sâmbătă, 24 octombrie 2020

AȘA MĂ CERTA BUNICA partea XXXVI - un nou episod după o pauză mai lungă -

 

...

Am venit în casă. Îmi era urât și casa mi se părea rece în plină vară. Deși aveam multe treburi de făcut, m-am pus pe pat strânsă ghem.

...Să mă odihnesc câteva minute..., să îmi treacă durerea de picioare de la atâta stat în mașină..., să îmi liniștesc proasta de inimă ce dă să scâncească că iar vrea în excursie..., îmi spuneam în timp ce pleoapele mi se închideau ca niște obloane grele peste ochii mei obosiți, pe care nu voiam să îi bag în seamă că plâng. Și nici că mă ia în brațe somnul nu băgam de seamă...

Eram o prezență stranie deasupra unor munți golași, ascuțiți, albaștri- cenușii, reci peste care a aruncat Dumnezeu ca pe o pulbere săracă zăpadă. Vântul sufla hain și răscolea tot. Așa cum eram o prezență din abur, am simțit șfichiul vântului și mușcătura gerului. Nu erau munți de-ai noștri, din România. Inima mea i-ar fi simțit că sunt munți de acasă. Erau munți străini și îndepărtați. Un vârf de munte era complet retezat și în locul vârfului era o construcție albă cu ferestre simple, maronii. Acoperișul era alcătuit din mai multe terase inegale – construcția nu era uniformă ca înălțime, ci avea mai multe nivele – tot de culoare maro. Mijlocul construcției era cel mai înalt și avea acoperiș clasic, țuguiat cu care împungea cerul, din care un soare anemic trimitea peste întreaga construcție o poleială de aur înghețat. Aerul era rece, rarefiat și îl simțeam intrându-mi în plămâni ca o pulbere de sticlă. Nici nu mi-am putut imagina că poate fi atât de greu să respiri. Am crezut mereu ca a respira e ușor... Am privit treptele albe, multe, pornind din mai multe părți exterioare construcției ce șerpuiau urcând și eu am avut sentimentul că nu duc spre o clădire, ci direct spre cer. Oricum cerul era foarte aproape. Doar trebuia să întinzi mâna și să îl prinzi. Eram undeva între pământ și cer, dar mult mai aproape de cer, decât de pământ. Nu știu de ce a început să îmi placă durerea aceea a respirării și frigul ce îmi ajungea până în oase.

Cer albastru rece, vânt hain, ger aprig, soare neputincios, construcție albă cu geamuri și acoperiș maro și liniște... Liniște ce țipă... Liniște ce doare... Liniște ce te face să strigi: Hei, unde sunt!? Mai este cineva pe aici!? Mai există viață?!

Și tocmai când voiam să strig în căutare de alt suflet, am văzut un om îngenuncheat la baza scărilor de la intrarea principală. Avea capul descoperit și haine albe ca ale luptătorilor, ce practică arte marțiale. M-am apropiat. Credeam că e mort; a murit înghețat; în acel cancer de ger din munți. Era împietrit. Niciun mușchi nu îi tresărea. Niciun nerv nu producea spasme. De aproape am văzut că omul nu era îngenuncheat, ci în poziția lotus din yoga. Deși părea mort, ochii îi erau vii. Erau albaștri, dar eu îi vedeam opaci, întunecați. Cunoșteam acei ochi. Ușa mare, dublă, din capătul scărilor s-a deschis cu zgomot de oblon, ce a fost înțepenit mult timp. A ieșit pe ușă un călugăr îmbrăcat în haine portocalii, lungi până în pământ. Era ras pe cap, fără vârstă după percepția mea; foarte bine puteam să îi spun că are treizeci de ani, cincizeci de ani sau șaptezeci de ani, căci orice vârstă i s-ar fi potrivit; și a început să calce cu pași atenți, dar și diafani – atingea și nu atingea pământul, făcea și nu făcea pași – spre omul în alb de la baza scărilor, pe care eu îl percepeam la fel ca pe călugăr: un om fără vârstă.

L-a salutat cu o plecăciune. I s-a răspuns tot cu o plecăciune de către cel pe care eu îl credeam înghețat și mort.

- Ce vrei? a întrebat în engleză călugărul cu haine portocalii și a continuat tot el: La ce vrei să îți folosească șederea în mănăstirea noastră!? Vrei să dobândești avere, poziție socială, faimă?

...Am trecut prin Lhasa - tărâmul zeilor, am luat binecuvântare și aprobare pentru a ședea într-o mănăstire tibetană. Am mers mai departe, am trecut de Lacul Namtso – Lacul Raiului, nările mi s-au pietrificat de la mers prin aer rarefiat și la fiecare respirare aveam pulbere de sticlă în plămâni, vâjâit în urechi și vuiet de tobe în cap și am mers mereu mai departe până am ajuns aici, la mănăstire. Aici vreau să fiu primit... a gândit omul îngenuncheat. Cândva am locuit în Alaska printre eschimoși. Sunt niște oameni extrem de rezervați și îți cercetează atent sufletul înainte de a te primi în mijlocul lor, dar, după ce le câștigi încrederea, te tratează ca pe un frate. Eu am fost frate cu eschimoșii, a mai gândit și apoi a vorbit.

- Nimic din toate astea. Doar înțelepciune..., doar o fărâmă de iluminare..., un pic de înțeles al tainelor..., a răspuns șoptit, dar vocea lui șoptită avea forța vântului ce sufla printre munți.

Călugărul nu îl privea, dar i-a perceput cu alte simțuri trăirea pusă în cuvinte și știa că nu a mințit.

- Așteaptă, i-a șoptit, s-a întors cu spatele și a început să urce aceleași scări, pe care coborâse atingându-le, dar fără a le atinge.

După trei trepte s-a oprit și a așteptat. Voia să audă întrebarea: Cât să aștept?! Dacă era pusă, era ca un examen căzut și cel cu haine albe ar fi fost primit imediat în mănăstire, i s-ar fi dat găzduire și tratat onorabil, apoi ar fi plecat fără să învețe nimic. În Tibet pentru învățătură trebuie răbdare și să nu întrebi. Să taci, să asculți, să aștepți, să îți lași plămânii sfârtecați de respirat aerului rarefiat și să demonstrezi că meriți.

Călugărul nu a auzit nimic. A plecat mai departe pe trepte. A ajuns sus la ușă. Aceasta să închis în urma lui. Afară venea noaptea. Câte o stea se aprindea pe cer ca o candelă. Cornul lunii înghețat și rece părea că rânjește pe cer.

Îngenuncheatul a închis ochii. Nu mai privea afară. Privea în el. Nu mai exista nimic. Nu mai auzea nimic. A început să respire profund, apoi și-a încetinit respirarea. Rară și profundă în ritm cu natura ce îl înconjura. Și respirând așa șoptea ca pe o mantră: Nu există durere! Nu există suferință! Nu există trup și nu există dorințe! Toate sunt maya. Las totul în urmă. Iert și uit. Mă dezintegrez ca să înțeleg cine sunt. Sunt nimeni și nimic pentru a putea învăța câte ceva. Pulberea din mine caută cu modestie și sfială pe cel ce a creat pulberea. Zbor cu gândul printre sfere. Există doar infinitul și Creatorul...

Și-a închipuit că are în abdomen un ghem de foc. L-a vizualizat. Era mic cât un pumn. S-a concentrat pe el. Îl simțea. Vizualizându-l l-a făcut tot mai mare. I-a cuprins întregul corp. Apoi a ieșit din corp și l-a înconjurat ca un halou. Îi era cald. Și-a rărit ritmul respirației ca să îi ajungă oxigenul din aerul rarefiat și să nu îl mai doară plămânii.

Ieșise din timp și din spațiu. Nu mai avea trăiri omenești. Era deasupra a toate și tot. Putea aștepta oricât...

Vântul tăia. Gerul mușca. Vârfurile munților păreau mișcate de vânt pe cerul înserării luminat palid de luna zgârcită în lumină și de primele stele. Un behăit gros, agonizant, terminat într-un grohăit chinuit a tulburat liniștea munților și s-a împrăștiat ca o undă sonoră din pisc în pisc de munte. M-am uitat lung spre locul de unde a venit zgomotul. Un leopard al zăpezii a ieșit la vânătoare odată cu înserarea. A pășit fără a fi văzut, căci ține de artă lui de a fi și de a trăi pe vârfurile Munților Himalaya să vadă tot fără a fi văzut de nimeni, până aproape de un berbece albastru, pe care a sărit făcând un salt de șapte metri în aer și în gâtul căruia și-a încleștat caninii și l-a sufocat. M-am înfiorat și am privit spre cel îngenuncheat. Mă așteptam să sară din genunchi și să fugă pe trepte spre ușă, dar nimic. Era de piatră. Nu auzea. Nu se temea. Nu percepea nimic din lumea din jur.

I-am intrat în gânduri și călătoream cu el. Eram la prima lui venire pe pământ. În alți munți... În alt frig, un frig mai cald decât în Tibet, într-un loc ce îl percepeam ca acasă și de aceea gerul lui mi se părea cald... El a ieșit dintr-o grotă săpată în stâncă. Avea barbă albă, plete albe și haine lungi albe de sacerdot dac. M-am smuls din acel loc de parcă făceam parte dintr-un zbor, pe care nu eu îl controlam și m-am trezit privind în mijlocul cercului magic de pietre de la Stonehenge. Un preot druid, nume împrumutat de la numele stejarului, tot cu plete și barbă albă stătea în mijlocul cercului. Și-a dat jos gluga veșmântului lung și eu am tresărit văzându-i ochii. Albaștri opaci cu întunecare în ei. A ridicat mâinile în care avea o ramură de vâsc spre cer și rostea, ca și cum și-ar fi învățat discipolii, deși eu nu vedeam pe nimeni în jur: Sufletul e nemuritor ca universul. Moartea nu e un sfârșit și nașterea nu e doar un început. Cercetați astrele pentru a desluși viitorul! Găsiți semne în zborul și cântecul păsărilor!

Un fulger a legat cerul de mâna cu vâsc a druidului. Furtuna a întunecat tot. Am plecat mai departe prin vieți și locuri necunoscute. Războaie, moarte, bucurie treceau cu o viteză amețitoare prin ochii mei.

M-am întors la bărbatul îngenuncheat. O haită de lupi gri au coborât din munți în căutare de vânat în jurul mănăstirii. Urlau la lună și eu am perceput urletul lor alunecându-mi pe spate ca un sloi de gheață. Frica a făcut să mi se sleiască sângele în vene și să îl simt curgând greu. Voiam să fug spre cel îngenuncheat și să îl îndemn să fugă în mănăstire, dar nu am făcut-o. El era de piatră. Nu m-ar fi auzit. Lupii au trecut pe lângă el tot ca pe lângă o piatră și au înconjurat un bharal, o oaie sălbatică din Tibet, pe care au sărit și și-au înfipt în ea colții ca niște pumnale, încât animalul nu a mai avut timp să behăie într-un ultim semn de viață, înaintea îmbrățișării morții din fălcile flămânde ale lupilor. În câteva minute animalul era o bucată de carne flendurită întinsă între boturi flămânde, ce trăgeau de ea smuncind hălci.

Lupii au plecat. Omul meu îngenuncheat a rămas tot stâncă.

Cu țipete ample și mișcări de aripi uriașe, ca într-un dans, au venit deasupra lui vulturii. Pluteau în aer rotindu-se încă nehotărâți între pământ și cer. Inima mi-a înghețat. Știam ce fel de vulturi sunt.

...Fugi, omule! Fugi! țipam năucă privind vulturii, despre care credeam că au participat la înmormântări în cer, cea mai crudă și mai halucinantă metodă de înmormântare de pe pământ. Pentru un occidental așa ceva e de neimaginat, de negândit și barbar. Trupul mortului este dus pe o înălțime de munte și lăsat dezbrăcat pe stânci ca să fie ciugulit de vulturi. Pentru noi e cruzime, e barbarie, e de neimaginat, dar pentru un tibetan din zona Mănăstirii Drigung este o ultimă lecție despre natura efemeră a vieții, că odată ce sufletul a plecat, trupul nu mai este nimic și poate fi oferit ca ultimă ofrandă vieții. Ce nume frumos pentru un asemenea ritual: înmormântare în cer!

Vulturii l-am mirosit rotindu-se deasupra lui. Nu mirosea a sânge, a hrană, a moarte. Mirosea a stâncă și neclintire. Nu era o ofrandă pentru înmormântare în cer. Au plecat întinzându-și larg aripile pe cerul de smoală presărat cu stele reci și lună înghețată.

S-a stârnit brusc o furtună de nisip. Intra în ochi, în nas, în gură. Din cerul ce putea să fie atins cu mâna au început să cadă fulgere fără pic de ploaie. Omul meu stâncă era tot... stâncă.

La răsărit s-a crăpat puțin cerul și a aruncat o geană de lumină în acel loc dintre pământ și cer, dar aparținând cerului, și odată cu lumina s-a oprit și furtuna de parcă ea ar fi alungat-o.

Turme de iaci sălbatici, de kulani, de bharali au trecut pe rând, păscând pe lângă omul în alb crezând că e o piatră. O pasăre obosită i s-a odihnit pe creștet ca pe un ram de copac.

S-a luminat bine de ziuă. Era la fel de frig. Nimeni nu a ieșit din mănăstire și nu a coborât treptele albe spre omul ce aștepta. Au venit la păscut pe lângă el animalele domestice ale mănăstirii și ale așezărilor din văile munților. Câțiva zo, animale obținute din încrucișarea unui iac cu o vacă, cu înfățișarea lor ciudată, cu botul și coarnele de vacă, dar cu picioarele de iac, cu partea de sus a corpului cu piele și păr normale de vacă, dar cu partea de jos spre picioare, îmblănită și lânoasă ca la iac, au venit păscând până la picioarele omului statuie. Oi și capre au păscut la fel de liniștite, apoi s-au îndepărtat.

Nimeni nu venea. Timpul era amorțit. Așteptarea mă durea. Pe omul îngenuncheat nu îl durea nimic. Se însera iar. Turmele de animale domestice – zo, capre, oi, iaci – s-au îndreptat păscând spre adăposturi.

Două animale ciudate, un fel de cerb, dar mai mic și fără coarne, cu bot de căprioară blândă, dar din care ies doi colți lungi de vampir, cu privire de căprioară, dar și cu o undă de vulpe la pândă în ea, cu tresăriri de iepure în alertă, au venit păscând, dar fără a se apropia prea mult. Pielea cenușiu-maronie le tremura pe ele. Erau atât de ciudate... Și cu ceva dintr-un iepure, și cu ceva dintr-o vulpe, și cu colți de vampir, și cu corpul cocoșat și ghemuit de frică, dar și cu salturi ample când fuge, acesta era cerbul de mosc.

Brusc au ridicat nasul în vânt, au mirosit puțin aerul și au dispărut cu salturi uriașe spre munții cu piscuri sărutate de cer, de unde cobora iar înserarea și furtuna de nisip.

Statuia mea aștepta de o zi și o noapte. Îmi venea să mă duc la ea și să o rog să renunțe. Încă o noapte era prea mult și se putea ajunge să fie înmormântat în cer după tradiția unor tibetani. Nu m-am dus. Doar priveam. Iar s-au deschis ușile masive, din lemn cu zgomot de oblon bătrân și iar s-a ivit călugărul fără vârstă, cu straie portocalii și a început să coboare treptele cu aerul ca zbura deasupra lor. A ajuns în fața omului în alb.

- Ești tot aici?! Nu te-au mâncat lupii!? Nu ți-au făcut vulturii o înmormântare în cer?!

Omul s-a desprins greu din împietrire. A mișcat mai întâi ochii. A început să respire normal îndesind ritmul și a simțit așchii de sticlă umplându-i plămânii. S-a bucurat de durerea din plămâni. Era viu. A zâmbit stins.

- Tot aici, a răspuns abia auzibil. Lupii au venit și au plecat. Mă împac bine cu ei. În America toți prietenii îmi spun că sunt un lup singuratic. Vulturii au venit și ei ca la un ospăț, dar nu era nicio ofrandă, ci o stâncă și au plecat și ei. O pasăre mi s-a odihnit pe creștet și a zburat mai departe.

- Aici nu vii să trăiești! Aici se învață supraviețuirea! a șoptit cu un fel de milă călugărul în haine portocalii.

- Nu vin la voi să trăiesc. Am trăit peste tot până acum. Vreau să învăț să trăiesc ca un iac: să mă protejez de frig, să mă descurc și să îmi procur singur mâncarea. Să obțin totul singur și să dăruiesc mult! Vreau să învăț să fiu ca un leopard al zăpezilor! Vreau să învăț să trăiesc ca o pasăre!

Am tresărit auzindu-l. Și eu știam cum este să trăiești ca o pasăre. Nu mă învățaseră călugării tibetani. Mă învățase durerea, viața și oamenii - cei mai buni maeștri.

Călugărul și-a stăpânit zâmbetul și în loc de răspuns a înclinat ușor capul.

- Vrei să salvezi lumea?!

Bărbatul în alb a început a râde. Timid, anemic, dar râs. A spus apoi:

- Nu am eu atâta trufie! Nu sunt nebun! Vreau să salvez lumea din mine!

- Urmează-mă! i-a cerut călugărul, ce a început să urce treptele spre cer.

Bărbatul în alb s-a ridicat cu gesturi încete, dar ferme. Și-a întins brațele și picioarele de câteva ori. Apoi a început și el să urce treptele spre cer. Înainte de a dispărea după ușa maro a întors capul. I-am privit ochii. Erau albaștri senini, fără pic de întunecare în ei. Era mulțumit că a reușit, că a fost acceptat, dar nu trufaș. El se dezbrăcase de mult de trufie. Îl învățase viața cum să facă asta. Modest, dar demn întotdeauna. Niciodată trufaș, niciodată plin de el.

Când s-a închis ușa după ei am fost smulsă din acel loc și dusă în alt timp și în alt spațiu. Eram la masa lui Neagoe Basarab de sub stânca de la Mănăstirea Corbii de Piatră. Citeam într-o carte deschisă. Ochii mei au căzut pe cuvintele: „Prorocul făcu asupra capetelor înclinate, pe rând, semnul celor patru puncte, care înseamnă nemărginirea în spațiu, regenerarea necontenită a vieții, jertfa și mângâierea. Era vechiul semn al inițiaților, pe care, în văile îndepărtate, unde se alină apele, la același ceas, preoții legii nouă, a lui Iisus, îl făceau asupra poporului, vestind Învierea”... Îmi aminteam că am mai citit cândva acele cuvinte, dar nu îmi aminteam clar în ce carte și când. Am dat niște pagini. Am citit iar: „Să fii limpede și mlădios ca izvorul și tot așa de stăruitor. Să străpungi stânca materiei și să te eliberezi către divinitate. Nouă nu ne e îngăduit să trăim decât prin spirit cu dragoste și dreptate; gura, auzul, ochii nu trebuie să mai slujească patimilor trupului”. Mi-am amintit că aceste cuvinte sunt ale celui de-al treizeci și doilea Decheneu adresate lui Kesarion Breb, după ce l-a ales să îi fie urmaș și cel de-al treizeci și treilea Decheneu, când l-a trimis să stea șapte ani în Egipt, într-un templu, unde a stat și el înainte de a fi mag, să dobândească învățătură, apoi să treacă prin Bizanț, pentru a pătrunde și înțelege tainele creștinismului. Cu ochii minții am văzut ca pe un film acțiunea cărții „Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu: șapte ani în templul din Egipt dobândind învățături inițiatice și apoi călătoria în Bizanț, pentru a cunoaște creștinismul, dar mai ales pentru a birui lumea ucigând în el tot, ceea ce e lumesc, pentru a se putea întoarce în munții Daciei ca un mort viu, ce cunoaște înțelepciunea și tainele și care a omorât în el dorința, pofta, trupul și a rămas doar un spirit uriaș ascuns într-un trup mărunt, condamnat să nu fie trup pentru a putea fi ultimul Decheneu. Întâlnirile cu împărăteasa Irina, în care vede „o putere aspră și flămândă”, ce luptă cu iconoclaștii pentru restaurarea credinței în icoane, cu fiului ei, moștenitorul tronului, în care Kesarion Breb vede pe fiul lupoaicei, în care clocotește spiritul aprig al mamei, dar doar pentru desfătarea cărnii, cu Prea Sfântul Episcopului Platon de la Sakkaudion ce vede „în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta. Era în ei o liniște și o tărie în afară de patimile lumii”, cu sfătuitorul împărătesei, înțeleptul Stavrikie cel ce crede că „alcătuirile legii lui Dumnezeu sunt una, iar cele ale stăpânirii pământești alta. Domnul și împăratul își face legea lui pentru buna rânduială a norodului și a lumii”, cu Filaret din Amnia, ce și-a risipit întreaga avere pentru a ajuta săracii, l-au făcut să râdă în sinea lui pe căutătorul înțelepciunii, pentru a putea fi ultimul mag, și și-o fi zis: creștină Irina ce luptă pentru icoane, creștin Stavrikie ce crede că „pentru ca să îndeplinească tot binele – creștinesc, desigur, căci scopul scuză mijloacele – întru cele pământești are dreptul să întrebuințeze ori sabia, ori aurul, ori veninul, ori viclenia”..., creștin episcopul Platon, dar mai ales tot creștin și filantropul Filaret din Amnia; creștinismul e mare și are loc în el fiecare, dar mai ales fiecare caută în el ceea ce deja are în suflet. Mărețul caută măreție, nemilosul caută nemilă, înțeleptul înțelepciune, milostivul și mai multă milostenie... A știut ce a știut marele mag, când mi-a cerut ca, după învățătura din Egipt, să merg să cunosc creștinismul...

În Filaret din Amnia „bătrân cu înfățișare cuviincioasă, cu barbă albă și frunte naltă,.... ochii negri, vii, veseli” și în soția sa, Teosva, ce i se înfățișează ca o amintire a unei primăveri strălucite, a văzut Kesarion Breb adevăratul creștinism, dar nu a refuzat și nu a exclus pe nimeni, a vorbit cu toți, i-a ascultat pe toți, a privit la toate și tot pentru a cerne deșertăciunea de esență, adevărul de minciună, mimatul de a fi de chiar a fi, trăitul liniștit, modest și cu fapte, de trăitul zgomotos și în văzul lumii. Toate îi erau necesare pentru a învăța că binele e atât de ascuns, tăcut, modest ca un izvor ce curge liniștit și neștiut de nimeni în desișul pădurii.

Și ca învățătura să îi fie întreagă și moartea tot întreagă, pentru a trece dincolo de dorințe și dincolo de lume, o cunoaște pe Maria, nepoata celor doi bătrâni, ce îi apare în fața ochilor ca „o apariție a frumuseții eterne”. Ca în Cenușăreasa, Maria primește de la Kesarion un pantof mic, ce îi vine perfect și bucuria ei face să înflorească fericirea în ochii înghețați ai bărbatului. Nu se poate întoarce în munții sacri ai Daciei ca mag până nu trăiește și iubirea sacrificată, strivirea inimii...

Tot ca în povești, dregători trimiși de împărăteasa Irina caută fecioare frumoase, dintre care să fie aleasă mireasa pentru moștenitorul tronului, Constantin. Maria, a cărui inimă deja ardea pentru Kesarion, cel care încearcă să o prevină șoptindu-i „mărirea și tihna stau în hotare deosebite” este aleasă de către sfetnicul Stavrikie, după ce o întreabă, ce îi dorește tânărului împărat și ea îi răspunde că îi dorește o inimă dreaptă și plină de milă. Apoi iar o întreabă, dacă își dorește ceva de la împărat, și ea spune, că vrea o punguță cu bănuți de arginți, pentru bunicul ei ca să aibă cu ce îi milui pe sărmani. Constantin a ales-o și el și a dorit-o așa cum dorești o jucărie.

„Mărirea și tihna stau în hotare deosebite” șoptește iar inima frântă a lui Kesarion Breb, pe care viața îl pregătește să devină mag, în timpul nunții Mariei cu Constantin. Tot asta îi șoptește inima, când sosesc episcopii de la întâlnirea de la Nikeea, unde au stabilit principiile ortodoxiei și înfrângerea iconoclaștilor.

Oare ce învață Kesarion despre viață, despre oameni, despre credință, când află că soțul Mariei, Constantin, a plătit oșteni iconoclaști, dușmani ai credinței mamei sale, ce au venit pe malul Bosforului și vor să îl ajute să ia cu forța puterea din mâinile împărătesei!? Ce învață, când mama reușește să își învingă fiul, și soldații se taie învălmășindu-se între ei nemaiștiind pe cine slujesc și cine le este stăpân!? Ce înțelege, când iar se răstoarnă soarta și vin alți soldați în sprijinul lui Constantin și acesta își detronează mama!? Ce înțelege când Maria este alungată de lângă împărat pentru că putregaiul din el nu putea sta alături de puritatea din ea!?

Învață că dedesubturile vieții și sub nouă religie, creștinismul, ce a zgâlțâit lumea din temelii, dar nu a schimbat-o, chiar dacă în teorie sună sublim, sunt cele ale lumii și ale omului dintotdeauna. Învață că „Spiritul se izolează în oastrovele lui. Doar carnea se desfătează în putreziciunea ei de totdeauna. Fratele prigonește pe frate în numele lui Dumnezeu, însă în interesul patimilor lui. Cei mari se închină soarelui dreptății, blestemând dumnezeirea cu faptele fiecărui ceas al vieții lor. Cel sărac n-are decât mângâierea lacrimilor; dregătorul îi răpește toate bunurile acestei vieți. Când pleacă dregătorul se năpustesc asupra lui alți corbi ai lumii...” Învață că nici creștinismul nu a putut îmblânzi fiara din om. Nu l-a putut scoate din viermuială și zbatere în zadar. Ambiția îl orbește. Beția puterii îl înnebunește. Mărirea lumii îl cheamă ca o fată morgană și face ca mama să își atace fiul și fiul mama, căci lumea li se pare prea mică pentru a avea amândoi loc sub soare. Nu creștinismul e rău, ci faptul că omul nu a înțeles învățătura, nu a îmbrăcat sufletul cu duhul zdrobit din psalmi și nici nu a înțeles modestia lui Iisus. Preoții creștinismului au îmbrăcat același haine ca ale preoților din Sinedriu, ce l-au condamnat pe Iisus, vorbesc despre Iisus, ca despre domnul iubirii, dar, dacă ar apărea iar pe pământ, ei ar fi cei ce l-ar răstigni. Omul nu s-a putut înălța până la învățătura lui Iisus, dar a tras creștinismul în viermuială lui măruntă și a făcut din el o armă pentru a-și atinge scopurile pământești. Propovăduit de Iisus era o cale spre rai; înțeles de om e o armă.

A înțeles multe... E timpul să se întoarcă în Munții Daciei, în muntele sacru, ca al treizeci și treilea Decheneu. Înainte de a pleca îi spune Mariei, ce alesese calea călugăriei: „Se va desface amăgirea ce se numește trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur care va luci în sine, în afară de timp”. Mi-a venit să plâng pentru Maria, pe care o înțelegeam profund: soție puțin timp, dar fără a afla ce înseamnă să fii femeie iubită – în felul ei era încă fecioară, după căsnicia cu Constantin – alege călugăria, dar cu inima arsă de o iubire neîmplinită.

Am închis cartea, pe care am citit-o rapid cu inima. Am văzut pe copertă titlul și autorul: „Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu. Am mângâiat cartea ca pe o ființă, apoi am lăsat-o pe masă și m-am ridicat de la masa lui Neagoe Basarab. Am făcut câțiva pași spre intrarea mănăstirii Corbii de Piatră.

În pragul ei a ieșit un sacerdot dac. Mai văzusem o dată acea imagine un pic mai înainte. De o parte și de alta a lui erau doi lupi albi. Avea veșminte lungi, plete și barbă albă. A înălțat mâinile cu crengi de vâsc – crengi de aur - spre cer. I-am văzut pentru o clipă ochii. Erau albaștri cu întunecare în ei. El nu m-a văzut. Eu l-am recunoscut și mi-a venit să plâng. Șoptea ceva spre cer și eu nu înțelegeam niciun cuvânt. M-am dus iar la masă. Am privit cartea. Avea alt titlu scris pe ea. „Așa mă certa bunica” am citit silabisind ca un copil ce de-abia descifrează literele. Apoi literele s-au șters. Au apărut altele, așa cum apare titlul unui film pe ecran, ce ardeau ca un foc pe copertă. Am citit tot fiecare literă pe rând: SAMURAI. Când s-au terminat literele, tot din foc a început să se deseneze sub litere o sabie. O știam. O mai văzusem. Avea o dantelărie din lemn de magnolie unică și inconfundabilă. M-am uitat speriată și nelămurită spre călugărul cu brațele întinse spre cer. Dispăruse. Un cățel lătra flămând.

M-am trezit. Am sărit năucă din pat. Câinele meu mă striga să îi dau mâncare sau poate încă îi era dor de mine. Lipsisem zece zile de acasă. Am privit la ceas. Dormisem exact jumătate de oră.

Doamne, ce vis! Eu nu am vise de om normal! am exclamat, apoi m-am cutremurat așa cum stăteam pe marginea patului încă confuză între vis și realitate, între somn și trezie: Dacă nici măcar nu am fost în excursie?! Dacă totul a fost tot un vis, o plăsmuire a minții mele în somn!?

Am sărit de pe pat și am văzut pe masă farfuria cu resturile de la sandvișurile cu omletă făcute de Titus. Am deschis ușa spre hol. În fața celor două fotolii era geamantanul meu. Pe un fotoliu erau geanta și bluza albastră pelerină. Am deschis ușa ce dădea afară și pe prag era lădița cu roșii.

...Nu am visat! Totul a fost real, mi-am spus.

A sunat telefonul. Am fugit și am răspuns.

- Ce faci? Ai găsit totul bine acasă? Ești ok?

- Sunt bine. Am adormit. Acum m-am trezit. Fug la treabă. Încă nu am verificat, dacă e totul în regulă, i-am răspuns lui Titus.

- Nu începe repede cu munca. Ia-o încet.

- Pe unde ești?

- Am ieșit din Suceava și am intrat în Neamț. Te mai sun de pe drum să văd cum ești.

- Bine. Mulțumesc! i-am răspuns și am închis.

Mă simțeam stoarsă de vlagă. Voiam iar în vis. Voiam iar în excursie.

- Gata! mi-am poruncit devenind rațională. Apucă-te de treabă! Vezi ce este de făcut, că ai lipsit zece zile de acasă și ai rămas în urmă cu treburile!

Am desfăcut geamantanul. Am pus hainele la loc. Am dus roșiile în magazie. Am dat mâncare cățelului și m-am jucat cu el. M-am dus în grădină. Cartofii erau roșii de gândaci și pe jumătate mâncați. Am făcut repede soluție contra gândacilor și contra manei, căci după atâtea ploi, sigur trebuia stropit și pentru asta și am pus-o în pompă. Mi-am pus pompa în spate și am început să stropesc. Greutatea din spate îmi făcea bine. Mă readucea cu picioarele pe pământ și în viața reală. După ce am terminat, am cosit cu coasa manuală o brazdă de lucernă și am dat-o peste gard în ocolul găinilor. Cât am lipsit probabil le-a lipsit iarba, am gândit. Mi-am luat o sapă și m-am dus la răsaduri. Erau înădușite de buruieni. Ploile au făcut buruienile să îmbuicească și micile răsaduri, puse de mine înainte de a pleca de acasă, nici nu se vedeau dintre ele. Căutam fiecare fir răsădit, smulgeam toate buruienile de lângă el cu mâna, apoi dădeam vârtos cu sapa și tăiam și restul de buruieni. Trăgeam la urmă un pic de pământ reavăn în jurul tulpinii firave. Am terminat de prășit. Mă dureau mâinile, picioarele și spatele, dar iubeam acea durere ce mă obliga să nu mă gândesc la altceva. Am luat o bobină cu sfoară, un foarfece și m-am dus să leg roșiile. Le-am mai legat o dată, dar au crescut atât de mult, încât acum stăteau aplecate spre pământ ca niște babe cocoșate. Cu mâini experte, ignorându-mi durerea de picioare și brațe, ce s-au dezvățat de muncă fizică și s-au cam boierit, rupeam sau tăiam ramurile și frunzele prea dese ale roșiilor, apoi legam fiecare tulpină de arac. Îmi priveam degetele înverzite, ce făceau un nod și, nu știu de ce, mi-a venit să plâng. Mi-am amintit cum mi-a întins Titus mâna și m-a luat de mână pentru a mă sprijini la fiecare treaptă mai abruptă de la Mănăstirea Corbii de Piatră și cum mi-a pupat mână la plecare.

...Mă, tu te-ai învățat cu boieria! Gata! Scoate-ți fumurile din cap! Ai revenit acasă! Ai revenit la viața ta normală! m-am autoironizat și m-am întins spre altă plantă. A sunat telefonul. Mi-am șters mâinile de niște frunze mari de volbură și am răspuns.

- Ce faci? Ai luat-o în viteză cu munca. Știu că nu mă asculți. Te cunosc...

În loc de răspuns am râs și am oftat.

- Spune-mi, ce faci?

- Legam niște roșii. Am stropit cartofii că mi i-au mâncat gândacii pe jumătate. Am prășit un pic și la răsaduri că erau copleșite de buruieni.

- Oprește-te! Du-te în casă! E destul pe azi!

- Mi-e urât! Nu vreau să stau singură în casă! Țipă zidurile în liniștea unei case goale!

- Știu că ți-e urât. Și mie. Îți amintești când mi-ai spus: Ai întâlnit vreodată în viață pe cineva aflat ca trăire, zbucium sufletesc și lecții de viață pe o treaptă mai jos decât treapta unde se află epuizarea speranței și a credinței!? Ca și cum ai întâlni un om pe cale să se înece și vrei să îl salvezi, dar el în loc să se prindă de tine te împinge sau te trage în adâncuri, căci nu mai poate distinge salvatorul de călău!? Că trebuie să îl salvezi împotriva voinței lui...

- Îmi amintesc, am șoptit.

- Exact asta am făcut! Te-am luat de acasă împotriva voinței tale ca să îți ofer o vacanță.

- Mulțumesc! Tu îți amintești ce ți-am spus când m-ai întrebat dacă am încredere în tine?... Exiști și nu exiști, te aud vorbind și nu te aud, vorbele tale îmi zboară pe lângă urechi de parcă nici nu ar fi fost spuse, orice promiți nu aud și nici nu vreau să aud. Dispari acum și voi considera că nici nu ai existat! Nu aș suferi deloc și nici nu aș avea regrete, am repetat eu cuvintele pe care i le-am spus și am mai adăugat: Asta e valabil și acum, Titus!

El în loc de răspuns a oftat.

- Cu tine e mai greu decât cu călugării din Tibet, ce m-au ținut o zi și o noapte în fața mănăstirii lor înainte de a mă primi... Deja cred că muncești în grădină epuizându-te și spui: Nu există! Nu am fost în nicio excursie! Viața mea e doar cea de aici și acum! Pentru mine e întotdeauna prea târziu... Nu face nimic! Chinuie-te cât vrei! Eu voi veni iar să te răpesc, când voi avea timp. O voi face până când, într-o zi, vei ști că exist, că îmi auzi vorbele, că îmi crezi promisiunile!

- Taci!! Dacă promiți ceva înnebunesc! Înnebunesc la propriu! Să nu aud un cuvânt! am început a țipa.

- Nu am promis nimic! Caută-ți de grădină, țărăncuță căpoasă, și minte-te că nu exist! a spus și a râs straniu.

- Monstrule! Nesuferitule....

- Oprește-te! Deja știu toate numele. Am sunat să îți spun că suntem la Hanul Ancuței și am pus lăutarii să îmi cânte, dar nu mai cântă ca în tinerețea mea. Aș vrea să fii aici și să te aud râzând...

- Mai bine rămâneai la mine și te puneam să prășești în grădină și să cosești!

- Nu! Nu! Nu! a protestat Titus râzând. Probabil că o să beau și o să mă îmbăt...

- Îmbată-te, boierule, dar băutura nu dă timpul înapoi și nici nu îți găsește timpul pierdut.

- Pa, Luminița! Închid, a spus ferm, dar și furios; probabil ceva din vorbele mele l-a supărat. Mai sun să văd ce faci. Aș zice să lași și să continui mâine, dar nu zic. La cât ești de căpoasă, sigur nu mă asculți.

- Da, „boierule”! Pa! am răspuns și am închis.

M-am așezat pe hat la umbra nucului. Îmi țineam capul în mâini și de pe mâinile înverzite de la copilit roșii și înnegrite de pământ de la smuls buruieni mi se murdărea fruntea, dar nu conta.

...Cine sunt!? Cărei lumi îi aparțin!?... mă întrebam și iar m-am gândit la romanul Don Quijote a lui Miguel Cervantes și mi s-au umplut ochii de lacrimi. Îmi doream ca Titus să nu mă fi luat în excursie și familia lui să nu mă fi cocoloșit și prețuit atât de mult. Un gând buclucaș mi-a șoptit chinuindu-mă: Diseară cine o să-ți mai învelească picioarele!? Cine o să îți mai aducă paharul cu apă pe masă și o să te întrebe, dacă ești bine?!... I-am răspuns gândului: Nimeni! Povestea s-a terminat! M-am întors la viața mea reală și adevărată. Acum lasă-mă să muncesc și nu mă mai chinui cu întrebări.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu