaj să zic nimic. Mi-am plecat capul.

- Dacă voiai să spui că nu ești de acord să plătesc eu femeia ce ți-a avut grijă de casă, nu îmi pasă că nu ești de acord. O plătesc eu și gata! Hai!

L-am urmat la mașină tristă și îngândurată. Nu despre plata femeii voiam să vorbesc cu el.

Am plecat iar spre casă. Mai aveam puțin. Moțăind în mașină aveam o stare paradoxală: îmi era dor de casă, dar îmi și părea rău că se termină excursia mea. Eram foarte prinsă de gânduri și aproape adormită, când șoferul l-a întrebat ceva despre Tibet pe Titus. Nu am reținut și nu am înțeles bine întrebarea. Era ceva despre a iubi sau a face dragoste. Răspunsul lui Titus l-am auzit clar.

- Da, puteam face. O dată pe an și doar pentru procreare. Ieșeau niște copii excepționali. Nu am avut șansa asta. Rămân fără urmași...

Ce Dumnezeu vorbește acolo!? m-am întrebat și apoi am realizat că Titus a dat un răspuns șocant, năucitor, căci nu îi plăcea să i se pună întrebări despre viața personală. Era stilul lui de a fi ciudat și de a bloca pe cel ce îi punea o întrebare mai indiscretă.

Ne-am continuat drumul. Creierul meu a început să proceseze date, adunate în acea excursie, cu o viteză amețitoare. Începea să le pună în ordine și să vadă totul ca un film, ce deja mi se derula în cap. I-am pus rapid întrebări scurte lui Titus despre unele lucruri, pe care mi le-a povestit, dar voiam să îmi mai confirme niște date pe care să le rețin clar.

Câți ani aveai când l-au luat pe tata în pușcărie? În ce an era? Când venea pe la tatăl tău Tudor Mușatescu? Când a venit ultima dată? Mama ce școală avea? Dar tata? întrebam cumva febril și Titus îmi răspundea rapid și scurt. Știa de ce întreb.

- Ce îți amintești de viața acasă după ce l-au luat pe tata? am mai întrebat.

- Îmi amintesc multe, Luminița, dar nu vreau să îți răspund. Nu acum, mi-a răspuns Titus trist.

- Scuze, am șoptit fără a întoarce capul spre el. Făcusem o gafă. Titus nu mi-ar fi făcut niciodată confidențe, ce îl dureau, de față cu martori.

Nu am mai întrebat nimic. Stăteam cu ochii închiși și în spatele ochilor închiși creierul meu lucra febril punând date și povești în ordine.

Am trecut pe lângă Hanul Ancuței și Titus a povestit la ce petreceri a participat pe timpuri aici, când venea în vizită cu un ministru, și cum le cântau lăutarii toată noaptea. Am trecut și de Hanul Drăgușeni. Eu le spuneam tovarășilor mei de drum că mai avem puțin până acasă la mine. Ei au început să se minuneze privind pe geam la șanțurile curate și cosite, la grădinile îngrijite și pline de flori, la casele frumoase și aproape toate împodobite cu flori de parcă era un concurs între ele care e cea mai frumoasă. Eram încântată de ceea ce vorbeau ei despre județul în care locuiam eu. Diferența dintre locul unde locuiam eu și locurile prin care și spre care am trecut, o observasem și eu călătorind spre sud, dar din politețe nu am spus nimic, dar dacă o spuneau ei mă simțeam excelent. Știam că sucevenii sunt neîntrecuți la a-și îngriji grădinile, curțile, casele, chiar șanțul din fața casei. Dacă există vreo casă neîngrijită, acolo e casa pustie sau părăsită de locatari, ce au plecat pe meleaguri străine. Din câte știu, căci am vecini plecați prin străini, chiar și aceștia au grijă să pună pe cineva să cosească șanțul și curtea, să nu lase să se sălbăticească pământul și să îl împânzească bălăriile.

Am trecut de Spătărești. I-am explicat șoferului că mai avem puțin de tot.

- Unde oprim să facem cumpărături? a întrebat Titus.

- Nu avem unde. Ar fi trebuit să intrăm în Fălticeni, i-am răspuns.

- Și de ce nu ai spus?

- Vreau să ajung acasă. E târziu. Mă dor picioarele.

Titus stătea pe gânduri, dacă să hotărască să întoarcem sau nu. A decis să nu, după ce s-a gândit și la șoferul, ce a condus continuu atâtea ore, căci nu a vrut să lase să conducă și celălalt șofer.

Am ajuns în Cornu Luncii și le-am explicat unde să oprească. Au tras mașina la poartă și se minunau, încă înainte de a coborî, de frumusețea trandafirilor agățători ce înnebuniseră de flori în lipsa mea. Îi lăsasem înfloriți pe jumătate. Acum aveau mai multe flori decât frunze. Cel frez din dreapta porții chiar își făcuse de cap. Era ca o fântână arteziană de flori. Eu am coborât prima și săream ca o căpriță de bucurie că îmi văd grădina, florile, casa. Durerea de picioare mi-a dispărut instantaneu. Am descuiat poarta. Am intrat. Filmam observând: Nucul era mai umbros decât la plecare, iarba din curte mai înaltă, trandafirii mai nebuni și îmi plăcea să cred că mă salută în graiul lor de petale, că îmi spun că le-a fost dor de mine, căci mă știau de stăpână a lor, căci eu i-am plantat cu mâinile mele, i-am udat și am avut grijă să crească. I-am salutat pe toți! Asta e! Vorbesc cu florile și cu iarba!

Titus a coborât din mașină și râdea privindu-mă.

- Acum că le-ai salutat pe toate, deschide poarta mare. Nu vreau să îți car bagajele din drum! a strigat la mine.

Am deschis poarta și au tras mașina până în fața ușii de la intrarea din spate. Eu m-am dus să salut cățelul, ce sărea în sus de fericire că mă vede, dar mă și chema la el să îl îmbrățișez, să îmi spună cât de dor i-a fost, cât timp bărbații mi-au dat jos toate bagajele și mi le-au pus pe prag.

M-am întors la ei și am deschis ușa. I-am poftit în casă și mi-am intrat în rolul de gazdă.

- Normal ar fi să vă servesc cu ceva de mâncare, dar nu am nimic în frigider. L-am golit când am plecat, am spus scuzându-mă. Aș putea să vă fac ochiuri cu mămăliguță. Sigur găsesc ouă puse undeva de tanti, dar durează până fac mămăliguță. Acum pun apă la fiert.

- Oprește-te! Nu pui nicio apă la fiert! Fă doar o cafea! Mi-e ciudă că nu m-ai lăsat să fac cumpărături pentru tine, căpoaso! a spus Titus și s-a dus și a adus de pe prag punga cu sandvișurile cu omletă. Ce mănânci tu până te organizezi?

Eu puneam de cafea și nu i-am răspuns. El a desfăcut sandvișurile cu omletă și le-a pus pe masă, pe o farfurie, pe care a luat-o singur.

Am pus cafeaua în cești pentru șoferi. Titus nu voia. Nici eu. Am mâncat cu toții omleta. Era bună de tot! Cea mai bună omletă pe care am mâncat-o în viața mea!

- Cum e? m-a întrebat Titus.

- Excelentă! i-am răspuns molfăind.

- Îți mai fac, mi-a răspuns râzând fericit.

- Când? am întrebat eu.

- Când te voi răpi iar!

I-am lăsat în casă și am fugit în beci după un borcan de dulceață de soc, căci i-am promis lui Titus că îi dau, dacă mai am. El mi-a spus că nu a mâncat niciodată și nici nu știa că se poate face dulceață din fructe de soc, plantă despre care știa că are niște virtuți vindecătoare remarcabile. Am găsit în beci un singur borcan de opt sute de grame. L-am dus în casă și i l-am dat. A vrut să guste. Am desfăcut borcanul și a gustat puțin. Ceilalți doi bărbați nu au vrut. I-a plăcut. Am fugit iar în beci după niște sticle de sirop de brad să i le dau. Am pus într-o sacoșă borcanul cu dulceață și sticlele de sirop.

Urmau să plece. Voiau să ajungă până la miezul nopții înapoi în Argeș. M-am întristat brusc. Voiam iar în vacanță! Voiam un moment, în care eu să am curaj să spun că am mințit!

Șoferii au ieșit afară și am rămas doar noi doi să ne luăm rămas bun. Și unul și altul retrăiam cu o viteză amețitoare cele zece zile petrecute împreună. Trei pe drum și șapte în Argeș, pe locurile lui natale, și aveam amândoi sentimentul că nu au fost chiar atât de puține zile. Parcă trăisem în acele zile o viață de om. Nu ne puteam minți că nu a fost frumos și că nu ne-a îmbogățit sufletește excursia, locurile pe care le-am vizitat, istoria trăită pe viu, și chiar discuțiile dintre noi doi și dintre mine și familia lui. Pe cât de tare țipau sentimentele dintre noi, pe atât de tare durea tăcerea. Eram amândoi copleșiți și amândoi muți. Au murit toate cuvintele și doar ochii noștri mai puteau vorbi uitându-se adânc unii în alții de parcă două oceane s-au întâlnit și își privesc unul altuia adâncul.

- Băieții tăi? a întrebat Titus, indicând fotografia mare, înrămată, de pe perete, de deasupra patului, pentru a alunga tăcerea și emoția.

- Da. Erau mici. David îl ține cuprins și ocrotitor pe Sebastian. Asta a rămas valabil chiar și acum. David are aceeași atitudine față de fratele lui. A fost făcută în anul când a plecat tatăl lor de acasă. În 1998. Unul avea patru ani jumătate, celălalt aproape nouă. Mi-au dormit mulți, mulți ani unul pe o mână și altul pe alta. Mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu mâinile goale după ce au crescut și să îi am doar în inimă și rugăciuni.

- Nu o să plângi, Luminița! Cred că ai fost o mamă grozavă! Mi-ar place să îți cunosc într-o zi copiii!

- Nu am fost... Nu știu, dacă am fost. Ei trebuie să spună. Probabil că am făcut și greșeli. Nimeni nu are rețeta de părinte perfect.

- Sunt amândoi ingineri informaticieni. Vorbesc engleza perfect, parcă așa mi-ai spus. Nu îmi spune că nu ai fost o mamă bună. Dar tatăl lor?! Nu vorbești niciodată de el... Nu s-a mai întors!?...

- E tatăl copiilor mei. A iubit și iubește băieții. Atât despre el, am răspuns și vocea mea a sunat dur. Da, nu s-a mai întors, am adăugat mai blând.

- Iartă-mă! Nu am vrut să fiu indiscret și nici să te rănesc.

Stăteam cu capul plecat. Iar țipa tăcerea între noi. El în tăcerea mea citea răspunsuri.

...Din 98 singură, doar cu copiii... Unul dormindu-i pe o mână și altul pe alta... Trăind doar pentru copii..., gândea.

- Nu a fost un sacrificiu, ci o onoare! Nu sunt ai mei, ci ai vieții și viața mi i-a dat în grijă, să îi fac oameni atât cât m-am priceput! i-am spus bănuind ce gândește.

...Și apoi te-ai îndrăgostit, după ce ai crezut ani în șir că nu este pentru tine asta! Că o mamă nu are dreptul să trăiască și pentru ea... Și sufletul ți-a ars..., gândea el și eu ghiceam ce gândește.

Ca în transă m-am dus la pieptul lui. Trebuia să mă îmbrățișeze măcar o dată înainte de plecare. Și la pieptul lui îi puteam spune că l-am mințit, am gândit.

M-a împins dur și ferm de lângă el. Iar îi simțeam forța aceea uriașă în mâini. Înainte de a mă îndepărta de tot, s-a aplecat rapid să mă sărute pe față, dar deja mă împinsese cu forță de lângă el și sărutul lui nu a ajuns pe față, așa cum a intenționat, ci undeva la baza gâtului.

Mă simțeam groaznic, în timp ce îi simțeam mâinile încleștate de brațele mele, ce mă țineau ferm departe de el. Credeam că interpretează gestul meu ca și cum i-aș fi făcut avansuri și îmi era rușine. Nu am vrut decât să mă îmbrățișeze la plecare și în brațe la el să am curaj să spun adevărul.

M-a privit în ochi. L-am privit și eu. Iar îi erau ochii albaștri întunecare.

- Să nu devenim sentimentali! Asta poate da suferință, mi-a șoptit și eu am simțit durere și regret nemăsurat în cuvintele lui dure. Dincolo de ele simțeam o cu totul altă trăire: Te îndepărtez de mine că mă tem că, dacă te-aș îmbrățișa, m-aș pierde...

- Iar ți se vede sufletul de sub pielea de crocodil, am șoptit realizând că am ratat momentul de a-i spune adevărul. Apoi mi-am spus în gând râzând și plângând: Unde e tupeul tău, „boierule”, pe care îl aveai, când sărutai toate chelnerițele și le cereai de soție!?

- Plec acasă. Plecarea în America s-a amânat iar. Va fi pe nouăsprezece iulie, dacă nu se amână iar din cauza pandemiei. Când mă întorc, vin iar după tine.

- Îmi ești dator cu niște povești...

- Știu. Ți le voi spune atunci, deși mie nu îmi place să vorbesc și tu mă sperii că înțelegi mai mult decât spun eu!

Eu am râs auzindu-l.

- Ți-a mai spus cineva că faci gropițe în obraz când râzi?

Am ridicat ochii. L-am privit intens. A citit în ei răspunsul. Știa cine mi-a mai spus asta. Nu mai voia să îi răspund și cu cuvinte.

- Am o rugăminte la tine. Vreau să știu tot ce faci. Vreau să fiu primul om la care apelezi sau pe care îl suni, dacă apare vreo problemă.

- „Boierule” și asta dă dependență, așa cum sentimentalismul dă suferință și nu vreau eu! Lasă-mă să mă descurc singură!

- Nu plec până când nu promiți că mă vei suna, dacă este vreo problemă.

- Bine! Promit pentru liniștea ta, că îți voi spune, dacă apare vreo problemă gravă.

- Nu, nu, nu! O mică rectificare! Vreau să îmi spui cu mult, mult, mult înainte ca problema să devină gravă! Chiar la început... Oricum te voi suna în fiecare zi chiar și din America și o să îmi dau seama din vocea ta, dacă s-a întâmplat ceva. Dar aș prefera să îmi promiți că îmi vei spune tu.

- Am să îți spun, am șoptit.

- Trebuie să plec. Șoferii așteaptă. Ai grijă de tine. Îți mulțumesc că mi-ai făcut onoarea să petreci câteva zile în prezența mea! Plec mai bogat! a șoptit, și deși părea dur simțeam că își stăpânește cu greu plânsul, în timp ce ducea mâna mea la buze.

- Mulțumesc și eu, Titus, pentru tot!

Înainte de a ieși afară a pus ceva pe masă și mi-a spus pe un ton ce nu admitea replică:

- E pentru femeie ce a avut grijă de casă! Vreau să o plătesc eu!

Am întins mâna spre masă.

- Nu atinge! Lasă-i acolo! Condu-mă la mașină!

Am ieșit afară. Șoferul a tras mașina în drum și îl aștepta pe Titus. Mergând prin curte, pe sub nuc, spre drum i-am spus:

- Nu îți promit că scriu. Nu am promis asta niciodată nimănui. Ți-am explicat cum stau lucrurile cu scrisul la mine. Trebuie să mă fure cu totul subiectul. Eu să devin fiecare personaj. Inima lui să bată în mine. Altfel nu pot scrie... Și dacă voi scrie, nu voi încerca să îți fac pe plac. Nu o să mă intereseze, dacă îți place sau nu ce scriu. Când voi scrie, dacă voi fi inspirată să scriu, tu nu vei mai exista. Vor exista doar niște personaje, niște povești ce îmi aparțin. Esențial este să fiu credincioasă conștiinței mele!

- Știu! Te prețuiesc imens! La fel de mult te admir! Nu cred că te iubesc mult oamenii, fiind așa...

- Unii mă iubesc și mă consideră înger, alții mă urăsc și mă consideră drac. Sigur nu le sunt indiferentă. Nu sunt atât de înger cum mă văd unii, dar nici atât de drac cum mă văd alții. Sunt doar un om din care soarta a făcut un lup singuratic...

Vorbind am ajuns la mașină și am îmbrățișat șoferii luându-mi rămas bun. Titus s-a urcat în mașină fără a-mi mai spune ceva. Considera că ne-am luat rămas bun în casă. Când mașina a dat înapoi să iasă în stradă, i-am privit ochii ce mă fixau de sub borurile pălăriei mari. Erau întunecați. Erau opaci. Vedeau fără a vedea. I-am făcut cu mâna și am privit mult după mașină. El nu mi-a răspuns. Părea, așa cum stătea în spate, nemișcat în mașină, că are și trupul și sufletul făcut din aceeași piatră din care era alcătuită Mănăstirea Corbii de Piatră.





















































































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu