M-am dus la ei în bucătărie. Rodica a pus cafeaua în cești și m-a poftit să o bem împreună. M-am așezat pe canapea. Rodica s-a așezat pe scaunul de lângă ușă, în fața mea. Între noi, la mijloc, pe latura mai lungă a mesei, Titus curăța legume, morcov, usturoi, ceapă, ardei roșu, ardei galben. O făcea extrem de concentrat. Am dat din cap spre Rodica și prin gesturi am întrebat-o: Ce face!? Ea mi-a răspuns mișcând doar buzele, fără a scoate sunete: Face omletă pentru tine! Și eu și ea ne-am strâns tare buzele ca să nu începem a râde, dar Titus s-a simțit privit, a ridicat capul și și-a plimbat ochii de la una la alta. Vedea că ne abținem să nu râdem. Mi-am băgat nasul în ceașca de cafea ca să pot chicoti. Rodica a făcut la fel. Titus s-a concentrat pe munca lui. Toca morcovi rondele de parcă făcea un experiment la fizică, atât de concentrat era. Cred că îi era ciudă că este privit.
- Dar ce faci acolo, pămătufule? l-am întrebat prefăcându-mă că habar nu am ce face.
- Fac ceva! mi-a răspuns după ce a pus rondelele de morcov să se călească în ulei încins.
S-a întors la masă, a strivit cu latul lamei cuțitului mai întâi și apoi a tocat trei căței de usturoi mari, apoi a continuat cu ardeii pe care îi tăia fâșii lungi.
- Faci cumva omletă pentru scriitoarea ta preferată, boierule!? am întrebat chicotind.
Rodica chicotea și ea. Ne distra cu ce emoție și încordare pregătea Titus legumele.
- Vezi să nu mă înfurii și să nu îți mai fac nimic, mi-a răspuns.
- Pe timpuri, când erai mai tânăr, erai mai inventiv la amenințări. Spuneai că mă trimiți pe jos sau cu ocazii acasă, mă întrebai, dacă mă mănâncă spinarea, ca să mă scarpini. Acum ești cam slăbuț, i-am spus, m-am ridicat de pe canapea și am luat un cuțit în mână.
M-a privit lung, cu ochii lui albaștri deveniți întunecare, a dat să zică ceva, dar nu a mai apucat, căci am vorbit eu.
- Du-te și bate ouăle, că bănuiesc că fără ele nu se poate face omletă. Toc eu ceapa, i-am spus observând ceapa întreagă și necurățată.
A dat să zică nu, dar a realizat că are nevoie de ajutor ca să nu se ardă morcovii.
- Bine! Curăț-o și taie-o tu! mi-a răspuns și a amestecat cu o paletă de lemn morcovii din tigaie.
În timp ce scotea ouăle și niște smântână din frigider îmi explica că morcovii trebuie să se facă mai bine. Celelalte legume doar un pic, încât să rămână ușor crocante în omletă.
Eu am curățat ceapa și am dat să o tai peștișor, dar Titus m-a oprit.
- Nu așa, Luminița! Taie-o invers să iasă niște semicercuri.
M-am executat. Aveam pe tocător în fața mea ceapa, usturoiul și ardeiul. Nu știam ce urmează așa că m-am mulțumit să privesc cum Titus sparge mai multe ouă, pune peste ele o lingură bună de smântână, sare, piper, cimbru, busuioc, rozmarin, măghiran. S-a oprit, a privit spre tigaie, a lăsat ouăle și s-a dus să pună restul de legume peste morcov. Le-a amestecat rapid cu paleta și le-a lăsat să se călească puțin. Când s-a întors la masă eu deja băteam ouăle.
A luat castronul cu ouă când au fost gata și s-a dus cu el la aragaz. Le turna peste legume, când Rodica a venit la mine și m-a strâns tare în brațe. Mi-a șoptit lângă ureche: Îmi pare rău că pleci! O să îmi fie urât fără tine!
Eu m-am strâns lângă ea ca un pisoi cules din frig, ce dă de căldură. Și așa cum mă ținea în brațe i-a spus fratelui ei:
- Titus, nu vreau să plece! Ține-o la noi pe Luminița!
Eu am tresărit la pieptul ei și apoi am privit-o lung. Titus s-a întors de la aragaz spre noi și ne privea cu ochi întunecați pe amândouă. A lăsat ochii în jos și s-a întors la tigaia cu mâncare. Știu la ce se gândea. Era ceva ce i-am spus eu cu mult înainte de a pleca în excursie, ca să fie totul clar și să nu las loc de ambiguități: Nu mint bărbații! Nu îi las să își facă speranțe deșarte! Nu mă joc cu sufletul și sentimentele nimănui! Nu provoc pentru nimic în lume suferință! Eu nu am să provoc nimănui durerea ce mi-a fost provocată! Titus, spun da, doar pentru o excursie! El a râs atunci și mi-a răspuns: Ce faci, Luminița!? Pentru ce mă pregătești!? Sunt puternic... I-am răspuns: Pentru nimic. Sunt doar corectă.
- Vino să îți arăt, Luminița! m-a strigat el de lângă aragaz și mi-a împrăștiat gândurile.
M-am dus lângă el și m-am uitat în tigaie.
- Nu se întoarce omleta aceasta. Uite, fac din loc în loc așa cu paleta – mi-a arătat cum face niște goluri din loc în loc prin tigaie, ce se umpleau imediat cu ouă crud – și o lași să se coacă încet. E excelentă!
A pus capacul pe ea și s-a întors spre mine.
- Ți-ai pregătit tot? Nu ai uitat nimic? E șase fără un sfert. La șase fix plecăm. Luăm fiecare șofer de acasă.
- Dar nu pot mânca omletă așa de dimineață, am șoptit.
- Știu, mi-a răspuns și s-a grăbit spre masă, unde a tăiat niște felii mari de pâine rotundă, apoi s-a întors iar la tigaie și s-a mai jucat cu paleta făcând goluri prin omletă. Ți-o pun la pachet. E mai bună rece. Ți-am promis că îți fac și ți-am făcut.
M-am uitat la el cum pune bucăți de omletă fierbinte între feliile de pâine și cum le învelește în folie de aluminiu. Mă abțineam cu greu să nu mă duc la el și să îi spun că vreau să rămân până luni sau marți, că mai pot sta un pic...
La ora șase fără trei minute eram în hol. Titus m-a pus să verific încă o dată, dacă am pus totul. Pusesem. Am dat să îmi iau geamantanul, dar l-a luat Titus înaintea mea. Rodica a luat sacoșa cu borcane. Mie mi-a rămas doar poșeta și punga cu sandvișurile, pe care mi-o pusese Titus în mână. Am ieșit din casă după ei. Coborând treptele mi-am amintit de vis. Pe pragul acesta erau macii striviți și florile de câmp... Era doamna prăbușită... Erau cei doi copii ascunși la pieptul mamei... Nu știu de ce mi-a venit să plâng când am călcat pe trepte coborând.
După ce am coborât treptele călcând ca pe jar, căci simțeam sub pași tot zbuciumul și toată durerea la care au fost martore aceste trepte – Dacă zidurile ar putea vorbi... există o vorbă. Dacă treptele acestea ar putea vorbi să spună la câte lacrimi au fost martore, la câte destine strivite, la câte nașteri de iubiri și tot atâtea morți... - m-am întors și am mai privit încă o dată căsuța din alt timp ce mi-a fost cămin pentru câteva zile. La urmă de tot m-am uitat iar la trepte. Am zâmbit când mi-am amintit cum m-a ținut Titus noaptea pe acele trepte, după ce a încuiat ușa, și m-a lăsat să mă rog de el ca să mă primească în casă. Cum ne-am certat jucându-ne ca doi copii.
Gata! Mi-am spus și am întors spatele casei, mi-am smuls sufletul de lângă ea și am plecat hotărâtă după ceilalți. I-am ajuns la mașină. Titus îmi punea bagajele în portbagaj. Avea acolo și o lădiță cu roșii. Mi-a spus că este pentru mine și că a lăsat-o de aseară, de când a luat-o de la prietenul lui, ce ne va însoți la drum.
Rodica m-a strâns tare în brațe. Eu mă lăsam strânsă.
- Sper că ți-a plăcut la noi! Sper că ai avut o ședere plăcută! Titus o să te mai aducă...
- Totul a fost excelent! Mulțumesc, doamnă Rodica! i-am spus și am fugit repede în mașină ca să nu îmi vină să plâng în fața ei.
Și ea a fugit la poartă de fier și a deschis-o. Am trecut pe lângă ea și i-am făcut din mână. În fața mea, cum ieșeam cu mașina pe poartă era dealul. Am lăsat ochii să mi se piardă pe el, ca să nu o mai văd pe Rodica tristă în poartă și nici să nu mă uit înapoi spre casa, în care am petrecut o vacanță minunată.
...Dealul pe care Titus copil a învățat de la tatăl lui constelațiile, și a văzut Dunărea și Argeșul în zare... Dealul pe care, în visul meu doi domni stăteau de vorbă despre răscrucea de destin a țării și a lor... Dealul pe care doamna cu rochie diafană culegea flori...
Am dus mâna la ochi și mi i-am șters de lacrimi. Nu vorbeam nimic cu Titus. Priveam pe geam. Treceam pe lângă pădurea ce a fost cândva a lor, dar a vândut-o Rodica, apoi pe lângă cimitir... M-am uitat în el după două cruci pe care le-am văzut în alt vis într-o noapte. Nu le-am văzut.
- Când o să te aduc iar o să mergem la mormântul mamei și al tatei... Promit! a șoptit Titus intuind la ce mă gândesc, apoi a continuat: Ploile, pandemia mi-au dat planurile peste cap. Nu te-am dus peste tot unde mi-aș fi dorit. Sper totuși că a fost o vacanță frumoasă, că ți-a plăcut la noi, chiar dacă eu sunt mai...
- A fost minunat, Titus! Aș vrea să ne întoarcem..., am spus cu voce tristă și plânsă.
- Prea târziu, doamnă scriitoare! Am plecat deja spre casa ta! mi-a răspuns fără a mă privi.
A oprit la o casă și a luat șoferul profesionist. Acesta s-a urcat la volan și Titus s-a dus în spate. Am vrut să mă duc și eu în spate, dar Titus a spus să stau în față ca să văd mai bine locurile prin care trecem. M-a prezentat șoferului. Acesta și-a spus numele, m-a privit scurt și a pornit mașina. A oprit la altă casă și a urcat și prietenul lui Titus. Am înțeles că au fost colegi de școală, când erau mici și au rămas prieteni pentru toată viața. De cum a urcat, după ce i-am fost prezentată și lui, s-au dat la povestit și la râs depănând amintiri din copilăria lor. Amândoi erau haioși și veseli.
Am observat iar că Titus era extrem de politicos și oficial cu mine în prezența altor persoane. M-a prezentat ca doamna scriitoare pentru ambii tovarăși de drum. Am înțeles, și era și firesc asta, că nu ne vom permite tot drumul până la Suceava să glumim, să ne tachinăm și să vorbim de ale noastre. Am mai înțeles că nu voi avea șansa să îi spun că l-am mințit legat de plecarea mea acasă, câtă vreme aveam însoțitori. Trebuia să fim doar noi doi ca să îi pot spune.
Șoferul m-a întrebat despre ce e vorba în cărțile mele, după ce a precizat că el nu citește prea mult, dar că fiicele lui sunt pasionate de lectură. I-am răspuns cât mai pe scurt posibil ce teme abordez în cărțile mele. Vorbeam încet că să nu îi deranjez pe cei doi povestitori din spate. Nu mi-am dat seama ce impresie i-a făcut răspunsul meu. Nu vedeam nimic pe fața lui.
- Deci nu scrieți siropos, nu scrieți despre...? a întrebat șoferul și chiar dacă și-a lăsat fraza neterminată eu am intuit ce a vrut să spună.
- Nu. Nu scriu siropos. Nu scriu despre ce ați vrut să întrebați. Atât cât mă ajută Dumnezeu și mintea mea încerc să fac tablou din cuvinte vieții. S-ar putea să fiu anacronică sau depășită, dar mi-am asumat asta când am pornit pe drumul scrisului. Nu sunt cântăreț la cor, nu fac parte dintr-un val, nu accept sfaturi și influențe străine. Bun sau rău, plăcut sau mai puțin plăcut, valoros sau nevaloros scrisul meu e doar al meu fără ca măcar să îl atingă vreo adiere exterioară.
Șoferul mi-a aruncat o singură privire plină de interes și apoi s-a concentrat la condus.
- M-ați făcut curios. O să o pun pe fiică-mea cea mică să vă caute pe internet. Ea e director. Am și nepoți. Le-am instalat ieri în curte o trambulină ca să aibă unde se juca când vin la mine.
- Ce mândru ești că ai nepoți! a intervenit Titus în discuția noastră.
- Bineînțeles! Ador să fiu bunic! i-a răspuns șoferul.
Afară a început să plouă. Era și un pic de ceață. Am observat că șoferul a luat-o pe un alt drum, decât la venire. I-a explicat lui Titus că vrea să evite o anumită zonă cu drum în reparații, unde se așteaptă foarte mult.
Eu moțăiam. Ceilalți pasageri din mașină vorbeau veseli. Nu mă băgam deloc în vorba lor. Nici nu aș fi știut ce să spun.
A sunat telefonul lui Titus și am tresărit când l-am auzit răspunzând la salut. Din ceea ce vorbea intuiam și ceea ce este întrebat.
- Bună dimineața, Don Stefano!... Sunt pe drum. O duc acasă pe doamna scriitoare... Nu, nu a mai vrut să stea... Nu conduc eu... Nu avea rost să insist. A spus că vrea să plece și am căutat imediat șofer... Data viitoare, te duci tu după ea să o aduci! a spus și a închis.
Mi-a plăcut cum i-a sunat vocea când a spus referindu-se la mine cu „doamna scriitoare”, dar m-a și surprins neînțelegând-o ultima lui frază spusă nervos: Data viitoare, te duci tu după ea să o aduci!
Ce Dumnezeu, Titus chiar nu a înțeles nimic?! Cum să vină Don Stefano după mine!? mă revoltam.
Nu puteam pune întrebări. Nu cu martori. Nu le-aș fi pus nici dacă eram singuri. Eu am vorbit foarte puțin, dar clar, cu Titus despre Don Stefano. Brusc am realizat ceva ce mă nemulțumea, dar mă și neliniștea. La masă când Don Stefano a fost grosolan, cel care trebuia să ia atitudine ferm, trebuia să fie Titus. Tot el trebuia să explodeze la fel ca Rodica, când acesta a sunat să mă cheme la el la fermă să îi fac zacuscă. Acum îi spune că data viitoare va veni el să mă aducă în vizită... Oare nu am fost destul de clară!? Oare nu m-am făcut înțeleasă, chiar și folosind cuvinte puține!?
...Totuși tu nu știi ce a discutat Titus cu Don Stefano, mi-am spus încercând să mă liniștesc.
- Don Stefano e supărat că te duc acasă. A sperat că te-ai răzgândit. A spus să te mai aduc, că îți vom crea toate condițiile să scrii, doar să ne faci din când în când plăcinte. I-am răspuns: Data viitoare, te duci tu după ea să o aduci!
Am tresărit a nemulțumire și furie auzindu-l pe Titus. Am întors capul spre el și l-am întrebat cu un firicel de voce șoptită, dar în care era o fărâmă de lamă de cuțit:
- De ce i-ai spus să vină el după mine!?
- Pentru că nu ai veni niciodată cu el și el știe asta!!! O fost modul meu de a-l pălmui..., a răspuns Titus, mi-a făcut din ochi, apoi a început să râdă în hohote.
Doamne, ce figură putea fi Titus! Normal că am început să râd și eu de râsul lui. Consideram subiectul Don Stefano închis definitiv.
Eram prin dreptul monumentului de pe deal dedicat luptătorilor din munți. Moțăiam în mașină. Afară ploua mărunt, agonizant și era frig.
- Trezește-te, Luminița! a țipat Titus atât de tare încât m-a făcut să sar de pe scaun.
- Las-o în pace. Dormea, i-a spus șoferul.
- Să stea trează și să privească pe geam. O să doarmă acasă. Aici nu e vagon de dormit! i-a răspuns Titus făcând pe morocănosul și durul.
Mi-am mușcat limba de ciudă că nu pot face un gest „frumos” spre el și nici nu îmi pot începe recitalul de nume pe care i le-am pus. Nu o puteam face cu martori. Astea erau gesturi pe care mi le permiteam doar între noi.
În căldura mașinii, privind prin parbriz, cum se mișcă ștergătoarele și fac apa de ploaia să danseze, ferindu-se de pe sticlă în șiroaie mărunte, am început iar să moțăi.
- Trezește-te, Luminița! Suntem la „Nunta Zamfirei”! a țipat iar Titus și eu am sărit ca arsă.
Nu avea rost să îi zic nimic. Șoferul iar l-a certat.
- Las-o să doarmă! Ce e cu tine?
- Oprește! Coborâm! I-am spus că aici nu e vagon de dormit! i-a răspuns șoferului.
Acesta a oprit chiar în curba în formă de u, după ce a tras mașina pe marginea cealaltă și cât timp a făcut-o a mormăit:
- Ce îți place să o chinui!
- Nu o chinui! Așa sunt eu, doar mă cunoști de zeci de ani!
- Da, te cunosc, a răspuns șoferul și eu am sesizat în vocea lui admirație pentru fostul lui șef din tinerețe. Apoi și-a întors fața spre mine și mi-a spus: Boierul vrea să cobori!
Am deschis ușa și m-am înfiorat de frig. Voiam înapoi în mașină la căldură. Titus mi-a întins mâna și m-a ajutat să cobor. În ploaia măruntă am început să tremur ca un motan ce este dat iarna afară din casă.
- Ți-e frig? a întrebat Titus încet și, fără a aștepta răspunsul meu, a întins mâna și a luat de pe scaun bluza mea albastră ca o pelerină și mi-a întins-o șoptind: Să nu răcești! Ești atât de sensibilă la frig!
După ce mi-a pus bluza pe umeri și mi-a vorbit șoptit, a spus șoferului:
- Coboară și tu. Vreau să ne faci fotografii cu statuile de la „Nunta Zamfirei”. Nu am făcut la venire...
Șoferul a coborât. Am trecut toți trei drumul prin ploaia măruntă și rece. Titus a sărit imediat șanțul și mi-a întins mâna să mă sprijine să sar și eu. M-a sprijinit și când a trebuit să trecem printr-o spărtură a gardului dărăpănat, în care nu se cunoștea unde o fi fost cândva poarta.
Șoferul ne-a făcut fotografii lângă fiecare grup de statui și în timp ce le făcea vorbea cu Titus despre Paul Everac, cel care proiectase acel parc, pe care îl cunoscuseră și unul și altul. Eu îi ascultam și aveam grijă să calc cu atenție prin bălăriile necosite de ani mulți. Totul era o paragină. Nu puteam să îmi fac o idei despre cum arăta acest loc atunci când a fost inaugurat. Casa din lemn – ardelenească, probabil tipică pentru Hordou, satul nașterii lui George Coșbuc – așezată în curtea cu statuile era și ea o ruină. Cădea din ea bucăți de lemn, ferestre nu avea, vântul, ploile, iernile, zăpezile o flenduriseră ca pe o cârpă uitată pe un gard. Totul țipa acolo că e pe moarte. Și statui, și casă, și gard. Până și iarba țipa a moarte, când mi se agăța de picioare, chiar dacă era mare, sălbatică și neîngrijită.
Am plecat spre ieșire. Titus a trecut în fața mea și mi-a întins mâna și la gard și la șanț. Nu simțeam nevoia să îi spun nimic despre acel loc, dar probabil intuia ce gândesc. Am vrut să îmi dau bluza jos înainte de a urca în mașină, dar m-a oprit ferm.
- Încă nu. Mai las-o pe tine până te încălzești.
M-am urcat repede în mașină fără a-mi da bluza jos și făcând asta am observat zâmbetul șoferului și nu m-am mirat deloc că îl aud spunându-i lui Titus peste mașină, căci nici unul nici altul încă nu au urcat încă. Titus își aprindea o țigară lângă mașină.
- Acum țipi la ea și o trezești! Acum ai grijă să nu răcească! Acum îi întinzi mâna să treacă peste șanț! Cred că o zăpăcești pe doamna scriitoare!
- Asta mi-am și propus! i-a răspuns Titus râzând, după ce a tras din țigară.
Șoferul s-a urcat lângă mine. Titus în spate. Am pornit la drum.
- Titus zice că și-a propus să vă zăpăcească. A reușit? m-a întrebat șoferul râzând.
- Nu, i-am răspuns moale. Greu mă mai poate zăpăci cineva...
Șoferul a râs auzindu-mă.
- Dacă ați ști ce nebun era, când era tânăr! Doamne, dacă v-aș povești cum...
- Minel, taci! a țipat Titus din spate.
Eu am chicotit și am încurajat șoferul să îmi povestească.
- Hai, spuneți-mi cum era Titus în tinerețe!
- Era cuceritor! Avea un succes..., a început să îmi spună șoferul.
- Am spus să taci! a țipat iar Titus.
Eu m-am întors spre el chicotind și i-am șoptit peste scaun abținându-mă cu greu să nu îi arăt limba:
- Lasă-l să-mi spună, „boierule”! Mor de curioasă să aflu povești despre tine!
- Ție îți era somn! Treci și te culcă! a țipat la mine prefăcându-se sever, dar stăpânindu-și râsul.
- Mi-a sărit somnul. Vreau povești! De-abia aștept să aud. Aș vrea să nu te mai bagi în vorba mea cu șoferul tău.
Titus și-a mușcat buzele și să nu râdă și să nu îmi dea o replică, dar nu mi-a scăpat că i-a aruncat o privire intensă în oglinda din față bărbatului ce conducea mașina. Era în acea privire un mesaj de genul: Ai grijă ce vorbești!
Șoferul a șoptit stăpânindu-se să nu râdă: Boierule, ai dat de dracu!
- Povestiți-mi! De-abia aștept să aud! Și după un moment de tăcere, în care am concluzionat că șoferul nu are de gând să înceapă a povesti, am adăugat: Chiar sunt dracu!?
Șoferul mi-a aruncat o privire rapidă. A râs și a șoptit:
- Nu sunteți dracu. Titus a dat de dracu...
- Povestiți-mi! Vă rog!
- Nu pot! O să vă povestească boierul, dacă vrea. Mai bine povestiți-mi dumneavoastră despre ceea ce scrieți în cărți. Vorbiți frumos. Îmi place să vă ascult.
- Minel, las-o să doarmă! Era obosită...
- Mi-a sărit somnul. Acum vreau să aud povești despre tine.
- Mi-a sărit somnul. Acum vreau să aud povești despre tine, mi-a imitat vocea maimuțărindu-mă Titus. Nicio poveste! Dormi!
Am considerat că este momentul să renunț la orice luptă și dialog. Titus era dificil și nervos că mă duce acasă. Probabil știa că am mințit și a tot așteptat momentul în care eu să îi spun adevărul, iar eu îl ratasem și el își manifesta frustrarea.
Am moțăit iar în mașină până când Titus m-a trezit așa cum mă obișnuise deja, în râsetele colegilor de drum. Eram la Șirnea. Am coborât. Era frig. Vânt. Ploaie. Zi de toamnă rece și târzie în plină vară. Am coborât și zgribulită am privit spre toate piscurile de munți ce se vedeau în toate zările. Vântul se simțea suflând hain din toate părțile. Am fugit pe micuța terasă din fața cabanei. Titus s-a întors la mașină și a luat ceva din ea. Ceilalți doi bărbați au intrat înăuntru. A venit la mine cu o haină groasă și mi-a pus-o pe spate. I-am mulțumit.
- Nu vreau să răcești, maimuță, mi-a șoptit.
- Ți-am spus că bărbatul, care a murit îmi spunea tot „maimuță”?!
În loc de răspuns am văzut cum fața i-a devenit întunecare și furie. A respirat adânc înainte de a vorbi.
- Nu am să-ți mai spun niciodată așa! Parcă era vorba că nu îl mai pomenești în fața mea!... Ce vrei să îți cumpăr? Ți-e foame? m-a întrebat blând și parcă părându-i rău că a fost atât de dur. Știu că ți-e greu. Sunt doar câteva zile de când ai aflat că a murit...
Pentru că tăceam ca o momâie leșinată a vorbit tot el.
- Iartă-mă, dacă sunt dur cu tine, dar nu îți folosește la nimic, dacă îți plâng de milă. Sunt atâtea lucruri, pe care le-am intuit despre acel om, dar nu ți le-am spus ca să te protejez. Ce om folosește tehnici din război psihologic pentru a domina o femeie excepțională, doar pentru că atât poate face!? Ce om spune că a murit – căci îți garantez că nu a murit – doar ca să te chinuie psihic!? Ce om!?
În loc de răspuns mi s-au pleoștit umerii și mi se părea că toată ploaia aceea de pe munți cade pe spatele meu. Și vântul sufla din toate părțile peste mine. M-am așezat moale la masă. Mă clătinam. Din cabană ieșeau cei doi bărbați.
- Am comandat cafea pentru toți, a spus unul din el.
- Eu nu vreau cafea. Vreau whisky, a răspuns Titus nervos și s-a dus în cabană.
S-a întors la masă cu două pahare de whisky. Unul era mai plin, altul doar de un deget pe fund. Mi-a întins mie paharul cu foarte puțin lichid rubiniu.
- Bea-l! O să îți facă bine!
Nu am răspuns nimic. Stăteam cu nasul în pământ.
El s-a așezat la masă lângă mine. În fața noastră erau ceilalți doi. Ni s-au adus cafelele. Toți și-au aprins țigări.
- Ați vrea să mâncăm ceva aici? a întrebat Titus.
- Nu! E prea dimineață. Mâncăm la Poiana Sărată, au răspuns șoferii.
- Tu, Luminița, vrei ceva să mănânci? Ți-e foame?
- Nu mi-e foame, am șoptit cu ochii în pământ. Beau doar o gură mică de cafea.
- Bea și alcoolul! E foarte puțin. O să te încălzească.
L-am băut. Mi-a ars gâtul. L-am simțit ajungând ca un ghem de foc în stomac, dar nu m-a amețit deloc așa cum a crezut Titus că voi păți și apoi nu voi mai simți durerea. Simțeam tot. Și vântul, și ploaia, și dorul. Auzeam fraze nebune ce țineau de raiul meu: Tu chiar exiști!? Pe tine de ce nu te-a înrăit viața!?... Pe mine m-a schimbat. M-a înrăit. Eu distrug tot ce ating. Ești atât de sensibilă încât mi-e teamă să nu te rănesc chiar și involuntar... Și apoi altele ce îmi făceau viața iad: Tu crezi că te iert!? Tu crezi că nu îți dau unde te doare!? Mă răzbun întotdeauna. Lovesc întotdeauna unde doare cel mai tare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu