joi, 8 octombrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXXIV

 

Nu am mai apucat să zic nimic, căci fața lui Titus s-a luminat privind spre cineva ce se îndrepta spre masa noastră. Am întors capul în spate spre locul unde privea el. Am văzut apropiindu-se cu mers greoi, șchiopătând, un bătrânel cu fața toată blândețe și radiind de fericire că îl vede pe Titus.

Titus s-a ridicat de pe scaun și i-a ieșit înainte. S-au strâns în brațe ca doi frați ce nu s-au văzut de mult. Se îndepărtau unul de altul ca să se privească mai bine și apoi iar se îmbrățișau. Mi s-au umezit ochii privindu-i.

După ce li s-a ostoit dorul și bucuria revederii, Titus s-a îndreptat spre mine:

- Ea e doamna scriitoare Luminița Aldea!

M-am ridicat în picioare și am întins mâna spre mâna întinsă a bătrânelului cu barbă și mustață, ce mă privea cu fața toată lumină. Înainte de a duce mâna mea la buze a șoptit:

- Deci ea este! Mă așteptam să fie mai în vârstă...

- Da. Ea este. Mi-am dorit mult să o cunoști!

Din felul în care mă privea bătrânul, intuiam cum m-a descris Titus, când i-a vorbit despre mine. Cred că mă lăudase atât de mult încât ochii bătrânului mă vedeau mai mare decât sunt.

- Luminița Aldea, am șoptit.

- Mihail Balaca, s-a prezentat domnul încă ținându-mi mâna și privindu-mă.

Îi plăcea să mă privească și să îmi citească sufletul întipărit în trăsăturile feței. Și eu îl citeam pe al lui.

Titus ne-a întrerupt cerându-ne să ședem. Bătrânul scriitor s-a așezat cu greu pe scaun. Îl durea rău un picior. Încă de când s-a apropiat am văzut că șchiopăta.

- V-am căutat în partea cealaltă, în spate, unde mi-ai spus că mergi, dar nu erați, a spus domnul Mihail către Titus, apoi a continuat: Am ieșit în stradă și, când să sun să văd unde sunteți, v-am văzut aici.

- Am fost acolo, dar am plecat..., a răspuns Titus, dar nu a mai continuat căci s-a oprit la masa noastră o chelneriță.

La o privire rapidă am observat că era mai în vârstă decât cea care ne-a alungat de la primul bar prin comportamentul ei și natura nu a fost prea darnică cu ea la capitolul frumusețe. Aș zice – deși sunt subiectivă – că a fost chiar mai zgârcită decât cu prima chelneriță, ce nu era urâtă că era urâtă, ci era urâtă, căci așa o făcea răutatea.

Ne-a salutat cald, zâmbind, ne-a pus meniurile pe masă și a spus cât se poate de politicos:

- Nu aș vrea să vă supăr, dar nu aveți voie cinci persoane la masă! Regulile de distanțare socială impun că au voie doar patru persoane la masă.

Am privit-o toți. Nu o puteam supăra. Politețea și zâmbetul o făceau frumoasă.

- Și cum facem? a întrebat Titus. Suntem cinci. Nu putem alunga un om de la masă. Chiar e absurd!

Fata a ridicat din umeri. Îi era rușine să spună că unul din noi trebuie să se ridice și să plece singur la altă masă.

- Dacă ne îndepărtăm toți de masă încât să fie distanță de un metru între noi, e ok? a întrebat Titus, deja dându-și scaunul mai în spate și noi am făcut același lucru imitându-l.

- E bine și așa, dar dacă vine un control e răspunderea dumneavoastră. Eu v-am spus care sunt regulile, a spus femeia și a plecat spre alte mese.

La întoarcere nu avea pe unde trece de scaunul lui Titus și a domnului Balaca ce erau așezate chiar în mijloc.

A râs și a întrebat pe unde să treacă. Titus a sărit de pe scaun – deși avea aceeași vârstă ca și domnul Balaca, mă uimea mereu rapiditatea și sprinteneala gesturilor lui – și-a ajutat și prietenul să se ridice și i-a făcut loc doamnei să treacă.

- Ce serviți? V-ați hotărât?

Șoferii au cerut suc și cafea. Eu ceva dulce și suc kinley. Domnul Balaca a vrut doar apă. Boala și medicamentele nu îi dădeau voie să consume orice și-ar fi dorit. Titus a cerut whisky.

Când fata a adus tot ce am comandat Titus a cerut-o de nevastă. Păi nici nu se putea altfel. Cum putea să rateze ocazia?! Le-a cerut pe toate, pe care le-a întâlnit de-a lungul călătoriei noastre.

Mihail Balaca râdea șoptind: Ai rămas tot nebun! Șoferii râdeau și ei. Cel care a fost coleg de școală cu Titus a spus printre hohote de râs: Odată o să o încurci!

Femeia l-a refuzat politicos și i-a explicat că este măritată. Titus s-a prefăcut că se veștejește de supărare. Eu îl priveam cu gura căscată. Cred că eram uimită de comportamentul lui.

- Doamna scriitoare e geloasă?! m-a întrebat privindu-mă intens și îngustându-și ochii.

La masă s-a făcut o liniște adâncă. Toți ceilalți bărbați mă priveau fixându-mă. Îi simțeam curioși morți să vadă ce răspuns îi voi da.

Am tăcut o clipă. Mă gândeam ce să îi răspund.

- Geloasă foc, „boierule”! Le-ai cerut pe toate, dar niciuna nu te-a acceptat! Pe mine nu m-ai cerut! Cred că avea dreptate sora ta, Rodica, când spunea că te intimidez!

Toți mesenii au început să râdă. Titus s-a strâmbat a nemulțumire, dar mă privea în continuare cu ochii îngustați și opaci și dincolo de ei nu citeam nimic.

- Știi, „boierule”, eu mă mulțumesc cu acea parte din tine, care îmi întindea mâna când urcam treptele la Mănăstirea Corbii de Piatră ca să mă sprijine! Acela ești tu cel adevărat. Teatrul acesta cu cerut toate femeile de soție ține de pielea de crocodil, în care ți-ai ascuns sufletul ca să nu mai poată fi rănit de nimeni în veci!

La masă s-a făcut o liniște de mormânt. Mihail Balaca a oftat privindu-mă. Șoferii nu ziceau nimic, dar în ochii lor vedeam nelămurirea. Cel bătrân, colegul de școală a lui Titus, gândea: Ce vorbește!? Ce piele de crocodil?! Cel mai tânăr avea în ochi întrebarea ca o mirare: Titus timid!? Titus intimidat!? Așa ceva nu există...

Titus a făcut ochii mari. Mă privea arzându-mă cu ochii.

- Ești tu inocentă, pari un copil nevinovat, dar ai o minte periculoasă. Regret..., a început să zică și s-a oprit.

Eu am știut ce regretă și i-am transmis prin ochi că știu. Regreta că m-a luat în excursie, regreta că nu a putut să își ascundă bine sufletul de mine, încât să nu intuiesc, ce este sub pielea de crocodil.

- Ați putea vorbi și pentru muritorii de rând, să înțeleagă și ei ceva!? a întrebat șoferul și ne-a făcut să râdem.

Am hotărât din priviri și eu și Titus să nu mai vorbim nimic de-ale noastre și despre sufletele noastre așa cum am hotărât tacit la plecare spre casă.

- Ce scrieți? Titus vă laudă mult scrisul, mi-a spus domnul Mihail Balaca.

- Beletristică. Roman inspirat din viața contemporană, cu toate aspectele ei sociale, politice, economice, psihologice. Îmi place să spun despre mine că sunt, atunci când scriu, un soldat în slujba neamului meu. De la doamna Rodica, sora lui Titus, am auzit cea mai frumoasă frază despre scriitoarea Luminița Aldea, dar dintr-un sentiment de rușine nu îndrăznesc să repet acea frază. Ea poate să o spună, eu nu pot să o citez, că ar părea trufie sau laudă și așa se nasc îngerii căzuți, am răspuns și am adăugat după un moment de tăcere: Am văzut cartea dumneavoastră „Singuri. Povestiri vesele și triste” la Titus. Nu am apucat să o citesc, dar promit că o voi face și vă voi scrie impresii.

- Mulțumesc! Mă uit la dumneavoastră și nu știu ce să vă spun, mi-a spus bătrânul.

- De ce?! am întrebat cu mirare.

- Nu știu. Mă așteptam să fiți altfel. Mai în vârstă... Mai impunătoare... Mai altfel și gata.

- Sunteți decepționat? Sunt mai puțin decât v-ați imaginat?

- Nu sunt decepționat! Doar surprins... Mirat... Nu sunteți nimic din ceea ce mi-am imaginat eu... Când îmi vorbea Titus despre dumneavoastră mi-am făcut o anumită imagine ce nu seamănă deloc cu ceea ce văd acum. Aș vrea totuși să îmi spuneți acea frază pe care v-a zis-o sora lui Titus.

- Nu! Nu se cade! E prea mult. O să v-o spună Titus după ce va vorbi cu sora lui, deși cred că știe la ce mă refer.

- O știu, dar dacă Luminița nu vrea să o spună, nu o spun nici eu, deși sunt într-totul de acord cu sora mea... Îți amintești, Mihail, acea ediție a „Zilelor culturii călinesciene” de prin anii optzeci, când i-am întâlnit pe Nichita Stănescu și pe Ana Blandiana?! a întrebat Titus schimbând vorba și eu am intuit că întrebarea lui nu era deloc întâmplătoare. A continuat și mi-a confirmat intuiția: Îți amintești cum o priveam pe Ana Blandiana!? Era angelică. O priveam fără să putem vorbi și mă făcea să îmi cercetez conștiința. Prin felul ei de a fi te făcea să te simți vinovat de tot.

Cât timp a vorbit, Titus m-a privit adânc în ochi. Știam ce îmi transmite de la gând la gând. Și apoi gândul lui a devenit șoaptă de-abia auzită:

- Și acum am aceeași stare...

- Gândește-te la Don Quijote. Totul poate fi părere sau vis. Gândește-te că în roman Dulcinea nu era domniță, că Don Quijote nu era cavaler și că toate războaiele lui erau cu morile de vânt ce își roteau paletele în vânt indiferente la nebunul ce se lupta cu ele și se credea învingător. Poate viața noastră e o risipă... Poate ceea ce vezi tu nu există... i-am răspuns șoptit.

- Există! Știu! Și dacă nu există și eu cred e mai mult decât a nu crede! mi-a răspuns.

- Parcă era vorba că vorbiți și pentru muritorii de rând. Din păsărească voastră nu înțelege nimeni nimic, a spus unul din șoferi, dar nimeni nu i-a răspuns.

- Nu am uitat niciodată Titus! După evenimentul oficial, seara am mers cu toții acasă la mine. I-am invitat și pe Ana Blandiana și Nichita Stănescu. Am fost atât de fericiți că au acceptat! Mai era cu noi avocatul Sandu Petrescu, farmacistul Dan Dumitrescu și profesorul Constantin Theodor Ciobanu – cel care a înființat centrul cultural „George Călinescu” la Onești și apoi „Zilele culturii călinesciene”. El zicea că nu pune niciodată nota zece, căci dacă pune zece unui elev lui Eminescu cât i-ar pune!?

- Cu un pahar de vin în față îți amintești câtă poezie am trăit în noaptea aceea!? Îți amintești cum se uita profesorul Ciobanu la cei doi titani?! Își pierduse cuvintele. De fapt, toți eram cam muți... Ne era suficient să îi privim.

- Da, Mihail, îmi amintesc. La Ana Blandiana priveam ca la o apariție angelică, dar amintește-ți cum îl priveam pe Nichita Stănescu! Era ireal! Nu era om!

- Cum să nu fie om?! am îndrăznit să întreb întrerupând dialogul dintre cei doi.

- Era cu paharul de vin în mână. Stătea în dreptul geamului. Părul de înger blond îi cădea în ochii albaștri. Luna mare și clară intra pe geam în casă pe lângă capul lui. Și el recita poezie. O crea și o recita direct. Era detașat de toate și tot. Cineva a șoptit: Parcă nu e om! Eu am spus: Chiar nu e om. E metamorfozat în poezie. Starea lui de a fi e poezia. Mă uit la el și nu spun: Iată poetul! Văd poetul! Nu! Spun: Iată poezia! Nichita era poezia întruchipată și vie!

- Din tot ce a creat în acea noapte am reținut doar un vers: „Și l-am bătut pe vulture pe pana lui...” Poezia mi-a fost dedicată. Atât de idioți și uimiți eram încât nu ne-a trecut prin cap să notăm tot ce a spus, a continuat domnul Mihail Balaca să depene amintiri.

- Asta lipsește lumii contemporane. Admirația și prețuirea. Modele de urmat și artiști de venerat. Plecăciunea în fața măreției celui ce creează. Respect pentru cel ce prinde în cuvinte eternitatea. Mi-am păstrat, Mihail, starea de atunci și sufletul de atunci. Oricât s-a schimbat lumea eu am rămas același om ce era mut de uimire privind-o pe Ana Blandiana ca pe o apariție angelică și pe Nichita Stănescu ca pe întruchiparea poeziei.

Ascultându-l pe Titus mi-am plecat capul. Îmi venea să plâng. Nu știu de ce asociam ceea ce spunea cu grija lui de a-mi întinde mâna, când urcam vreo treaptă mai abruptă la Mănăstirea Corbii de Piatră sau de felul cum m-a îngrijit când mi-a fost rău. Cred că așa cu capul plecat am și roșit de rușine când m-am întrebat: Și dacă nu merit prețuirea ta, Titus!? Și dacă te înșeli!? Poți fi Don Quijote... Pot fi Dulcinea... Doar tu să vezi ceea ce vezi... Doar tu să crezi că sunt ceea ce văd ochii tăi...

- Nu mă înșel... Ochii mei nu mă mint... Mintea mea știe adevărul... Inima mea nu spune minciuni..., a șoptit privindu-mă. Te rog, crede-mă, când îți spun că nu ești mai puțin decât văd ochii mei!

În loc de răspuns mi-am șters ochii de lacrimi.

- Ce mai știi de prietenii noștri? a întrebat Titus îndreptându-și atenția spre prietenul lui.

- Dan Dumitrescu e mort. La fel și avocatul Sandu Petrescu. Profesorul Ciobanu trăiește, dar e bolnav.

- Dumnezeu să îi ierte! O să îi fac o vizită la întoarcere profesorului Ciobanu sau când fac alt drum cu Luminița. Îți mai amintești cum povestea Sandu Petrescu că a pledat pentru o femeie ce a fost bătută de bărbat!?

- Îmi amintesc! Era atât de teatral! a răspuns domnul Mihail.

- Povestiți-mi și mie! am cerut.

- Spune tu, Titus! Ești mai talentat ca mine la povestit!

- Pleda Sandu Petrescu în apărarea unei femei. A început descriind un tablou de parcă era pus să facă o compunere: Domnule judecător! Onorată instanță! Dumnezeu a creat o pădure frumoasă ca în poezia lui Mihai Eminescu! La marginea pădurii a pus o pajiște verde, întinsă, plină de flori. Pe toată acea pajiște o floare era chiar în mijloc și cea mai frumoasă. Parfumată! Ce culori divine!... Judecătorul ofta. Nu înțelegea ce e cu toată acea descriere și tot acel patos într-un proces în care un bărbat a lovit femeia. Avocatul a continuat: A creat Dumnezeu acea floare să fie mirosită, admirată, prețuită! Și apoi brusc și-a schimbat vocea, devenind gravă, dură, inchizitorială, și indicând pe vinovat cu degetul a spus: Și vine un măgar și o calcă în picioare! Ăsta era Sandu Petrescu! Un avocat îndrăgostit de artă și de poezie.

- Dar îți mai amintești cum recita poezie Dan Dumitrescu? Era o enciclopedie vie. Serghei Esenin, Pușkin, Eminescu, Coșbuc – din toți știa versuri și le recita ore în șir. Trecea de la unul la altul cu o viteză amețitoare.

Îi priveam pe cei doi cum depănau amintiri cu drag, dar și cu regret. Lumea despre care vorbeau ei a murit de mult. Unde erau acum acei oameni!? Unde erau acei iubitori de cultură?! Unde erau oamenii ce respirau și se hrăneau cu poezie!?

M-am uitat lung la Titus. Dacă am fi fost singuri, fără martori, l-aș fi întrebat: Tu realizezi cât de mult ai iubit România din care ai fugit!? Dar după întrebare mi-am amintit imediat, că în acei ani Titus era urmărit, prietenii îl trădau, cineva l-a pârât la securitate că vrea să rămână în străinătate și a fost dat jos din avion înainte de a decola, când trebuia să plece la olimpiadă cu lotul național de judo, că apoi a vrut să fugă și a ajuns în pușcărie... Aceeași pușcărie pe unde a trecut și tatăl lui...

Din evocarea unei lumi apuse, ne-au trezit țigăncile ce iar treceau chicotind prin fața terasei. Normal că am început și eu și șoferii să râdem și îl priveam cu înțeles pe Titus, ce se prefăcea serios și indiferent.

- De ce râdeți? a întrebat Mihail Balaca.

- Să vă povestească Titus! i-am răspuns.

Titus a mormăit nemulțumit. Nu voia să povestească. Am povestit eu cu cea mai mare plăcere, ignorând nemulțumirea lui Titus. M-am oprit cu povestea doar la a spune cum i-au cerut țigăncile un ban.

Domnul Mihail Balaca râdea. Unul din șoferi a dat de înțeles și ce le-a dat Titus.

- Or fi neamuri cu tine, a spus bătrânul râzând. Nu povesteai tu că pe dealul din fața casei, ce era al familiei tale, venea în fiecare an o șatră, și-a amintit Mihail Balaca.

- Știu. Și mie mi-a povestit, cum lăsa tatăl lui șatra să își așeze corturile în fiecare an la poalele dealului lor, chiar în fața casei, lângă izvor, cum se împăca bine cu bulibașa, care era foarte corect și îl respecta pe tatăl lui, am sărit eu cu gura amintindu-mi. Mi-a spus că seara mergeau la focul țiganilor și îi ascultau cântând la armonică. Îi privea dansând. O țigancă l-a descântat când era mic și bolnav și i-a dat apă dintr-un clopoțel ca să vorbească... Rodica, mică de tot, se ducea în corturile țiganilor și se juca cu copiii lor în jurul focului și când venea acasă era toată neagră ca o țigăncușă. Tatăl lui Titus era un boier mai atipic. Iubea pe toată lumea și se împăca cu toată lumea. Îi ajuta pe țigani. Și țiganii veneau în curtea lor și cereau una sau alta. Făceau și treburi și erau plătiți. Niciodată nu au furat sau să se poarte urât. Altă șatră – mi-a povestit Titus - a furat pe fiica bulibașei, pe Sabina, și cei din șatra de peste drum s-au urcat călare pe cai și au fugit după fată. I-au ajuns pe hoți pe malul Râului Doamnei și s-au bătut ca nebunii. Răsuna satul ca de război. S-au împăcat când le-au plătit fata. La țigani nu se ia o mireasă fără să o plătești tatălui fetei.

- Tu ții minte tot ce povestesc eu!? m-a întrebat Titus.

- Da, „boierule”! Sunt scriitoare! Am un pic de memorie... Hai mai povestește-mi despre țigani! Spune cum te-ai întâlnit în urmă cu câțiva ani cu fiul bulibașei, ce venea pe dealul vostru cu șatra în urmă cu zeci de ani, ce este acum rege sau împărat al țiganilor, și cât de frumos ți-a vorbit de boierul Constantin, tatăl tău... Cum te-a invitat în palatul lui și ați stat de povești...

- Nu îți povestesc nimic! Nu îmi mai spune ironic „boierule”! M-am săturat de tine până peste cap! De-abia aștept să te duc acasă și să scap de tine!

- Îți amintesc că tu ai venit după mine din proprie inițiativă. Eu am fost chiar foarte rezervată. Ți-ai făcut-o singur! i-am răspuns râzând și apoi am adăugat pentru domnul Mihail: După ce m-a luat de acasă și am făcut o bună bucată de drum, a început să mă amenințe că mă trimite cu ocazii sau pe jos acasă.

Bătrânul scriitor și-a plimbat mult privirea de la unul la altul neștiind ce să creadă, apoi l-a pufnit râsul.

- Doar tu, mă, Titus, puteai să faci așa ceva!

- Aveam și cu cine! Stătea speriată, lipită de ușă și mă privea pe furiș! Îmi mușcam buzele să nu râd! Vai ce mi-a plăcut să o chinui!

- Asta știu că îți place, a spus șoferul.

- Doamna Aldea, doar nu l-ați crezut!? Chiar nu vă dădeați seama că glumește!? Nu avea cum să facă așa ceva!

- Domnul Mihail, nu cunoașteți tot contextul. Chiar a reușit să mă îngrozească. Am acceptat o excursie în Argeș, după ce prietena mea din SUA, doamna C., mi-a garantat că e un om serios și în care pot avea încredere.

- Păi, eu ce să îți fac, dacă ai crezut-o! a spus râzând Titus.

- A ajuns la poartă. Îl vedeam pentru prima dată în viața mea. Era obosit, nervos, acru. A vrut apă să se spele pe față. A spus că îmi aruncă bagajele din mașină, dacă am multe. Mi-a pus bagajele și am plecat. Când m-am dezmeticit deja trecusem de Spătărești și voiam să îi spun că vreau să mă întorc acasă, dar nu aveam curaj.

- Uite așa mă pândea cu coada ochiului – a spus Titus râzând și imitând gesturile mele - și apoi stătea cu capul plecat sau privea pe geam. Doamne, ce nu aș da să o mai pot speria încă o dată și să o văd cuminte și lipită de ușă!

- După ce m-ai amenințat că plec cu ocazii sau pe jos acasă, deja mă gândeam că voi căuta o cale să ajung acasă singură. Făceam scenarii că îmi sun copiii sau pe fratele meu să mă ajute, am explicat și mi-a părut rău că am făcut-o. Toți patru bărbații râdeau în hohote de mine.

- Doamne, Dumnezeule! Nu pot să cred că poți fi atât de prostuță! Chiar te gândeai că aș face asta!? râdea Titus cel mai tare de mine. Vezi de ce nu te cer de nevastă pe tine!? Ești căzută din lună...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu