Stăteam năucă și priveam munții cu vârfurile ninse – cel puțin așa păreau - împungând cerul și retrăiam raiul cu iadul amestecate. Nici nu am realizat că cei doi șoferi au urcat în mașină. Titus a fost înăuntru să plătească și a venit la mine. Fața lui nu trăda nimic. A întins mâna și mi-a luat haina groasă de pe umeri.
- La drum, maim...! Scuze! La drum, Luminița!
A întins mâna să îmi deschidă ușa. Nu am așteptat să o facă. Am deschis-o eu și am urcat.
M-am prefăcut că dorm până la Poiana Sărată, pentru că nu aveam chef de vorbă, de râs, de nimic. Avusesem o vacanță pe care am încheiat-o mai repede pentru că am mințit. Îmi era urât că mă întorc acasă. Plecasem la drum bolnavă. Bolnavă de dor... Bolnavă după o iubire pierdută... Nu știam, dacă mă întorc acasă mai sănătoasă. Aveam totuși o certitudine: nimic nu mai durea cu intensitatea durerii de la început, când mă miram că pot respira, că pot face pași, că sunt vie, după ce am simțit durerea ca pe o dezintegrare a ființei mele.
Verdele munților, ploaia, cerul cenușiu și mânios, vântul ca niște cai scăpați din hățuri, ce aleargă nebuni, totul mă făcea să retrăiesc vorbe ce mi s-au spus și vorbe ce le-am spus. Vorbe ce mi-au înflorit sufletul și alte vorbe ce au strivit de mii de ori înflorirea ce o provocaseră primele. Vorbe pe care le-am spus și am pus în ele sufletul meu...
...
- Trimite-mi inima acasă! A fugit la tine și eu nu pot trăi fără inimă...
- Nu o trimit! Las-o la mine! Zice că îi este mai bine la mine. Tu nici nu ai ști ce să faci cu ea. Ai ținut-o degeaba atâția ani!...
- Vezi că ți-am trimis inima aseară acasă!...
- Minți! Nu a ajuns! Eu nu o găsesc...
- Eu am trimis-o. S-a rătăcit pe drum...
...
Am scuturat capul ca să alung toate acele vorbe. Titus mi-a deschis ușa să cobor la Poiana Sărată. M-a privit straniu, când mi-a întins mâna să mă sprijine să cobor. Nu știu de ce, chiar când mi-a atins mâna, mi-am amintit de o frază pe care a spus-o în bucătărie, după ce am făcut prăjitura, când am vorbit despre iubire: Am iubit... Am fost și prost din iubire și mi-am asumat asta, că ținea de a fi fericit iubind.
- Am fost prost din iubire, dar niciodată atât de prost ca tine! Voi poeții, scriitorii, sunteți complet nebuni când iubiți! mi-a șoptit fără să audă ceilalți și trădând că a ghicit exact la ce mă gândeam.
În loc de răspuns i-am zâmbit amar stins și am pornit spre terasa acoperită unde servisem masa și când am mers spre Argeș. Ne-a întâmpinat râzând aceeași fată tânără, ce nu a scăpat de Titus până nu a sărutat-o pe obraz. Celelalte iar îl priveau din prag chicotind, dar neîndrăznind să se apropie de el.
Am comandat toți ciorbă de burtă. Am rugat să fie foarte fierbinte. Am mai cerut și felul doi, eu și șoferii. Titus nu. Cât am făcut comanda Titus a negociat cu fata, dacă s-a hotărât să îl accepte de soț, dacă a rupt relația cu prietenul, ca să îl ia pe el. Fata râdea dulce și îi explica, arătându-i inelul, că s-a logodit și că nu îl poate accepta. Titus se prefăcea rănit, supărat și insista spunând că are inima frântă și că nu poate accepta un refuz. Șoferii râdeau cu lacrimi. Eu mă uitam mirată la tot acel teatru și schițam câte un zâmbet. Când ne-a adus ciorba a negociat iar cu fata, că trebuie să accepte să o sărute pe față la plecare, ca să fie și el consolat, că nu poate pleca chiar cu nimic. Fata a dat din mână cu lehamite și s-a dus la altă masă să ia o comandă, dar a lăsat impresia că totuși nu îl va lăsa să plece neconsolat.
Noi mâncam, dar înainte de a începe să mâncăm fostul coleg de școală a lui Titus i-a spus râzând:
- Ești nebun!
Titus nu i-a răspuns. Aștepta să se răcească ciorba, fuma și îngâna șoptit cântecul care mă înfuria pe mine: C-așa-i femeia e schimbătoare / ca pana dusă de vânt...
Am lăsat lingura în ciorbă și l-am privit lung. Stăteam față în față la masă.
- Nu îmi place cum sună în limba română. Nu mai cânta!
A tras din țigară. A aruncat fumul în aer. M-a privit cu ochii lui albaștri deveniți întunecare și a continuat să cânte:
- C-așa-i femeia, e schimbătoare / ca pana dusă de vânt...
Am vrut să fac gestul meu preferat, dar nu puteam să îl fac de față cu martori. În loc să scot limba, mi-am mușcat buzele și m-am hotărât să îmi continui de mâncat ciorba.
- V-ați mușcat cumva limba, doamnă scriitoare? Aveți grijă, l-am auzit pe Titus spunând vesel și trădând că știa exact ce am vrut să fac.
Am ridicat capul. Am observat că ceilalți doi meseni nu ne privesc, ci sunt preocupați să mănânce, și m-am gândit că chiar e momentul să îi arăt limba monstrului. Când să o fac, a ajuns la masă chelnerița preferată a lui Titus cu felul doi și eu chiar am reușit să îmi mușc limba.
Titus de-abia își stăpânea râsul. Și-a mutat întreaga atenție asupra fetei.
- Deci nu te măriți cu mine... Mă refuzi...
- Bineînțeles! a răspuns fata plină de mândrie că este întrebată și că îl refuză. V-am spus că sunt logodită. La toamnă fac nunta.
- Dar cu sărutul cum rămâne? Acela pot să ți-l dau, nu?!
- Da, a răspuns fata râzând, apoi a adăugat: Dacă vreți vă chem la nuntă!
- Waw! am exclamat toți trei, eu și șoferii, și am pufnit în râs privind chipul lui Titus ce iar se prefăcea rănit.
- Vin la nuntă, a răspuns serios.
- Chiar veniți!? a întrebat fata, ce lăsa impresia că se documentase, de la colegele ei ce chicoteau lângă ușă, despre personajul ce o cerea de nevastă.
- Da. Vin. În calitate de mire! a răspuns Titus.
Biata fată a plecat de lângă el și s-a dus la altă masă.
- Nimeni nu mă vrea! Îmi simt inima rănită! Ce mă fac!? E groaznic să suferi din dragoste! a spus Titus în râsetele noastre și apoi s-a apucat să mănânce și el ciorba ce se răcise.
Am terminat de mâncat. Titus a plătit și biata chelneriță, ce râdea savuros, nu a putut scăpa de el, până nu a sărutat-o pe obraz, undeva deasupra măștii, apoi am fugit prin ploaie spre mașină.
Până la Onești nu am mai făcut nicio oprire. Mi se părea că drumul la întors acasă este mai scurt decât la dus. Ploaia se oprise și soarele ardea.
În Onești am făcut fotografii în fața statuii lui Eminescu, ce este o poezie din fier îngemănând în ea și chipul poetului, dar și esența poeziei lui. Titus îl lăuda pe cel ce o făcuse.
- Câtă imaginație! Cât talent! Cât de mult a putut înțelege poezia eminesciană ca să poată face o asemenea lucrare!
- S-ar putea ca meritul să nu fie atât de mare a celui ce a modelat statuia din fier. Cred, fără să știu sigur, că s-a inspirat dintr-o lucrare de-a lui Sabin Bălașa. Știu că am văzut ceva asemănător la el. E stilul inconfundabil al pictorului transpus în această lucrare. Oricum nu e puțin lucru, să modelezi din fier, imitând o pictură și să stârnești în privitor aceeași emoție ca și atunci când asculți poezie. Lucrarea e sublimă! Cea mai frumoasă lucrare închinată lui Eminescu, după părerea mea. Nu e numai chipul lui... E și poezia... Privind-o mă gândesc instantaneu la „Pe lângă plopii fără soți” sau „La Steaua”, i-am spus lui Titus în timp ce el îmi făcea fotografii. A venit și șoferul de la mașină și ne-a făcut câteva fotografii împreună.
Titus mi le-a arătat pe telefonul lui. Cele de la Nunta Zamfirei au ieșit rău, cețoase, neclare din cauza ploii, dar cele de la statuia lui Eminescu au ieșit bine.
- Două mogâldețe la umbra marelui Eminescu, am șoptit privind o poză în care eram alături în fața monumentului.
- Chiar două mogâldețe! Totul și toți suntem mărunți prin comparație cu El! a spus Titus.
- Acum ce facem? Unde mergem? a întrebat șoferul.
- Mergem să întâlnim o doamnă. Apoi ne întâlnim cu un prieten de al meu, ce vrea să o cunoască pe doamna scriitoare, a răspuns și apoi i-a explicat rapid șoferului, pe unde trebuie să o ia cu mașina.
Până la mașină mi-a explicat mie:
- O să cunoști o doamnă, ce a venit atunci seara la masă, dar tu deja erai dusă la culcare. Apoi o să îl întâlnim pe Mihail Balaca, un prieten de al meu din tinerețe. El a scris cartea „Singuri. Amintiri vesele și triste”.
- E domnul cu care am vorbit la telefon? Cel care vorbește elevat și alegându-și fiecare cuvânt?
- Da. El este. L-am sunat. O să ne întâlnim la un local în oraș, unde ne întâlneam pe timpuri. O să îți placă.
Am mers puțin cu mașina prin centrul orașului, a întors la un sens giratoriu și am mers un pic pe un bulevard - principal cred – apoi a parcat-o în fața unor șiruri de magazine. Am coborât toți. Șoferii au rămas lângă mașină. Eu cu Titus am mers la unul din magazine și el a întrebat de doamna, cu care trebuia să se întâlnească. Am dedus din dialogul lui cu vânzătoarele că doamna era patroana magazinului. Nu era acolo. A sunat-o iar. Ajungea imediat. Ne-am dus în mașină să așteptăm. A venit la noi soțul doamnei. Vorbea glumind haios cu Titus. A sunat soția lui. Titus a răspuns și se auzea în mașină tot ce vorbeau. Doamna a început să se plângă de soțul ei, care era chiar lângă portiera mașinii, lângă Titus. La început ni s-a părut haios, apoi stânjenitor. Soțul a intervenit râzând: Lasă nu te mai plânge, că sunt și eu aici și te aud! O să îi spui lui Titus cât de rău sunt între patru ochi, când ajungi! Am început cu toții să râdem. Doamna a râs și ea și i-a răspuns: Oricum îi spun! și a închis, după ce a adăugat că ajunge în câteva minute.
A venit. Ne-am întâlnit pe trotuarul din fața magazinului ei. Foarte înaltă, blondă, cu ceva rece în ea, dar nu aș ști să precizez de unde izvora acea răceală.
- Deci ea e doamna pentru care a-i făcut atâta drum!? a spus după ce i-am fost prezentată și m-a cercetat cu atenție din vârful capului și până la picioare. Nu am reușit să îmi dau seama ce concluzie a tras, dacă a meritat sau nu din punctul ei de vedere ca Titus să facă atâta drum.
- Da. Ea e doamna scriitoare. Este o onoare pentru mine că am cunoscut-o și îi mulțumesc că mi-a făcut onoarea de a petrece câteva zile în prezența mea! a răspuns Titus pe cel mai protocolar ton posibil. Era ceva în vocea lui ce nu admitea replică sau să gândești altceva decât ceea ce spune el.
L-am privit cu mirare. Ce o fi cu el de vorbește așa despre mine!? m-am întrebat și apoi m-am gândit că este posibil ca el să fi intuit mai mult, din ceea ce gândește doamna și a vrut să îi transmită clar că a meritat.
Doamna mi-a aruncat încă o privire. Mă cerceta mai intens decât prima dată.
- Mă, Titus, mă, puteai să ne anunți că vii! Pregăteam o masă. Te așteptam. Aveam timp să stăm de vorbă mai mult cu doamna și să o cunoaștem, să ne spună ce și despre ce scrie. Atunci seara mă întorceam de la Brașov. De-abia am avut timp să vin să te salut, dar doamna deja era dusă la culcare, i-a spus, după ce m-a cercetat și și-a întors privirea spre el.
- A fost o urgență. Nu a fost nimic planificat. Cum s-a terminat starea de urgență am și plecat după ea. Vorbeam în fiecare zi cu un avocat să mă pună în temă când pot călători fără probleme spre Suceava, a explicat Titus.
Doamna iar m-a privit intens. Ochii ei mă întreba: Ce fel de om ești și cine ești de l-ai pus pe Titus să facă atâta drum!? Dacă nu erai specială sau măcar interesantă el nu făcea așa ceva...
Nu aveam ce îi răspunde la întrebarea ei nerostită și oricum altceva mă preocupa pe mine. Mă gândeam la ceea ce răspunsese Titus legat de modul cum venise după mine. L-am privit învăluindu-l în căldură și transmițându-i prin ochi că îi mulțumesc. Și-a întors privirea de la mine prefăcându-se că nu a înțeles ce vreau să-i transmit. Prin gesturi îmi spunea la fel ca de fiecare dată: Fără mulțumesc! Lasă!
Și-a mutat întreaga atenție asupra doamnei și a întrebat șoptit:
- Ce a-i făcut la Brașov? Ce ți-au spus doctorii?
Înainte ca ea să înceapă a răspunde, m-am îndepărtat de ei și m-am dus până lângă mașină. Dedusesem că doamna are de vorbit cu el despre niște probleme de sănătate și nu era corect să stau să ascult.
Peste câteva clipe au venit împreună la mașină. Eu deja eram urcată în dreapta. A sunat telefonul lui Titus. El a întins mâna prin portieră și a răspuns să se audă în mașină. Era soțul doamnei. Acum el se plângea de soție. Am început să râd în hohote și printre hohote am spus: Doamna, soția dumneavoastră, e aici și vă aude!
Râdeam toți. Deduceam că a se plânge unul de altul în fața lui Titus era ca un joc de copii. Oricum nu spuneau lucruri grave. Doamna spunea râzând că e bolnavă din cauza soțului că o stresează. El spunea că a plecat de dimineață de acasă și a lăsat-o dormind ca să se odihnească mai mult.
Ne-am îmbrățișat și ne-am luat rămas bun, după ce Titus i-a promis că la următorul drum o va suna dinainte ca să știe că vine și să își poată programa puțin timp liber. Viața soților era extrem de tumultoasă alergând fiecare pentru afacerea lui și o seară de ieșit în oraș sau de primit musafiri trebuia programată din timp.
- Mergem înainte pe bulevard. O să oprești unde îți spun eu! i-a spus Titus șoferului, după ce ne-am urcat în mașină.
În timp ce mașina rula, m-a învățat cum să caut pe ecranul de pe bord un anumit număr de telefon. Eu stăteam în față și o puteam face.
- Mihail Balaca! Sună! mi-a cerut.
- Bună ziua, Titus! am auzit vocea aceea, ce mi s-a părut extrem de specială, când m-a sunat în urmă cu câteva luni și am vorbit despre scris și cărți.
- Bună ziua, Mihail! Sunt în drum spre terasa noastră. De-abia aștept să o cunoști pe doamna. În cinci minute suntem acolo.
- Eu acum ies din casă. Merg greu că mă doare un picior. S-ar putea să mă așteptați puțin.
- Nicio problemă. De-abia aștept să te văd, i-a răspuns Titus, apoi s-a adresat șoferului: Oprește undeva pe aici!
A parcat mașina, ne-am dat jos, am trecut strada și l-am urmat pe Titus spre un local ascuns de strada principală, toată plină de baruri și localuri destul de cochete și moderne, aflat în laterala unui bloc. Ne-am oprit la o terasă întunecată, sumbră, fără țipenie de om în ea. Din toate localurile din oraș, cred fără urmă de îndoială, ca acela ar fi fost ultimul, la care să aleg să stau și să servesc ceva. Nu am spus nimic pentru că de regulă nu sunt pretențioasă, dar nici nu voiam să îl supăr pe Titus, care povestea cu încântare și înflăcărare despre acel loc în care în tinerețea lui a petrecut momente minunate, căci era locul unde se întâlnea cu tot grupul lui de prieteni speciali îndrăgostiți de artă, de poezie, de frumos și la un pahar de vin făceau conversație spumoasă o noapte întreagă. Ne-am așezat la masă – o masă neagră, cu sticlă pe ea, și cu scaune tot negre – la terasa acoperită cu ceva întunecat, ce făcea ca totul să fie sumbru în timp ce Titus povestea de Mihail Balaca, de avocatul Sandu Petrescu, de farmacistul Dumitrescu Dan, ce recita poezie ca un nebun ore în șir, de profesorul Constantin Theodor Ciobanu ce a înființat la Onești „Centrul cultural George Călinescu” și tot el a aprins flacăra unei acțiuni culturale „Zilele culturii călinesciene” în urmă cu vreo patruzeci de ani. Povestea cu atâta drag, încât nici unul din cei trei tovarăși ai lui nu am avut curaj să îi spunem că nu ne place acel loc întunecat și pustiu. Eu realizam că el vede cu sufletul, nu cu ochii, acel loc așa cum a fost cândva, pe baza amintirilor lui, ce încă mai trăiau în el, și că aceste amintiri dau frumusețe acelui loc, încât nu îi percepe starea reală din prezent. Nu mai existau oamenii despre care vorbea, nu mai exista iubirea de cultură, nu mai existau oameni nebuni după poezie, ce ar fi recitat o noapte întreagă cu un pahar de vin în față și s-ar fi îmbătat de poezie mai mult decât de vin. Lumea despre care vorbea el era moartă de mult. Tot ce trăia era amintirile din el și bucuria lui de a povesti despre o lume apusă.
De departe, de la o terasă din față, de la bulevard, se auzea o manea, cântată parcă cu buricul și trupul, nu cu inima, vocea și sufletul, a lui Salam: „Lacrimi și suspine / Dau vina pe tine / că te-am iubit așa / cu toată inima...” tocmai când Titus povestea despre cum i-a cunoscut pe Nichita Stănescu și Ana Blandiana la una din primele ediții ale „Zilelor culturii călinesciene” la Onești. Erau două lumi paralele. Titus în lumea lui, într-un oraș pierdut, în care exista o efervescență culturală ieșită din comun și nici măcar nu percepea lumea modernă și nu auzea maneaua ce răsuna pe bulevard. Eu percepeam cele două lumi: lumea despre care vorbea cu venerație Titus, dar auzeam și maneaua. Știam despre ce vorbește el și mă durea conștientizând că acea lume a murit. Pe el nu îl durea, căci nu credea că lumea tinereții lui a murit.
Să îl trezesc!? Să îi spun să asculte maneaua!? Să îl întreb dacă aude!? Să îl întreb unde sunt acei oameni despre care vorbește!? Unde e lumea lui!? m-am întrebat, dar am renunțat să îl trezesc. Scrisesem cândva, într-o toamnă bogată în culori ce mi-au înnebunit ochii: Nu faceți zgomot, să nu treziți toamna, ce se visează primăvară! Și acum îmi venea să țip parafrazând acea zicere: Nu faceți zgomot, să nu-l treziți pe Titus, ce visează că trăiește într-o altă lume!
Și iar m-am gândit la Don Quijote... La a fi sau a părea că ești... La ce văd ochii tăi în tine și ce văd ochii lumii în tine... La ceea ce visezi că este și crezi că este, dar dincolo de vis nu e nimic... La a trăi mai mult în vis decât în realitate și totuși să fii mai bogat cu visul decât cu realitatea...
Îmi venea să plâng ascultându-l, dar nu l-aș fi trezit pentru nimic în lume din visul lui frumos pe care îl povestea. Nu bănuiam că cineva îl va trezi peste doar câteva clipe și trezirea nu va fi prea frumoasă.
Într-un moment de pauză în poveste, când Titus și-a aprins o țigară, m-am ridicat de pe scaun și am spus că mă duc la baie, apoi m-am îndreptat spre ușa masivă, din termopan cu sticlă întunecată, a localului. De departe auzeam lălăind: „Aș da zile de la mine / să mai fiu o zi cu tine / că te iubesc la disperare / și tu-mi faci zilele amare...”
Înainte de a deschide ușa mi-am întors privirea spre Titus. Voiam să văd pe fața lui, dacă aude muzica. Nu o auzea. Arunca fumul țigării în aer și mă privea. M-am speriat de privirea lui, în care mă vădeam cum nu m-am văzut niciodată eu privindu-mă în oglindă, m-am întors brusc cu spatele și am deschis ușa spre cel mai întunecat local posibil. Parcă era locașul unei vrăjitoare. M-am sfiit să pășesc. Întuneric, pustiu, tăcere grea. Am distins mesele de la geam, dar în spate distingeam cu greu conturul unui bar pustiu. După mesele de la geam, în dreapta, am văzut o ușă pe care scria baie. Am făcut trei pași spre ea.
- Nu ai voie înăuntru! E pandemie! Ieși afară! am auzit o voce ascuțită, rea venind de nu știu unde, căci nu vedeam pe nimeni.
Am privit speriată și am dat să fug. M-am oprit când s-a ivit un cap de după bar. Brunetă, tânără ca ani, dar bătrână și acră ca atitudine, cu contur negru și bogat în jurul ochilor, cu buze groase, vopsite cu ruj întunecat - am analizat rapid trăsăturile arătării că mă privea cu ochi metalici pe sub un breton bogat. Waw! Ce apariție! Chiar am vrut să fug afară în prima clipă, dar în a doua mi-am revenit și am explicat ca un copil de grădiniță:
- Vreau la baie!
- Baia e doar pentru clienți!
- Suntem un grup la masă afară, i-am răspuns moale.
- Bine! Du-te! Dar pune-ți masca!
Am intrat în baie. Când am ieșit a țipat cu glas pițigăiat, ascuțit, rău:
- Nu servim afară!
Am ieșit năucă. Înăuntru nu aveam voie. Afară nu ne servea. Și atunci cum să facem!? Începeam să înțeleg de ce locul e pustiu.
M-am așezat la masă. Titus m-a întrebat:
- S-a întâmplat ceva? Ești ok?
- Da. Sunt ok, am răspuns.
- Am fumat o țigară. Prietenul meu trebuie să ajungă. Mă duc înăuntru să văd ce au și să comand, a spus Titus și s-a ridicat brusc.
Am dat să îi zic ceva, dar am renunțat. Deja era la ușă, o deschidea.
- Nu ai voie înăuntru! am auzit vocea pițigăiată țipând la Titus, doar că Titus nu era „eu”, adică o momâie ce s-a comportat ca un copil de grădiniță.
- Bine, atunci veniți afară să luați comanda! a cerut Titus cât se poate de civilizat și s-a întors la masă.
Chelnerița a deschis ușa și a apărut în prag.
- Nu servim afară!! a țipat la Titus.
Dumnezeule mare! am exclamat când i-am văzut ochii cu fulgere în ei. S-a ridicat brusc, scaunul din spate i s-a răsturnat, dar nici nu s-a gândit să îl ridice. Fierbea.
- Că ești urâtă, nu ai ce face, că așa te-a lăsat Dumnezeu! Dar că ești proastă cu spume e vina ta! De asta nu ai niciun client aici! Afară nu servești! Înăuntru nu am voie! Bă, tu realizezi ce toantă ești!?
Am dat să îl calmez, dar mă temeam că mă curentează, dacă îl ating. Fata a fugit din prag. El a plecat spre stradă să caute alt local. Se trezise din vis. Venise în lumea noastră, după ce se visase într-o lume apusă. Îl urmam alergând. Șoferii veneau după mine. Am ieșit la bulevard. Încă nu aveam curaj să mă apropii de Titus. Era uragan. Mergeam în șir indian. El, eu, șoferii la urmă. Din față, veneau spre noi trei țigănci cu fuste crețe, colorate, lungi până în pământ. Titus a dat să le ocolească, dar ele au venit direct spre el blocându-l. Era exact ceea ce avea nevoie în acel moment.
- Haoleu, mâncațe-aș, boierule! Dă-mi un ban că ești de-al nostru! a spus țiganca din mijloc întinzând mâna spre Titus. Probabil i-a văzut pălăria cu boruri mari și a crezut că e de-al lor.
M-am blocat în spatele lui. De departe se auzea cântat cu buricul: „Ce miracol! Ce minune! / Că te-am întâlnit pe tine! / Mi-ai intrat la inimioară / Ești cea mai dulce comoară!”
- Îți dau o p...! a răspuns Titus și le-a ocolit nebun de furie.
Țigăncile au fugit de el ca un stol de păsări speriate ce își iau zborul, dar tot mai întorceau ochii și îl priveau curioase, boscorodind în limba lor.
El s-a întors brusc și ochii i-au căzut pe mine. Eu mă uitam la el. El se uita la mine. De departe se auzea refrenul: „Ce miracol! Ce minune! / Că te-am întâlnit pe tine! / Mi-ai intrat la inimioară / Ești cea mai dulce comoară!” și Titus îl auzea. Acum auzea maneaua. Am dat să râd și să îi spun: Bun venit în lumea României de azi, boierule! dar m-am abținut. Avea încă foc în ochi și după cum făcuse cu chelnerița și cu țigăncile, era posibil ca eu să fiu următoarea lui țintă.
- Erai în spatele meu?! Ai auzit?! a întrebat pleoștindu-se și roșind.
- Am auzit, boierule! Haoleu, mâncațe-aș, boierule! Dă-mi un ban că ești de-al nostru! am imitat vocea și gestul țigăncii și apoi am început să râd în hohote. Am auzit și ce ai răspuns. Ce rușine, boierule! am mai adăugat, când mă puteam opri din râs.
Șoferii ne-au ajuns și nu știau de ce râd eu în hohote.
- Îmi pare rău că m-ai auzit, dar deja ți-am spus că la Roma mă port ca romanii. Eu nu fac filozofie și nu vreau să fiu civilizat ca tine în orice situație. Mă adaptez cu o viteză amețitoare.
- Ce s-a întâmplat!? au întrebat șoferii privindu-ne când pe unul când pe altul.
Dau să le spun, dar Titus a țipat la mine:
- Să nu îndrăznești să le spui!
Și-a găsit omul să tacă. Râzând cu gura până la urechi, le-am povestit și lor întâmplarea. Râdeau cu lacrimi. Titus a plecat înainte făcând pe îmbufnatul. Am terminat de povestit încheind:
- Întrebați-l pe Titus ce le-a dat!
- Deci le-a dat? a întrebat unul din șoferi.
- Le-a dat!! răspund încercând să par serioasă, dar nu puteam. Aveam fălcuțele umflate de râs ca un hârciog lacom. Când ajungem la el, întrebați-l ce le-a dat și cât.
Am intrat după Titus pe o terasă deschisă spre stradă, unde el deja se așezase la o masă. Am ajuns la el. Șoferii au tăbărât pe el cu întrebări râzând:
- Ce ai pățit cu țigăncile, Titus?
- Cât le-ai dat?
Mă privea... Cum să zic că mă privea!? Gata! Știu! Ca porcul la muchie...
Normal că nu răspundea la întrebări. Eu am început să fredonez melodia ce se auzea chiar de pe terasa noastră: „Ce miracol! Ce minune! / Că te-am întâlnit pe tine! / Mi-ai intrat la inimioară / Ești cea mai dulce comoară!” și fredonând-o am făcut și câțiva pași de dans așa cum se dansează pe manele.
Lui Titus i-a ieșit ochii din cap privindu-mă. M-a indicat cu degetul și mi-a spus:
- Tu, pacoste, dacă mai cânți manele și dansezi pe muzica lor, aici, de față cu toată lumea, te pun cu fundul în sus și îți dau de nu mai poți sta pe scaun!
M-am bosumflat. M-am prefăcut supărată. Nu mai cântam. L-am privit eu cum privește porcul la muchie de data aceasta și i-am spus imitând perfect vocea și vorbitul țigăncii:
- Haoleu, boierule, că afurisit mai ești! Te-ai trezit cu fața la cearceaf, boierule! Mai bine le spui la oamenii hăștia ce le-ai dat țigăncilor!
Șoferii râdeau cu lacrimi. Titus mă privea fixându-mă și eu nu știam ce este dincolo de privirea lui.
- Hai, spune-ne și nouă ce și cât le-ai dat! s-a rugat unul din șoferi.
- Să vă spună doamna scriitoare că era aproape și a văzut! a răspuns Titus râzând șmecher. Îmi spunea cu ochii: Zi-le ce le-am dat!
M-am pleoștit. Nu le puteam spune șoferilor ce le-a dat Titus țigăncilor.
- Spuneți-ne dumneavoastră ce le-a dat, că el nu vrea, mi-a spus unul din șoferi. Le-a dat bani mulți?
M-am uitat la Titus fixându-l. Iar făceam pe supărata.
- Haoleu, boierule, că ai dat tot ce ai avut țigăncilor! Haoleu, boierule, că darnic mai ești! Le-ai dat fără număr și ai rămas sărac! imitam vorbind vocea țigăncilor.
- Spuneți odată ce și cât le-a dat că murim de curioși! au țipat amândoi șoferii. Le-am văzut că plecau vorbind gureșe pe limba lor. Cred că erau fericite.
- Fericite...! Haoleu, cât le-a dat boierul!
Șoferii m-au lăsat pe mine în pace să vorbesc ca o țigancă, lămuriți că nu am de gând să le spun câți bani le-a dat Titus și și-au îndreptat toată atenția spre el ca să îi lămurească ce și cât le-a dat țigăncilor.
Le-a dat de înțeles, ce le-a dat, dar fără a spune explicit, în timp ce eu fredonam încet, dar fără a mai schița pași de dans: „Ce miracol! Ce minune! / Că te-am întâlnit pe tine! / Mi-ai intrat la inimioară / Ești cea mai dulce comoară!”
Șoferii râdeau de se prăpădeau. Titus m-a indicat cu degetul:
- Tu, maim...! Scuze! Tu, Luminița, șezi pe scaun și nu mai cânta manele că te joci cu răbdarea mea și până la urmă ți-o iei!
- Haoleu, boierule, că sucit mai ești! am răspuns și m-am așezat cuminte pe scaun.
- Din cauza ta au crezut țigăncile că sunt de-al lor. Tu mi-ai ales pălăria! a dat vina pe mine Titus pentru ceea ce i s-a întâmplat.
Eu am făcut ochii mari privindu-l. Cum să fie vina mea!?
- Haoleu, boierule, dar azi ești ciufut rău! Păi eu am spus ce pălărie îmi place, dar nu ți-am îndesat-o pe cap! Tu singur ți-ai pus-o! Haoleu, că grea viață am cu tine! i-am răspuns vorbind ca țiganca.
El a dat să îmi răspundă, dar s-a oprit. Toate trei țigăncile treceau prin fața terasei și îl priveau pe Titus chicotind și vorbind în limba lor.
- Aoleu, iar astea! a țipat Titus.
- Le-a plăcut ce le-ai dat și mai vor încă o dată! a spus unul din tovarășii de drum făcându-ne să râdem în hohote.
- Gata! Încetați! M-am săturat! a țipat Titus furios că râdem de el.
Am dat să zic ceva, dar el m-a țintuit cu privirea și degetul și mi-a poruncit:
- Taci! Știu ce vrei să spui! Taci, că ți-o iei de îți plâng de milă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu