Fragment din romanul CĂRĂRI ȘI DESTINE, pe care l-am terminat de scris în decembrie 2019. Sper să vă placă și in egala măsură să vă șocheze... In text sunt prezente doua personaje: un om de afaceri de succes - arhetipul îmbogățitului postrevoluționar - aproape analfabet și un profesor de limba româna pensionar, ce ii scrie discursurile omului de afaceri...
~Brusc s-a ridicat în picioare. Și-a amintit că are ceva de rezolvat urgent. Și-a strigat secretara. Aceasta a deschis ușa, a salutat însoțindu-și salutul de o ușoară înclinare a capului și a rămas înțepenită în poziția aceea așteptând ordinele. Învățase că în prezența lui Grigore Stancu este bine să fii ușor plecată de spate, să ai o poziție umilă și supusă, altfel zburai din firma lui.
El nu a răspuns la salut. Părea nervos.
-Sună-l pe Victor Roată. Am nevoie de el urgent.
Peste câteva minute secretara s-a întors.
-Vine imediat. E pe drum, i-a comunicat și a închis ușa.
...Duminică sunt făcut cetățean de onoare în satul meu. Mai sunt trei zile și moșul nu mi-a adus discursul. Am nevoie de o zi două să-l citesc ca să mă învăț cu el. Îl citesc și în fața oglinzii ca să văd cum îmi șade. Astăzi trebuie să mi-l aducă numaidecât...
Bătrânul a intrat în biroul lui. Ținea ochii plecați și de-abia a îngăimat un salut. În ultima vreme îi era tot mai greu să stea în prezența lui Grigore.
-Ce faci, moșu Victor? Mi-ai adus discursul?
-L-am adus, a mormăit bătrânul și în gând s-a întrebat: Oare nu ar fi bine să-i cer să mi se adreseze cu domnul profesor, așa cum îmi spune toată lumea din oraș?
-Șezi, îi ceru Grigore indicându-i scaunul din fața biroului lui. Și el și-a tras scaunul mai aproape de birou. Era pe roate și îl trăgea ușor cu tot cu el în scaun.
-Să vedem ce a ieșit, moșu Victor. Vreau un discurs beton, să las tot satul cu gura căscată.
Bătrânul a întins câteva foi pe birou. În timp ce le lua în mână a întrebat:
-Pari trist. Ești bolnav?
-Nu. Nu am nimic. Știți, vechea problemă cu soția. Atât.
Grigore și-a aruncat ochii pe hârtii. Bătrânul se aștepta să explodeze, căci îl cunoștea și intenționat pusese acolo un nume pe care Grigore să se chinuie să-l citească. Dacă soția nu i-ar fi fost atât de bolnavă și dacă sufletul lui nu s-ar fi simțit strivit de vinovăție ar fi putut râde cu poftă, dar așa nu putea decât să zâmbească amar intuind ce avea să urmeze.
-Rabin... Rabin...dra...na... Rabintra...na...th Ta... Tagore, se bâlbâi chinuindu-se să citească Grigore, apoi a ridicat ochii spre bătrânul, care aștepta impasibil. Pe fața lui fărâma de zâmbet s-a stins demult. Ce e asta, moșu Victor?! Cine dracu îi ăsta?! O fi și ăsta geniu rus?! De unde îi scoți, moșu Victor?!... De ăsta sigur nu a auzit nici dracu!
-Nu e rus. E indian. E într-adevăr geniu. O minte luminată. Textul ”Nu pot alege ceea ce-i mai bun. Pe mine ceea ce-i mai bun mă alege” e nespus de frumos. De asta l-am și ales pentru discurs.
-E frumos. Îmi place și mie, dar are un nume... de mă doare mintea! Caută altul!
-Nu pot acum. Trebuie să mă gândesc la ceva potrivit, căci întregul discurs e construit pornind de la ideea lui Tagore. Stai așa, mi-a venit o idee! Lăsăm ăsta și nu îi mai spui numele întreg: Rabindranath Tagore. Spui numai Tagore.
-Bine, eu spun, dar oamenii or să știe despre cine vorbesc, dacă spun numai Tagore!? Eu sunt Grigore Stancu – cel mai mare om de afaceri din zona Moldovei și unul dintre cei mai mari din România. Toată lumea a auzit de mine și mă cunoaște. Dar cine a auzit de ăsta, de Tagore, în Arboroasa?! Nimeni, te asigur eu și atunci merită să-i pomenim numele!?
Profesorul s-a făcut mic pe scaun. Credea mereu că Grigore nu îl mai poate surprinde cu nimic, dar s-a înșelat. O făcea mereu și mereu... Era inepuizabil. ”Licuricii spuneau stelelor: - Învățații afirmă că lumina voastră se va stinge odată. Stelele nu au răspuns.” și-a amintit profesorul o vorbă sublimă tot a lui Tagore și s-a întristat. Grigore Stancu era un licurici. Tagore era o stea. Între ei putea fi din partea stelei doar tăcere și din partea licuriciului orice, căci pentru stea nu conta. Dialogul între anumite entități aflate la ani lumină distanță una de alta nu își are rostul. Idiot bătrân, și-a mai spus profesorul în gând și apoi a căutat cuvinte de spus cu voce tare.
-Rabindranath Tagore a luat premiu Nobel pentru literatură. Eu, personal, când îi rostesc numele simt un fel de sfială, de...
-Eu nu simt nimic, decretă Grigore, dar profesorul se făcu că nu îl aude și vorbi mai departe.
-...Ca în fața unei icoane sau ca atunci când intru într-o catedrală. Măreția gândirii lui mă copleșește. Era modest. Îl plăcea să meargă desculț...
-Waw! răcni Grigore jignit. Mă pui să spun vorbele unui indian necăjit și desculț! Eu sunt Grigore Stancu!
Profesorul a tăcut. Stătea cu capul plecat. Ca un ecou se repetau în el cuvintele: ”Licuricii spuneau stelelor: - Învățații afirmă că lumina voastră se va stinge odată. Stelele nu au răspuns.” și înțelegea cât de fără rost și absurdă este discuția dintre el și Grigore. Apoi i-au venit alte gânduri. A ridicat capul și îl privea fix pe Grigore în ochi, cum nu o mai făcuse niciodată. Fața îi strălucea. Pentru prima dată i s-a adresat pe nume omului de afaceri și așa o va face de acum înainte pentru totdeauna.
-Grigore, banii nu sunt totul pe pământ. Sunt buni – cu ei cumpăr medicamente neveste-mi, haine, mâncare și ce îmi mai trebuie – dar nu sunt totul și pe primul loc...
-Ce vorbești moșu Victor!? Eu nu am întâlnit nimic pe pământ să nu pot cumpăra cu bani! Nimic!!
-Pentru că nu ai întâlnit nimic fără preț, șopti bătrânul.
-Ce ai spus?! Nu am înțeles...
-Iisus Hristos a avut avere? Nu. Era modest. A intrat în Ierusalim desculț și pe măgar. De ce i se închină lumea și acum, dacă nu au rămas de la el averi, ziduri, palate!? De ce îl iubesc oamenii!? Crezi că pe vremea lui nu au existat oameni cu avere ca tine!? Sunt acum oale și ulcele și nu îi mai știe nimeni.
Grigore a rămas cu gura căscată. Niciodată moșu nu i-a mai vorbit așa.
-Spune-mi de ce crezi că i se închină oamenii lui Iisus? De ce tocmai El a biruit lumea?
-Pentru că era fiul lui Dumnezeu, bolmoji moale Grigore.
-De unde știm!? Ce avere ne-a rămas de la el?!... Nu ziduri, nu bani, nu palate, Grigore... Au rămas de la el niște cuvinte... Doar niște cuvinte despre cum ar trebui să ne rugăm, cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeu, care e relația dintre om și Dumnezeu. Iisus ne-a dat în dar iubirea și iertarea și cu ele a biruit lumea... De la Tagore au rămas tot niște cuvinte. Acum înțelegi, Grigore, care sunt lucrurile mai de preț decât averea ta și de ce trebuie să ai un pic de sfială pronunțând anumite nume!?
Grigore îl privea tâmp. Ceva-ceva îi zgândărise sufletul, îi dăduse adevărurile lui esențiale peste cap, dar undeva pe drum se pierduse. Nu înțelegea raționamentul lui moșu Victor până la capăt.
-Sunt credincios. Mă știi moșu Victor că sunt credincios și bun la inimă. Dau o grămadă de bani la biserici. Într-una, unde am dat bani mulți, sunt pictat în hol împreună cu soția și fetița.
Profesorul și-a pus capul în mâini. Orice discuție era în zadar cu Grigore. Ce Iisus!?... Ce Tagore!?... El cu banii își cumpărase și aureolă de sfânt... Idiot bătrân! Vrei să înveți o piatră ce este muzica, s-a certat, apoi resemnat a șoptit:
-Citește discursul până la capăt. Lasă citatul din Tagore și nu o să-i citești numele întreg, ci doar ”Tagore”. Toată lumea va ști cine e. Și pentru cei care nu știu, tot e destul atât!
Grigore gândi: Oare de ce îmi spune pe nume? Ce i-o fi venit? Până acum nu mă slăbea din ”domnul Grigore”... apoi continuă de citit discursul. Fața i se lumina în timp ce citea. Era mulțumit.
-Îmi place. Chiar mi-a mers la suflet. Ai făcut treabă bună, moșu Victor. Sunt două-trei cuvinte care nu îmi plac, dar în rest e fain, parcă ar fi scris de mine... În virtutea inerției – nu îmi place deloc. Asta ar fi una. Pune altceva în loc. Și alta ar fi: în omul în care conștiința țipă... Cine țipă?! Ce conștiință?!... Taie tot. Fraza e prea greoaie. Nimeni n-o înțelege.
Bătrânul a întins mâna și a luat foile din fața lui Grigore.
...Toată viața am corectat lucrările altora. Acum la bătrânețe, un cretin absolut corectează ce scriu eu... Bine, dar eu accept! Pot să mă ridic de pe scaun și să plec. Nimeni nu mă ține legat cu forța să fac asta. ”Licuricii spuneau stelelor: - Învățații afirmă că lumina voastră se va stinge odată. Stelele nu au răspuns.” A repetat în gând cuvintele lui Tagore. Eu nu sunt o stea care nu răspunde. Eu nu sunt nici măcar o stea. Dar ce sunt!? Scribul lui Grigore Stancu. Grigore ce e?!...
Bătrânul nu a găsit răspuns la întrebare. S-a aplecat deasupra foilor. A înlocuit expresia și a tăiat fraza, apoi a întins înapoi foile.
-Acum e bine. Le dau secretarei să le scrie pe calculator și să le scoată la imprimantă. Stai să tai cuvântul Rabin... Rabindra... Să rămână doar Tagore pe care îl pot citi.
Vorbind, Grigore a tăiat cuvântul buclucaș și bătrânul a zâmbit amar când a văzut cât de nefiresc ține pixul între degetele lui butucănoase, apoi a chemat secretara și i-a dat foile să le tehnoredacteze.
-Bei ceva cu mine, moșu?
-Nu. Aș vrea să plec.
-Rămâi până termină fata de scris. Vreau să mai verifici încă o dată textul scos la imprimantă. Să nu fie vreo greșeală. Secretara e toantă, nu ca matale deștept.
Bătrânul a zâmbit amar.
-Vreau o tărie. Și o cafea.
Grigore și-a sunat secretara, i-a spus să facă cafea și să-i servească cu băutură.
Aceasta a pus pe masă cafelele, paharele și sticla cu whisky. În niște boluri de porțelan a pus alune și covrigei cu sare și susan. Apoi s-a retras.
-Am băut deja o sticlă de șampanie. Am primit vești excelente astăzi, moșu Victor. Ai aflat cine a fost numit ministrul agriculturii?
Bătrânul a încuvințat printr-o înclinare a capului. Știa ce relație este între Grigore și proaspătul numit ministru și intuia, nici nu era greu, de ce este omul de afaceri atât de fericit.
-Noroc! a spus Grigore și a întins paharul peste birou spre el.
-Noroc, Grigore!
Au băut și unul și altul. Grigore a golit paharul dintr-o înghițitură. Profesorul de-abia și-a udat gura și privea cum celălalt își mai toarnă repede încă un pahar.
-Sunt fericit, moșu Victor. Totul îmi merge din plin...
Grigore s-a oprit brusc din vorbit. Privea ecranul televizorului ce era deschis cu sonorul la minim. A luat telecomanda și a dat mai tare.
-O vezi? Am avut-o. Are un cur – beton!
Bătrânul a privit oarecum indiferent spre scârbit televizorul pe a cărui ecran se întindea chipul senin al unei femei frumoase. L-a privit apoi și pe Grigore ce rânjea fericit. Ochii au început să-i sclipească semn clar că era beat.
-Aș vrea să plec... Știi, soția... Mă așteaptă.
-Moșu Victor, dă-o la dracu de treabă! Nu mori dacă mai stai o jumătate de oră până termină fata ca să verifici hârtiile.
Bătrânul s-a resemnat să mai stea, dar în adâncul sufletului era mâhnit. Era greu să îl suporte pe Grigore treaz, dar beat era aproape o tortură. Omul – dezinhibat complet de alcool – nu mai avea nicio barieră morală și nicio rușine în fața bătrânului. La drept vorbind nici treaz nu îl omora pe Grigore rușinea sau morala, dar se abținea totuși să își dea drumul la gură în fața bătrânului.
Au gustat iar din pahar.
-Acum știu că nu mai poți, dar la tinerețe ai avut ceva femei la viața matale? Cred că era fain să ai în jur eleve de liceu. Mie mi-ar fi sărit nasturii de la pantaloni în fiecare zi.
-Nu. Nu am avut. Sunt credincios soției. O iubesc. Pentru mine iubirea nu e legată de nasturii de la pantaloni, ci de inimă. Cât față de eleve am avut tot timpul o conduită ireproșabilă.
Grigore – în ciuda beției – a simțit duritatea din vocea bătrânului. Oare ce înseamnă ”conduită ireproșabilă”? Ce a vrut să spună?
Profesorul a intuit de ce privea Grigore în gol nelămurit și i-a dat explicația necesară.
-Conduită ireproșabilă înseamnă comportament corect, fără pată. Eram profesor, nu...
-Hai, moșu, că te-ai supărat!... Am întrebat și eu, nu am dat cu parul. Eu mor după astea mai tinerele.
Bătrânul simțea greață. A băut iar ca să nu o mai simtă. Privirea îi fugea pe geam spre oraș ca să nu mai vadă chipul buhăit de băutură al bărbatului din fața sa.
-La ultima vizită la Cernăuți eram cu o ziaristă. Am luat-o cu mine în delegație. Am chemat noaptea două prostituate în cameră. Nu avea mai mult de cincisprezece ani. Ne-au făcut o...
Bătrânul privea pe geam și se forța să nu mai audă.
...Întreaga țară e ca un ogor imens năpădit de buruieni. Nu a murit, dar e sufocată. Noi suntem generația ratată care am lăsat ogorul să fie înțelenit de buruieni sălbatice și otrăvitoare. Mă rog la Dumnezeu să vină altă generație care să curețe ogorul... gândea bătrânul privind două păsări ce se jucau gureșe pe pervazul ferestrei. A zâmbit trist spre ele. Ce bine era, dacă aș fi fost pasăre! își dori și ochii i s-au umezit.
Râsul gros, gâlgâit a lui Grigore l-a adus înapoi dintre gânduri și păsări. Profesorul nu știa de ce a râs.
-Nu pot trăi fără femei. Sunt nebun după ele. Știu familia e familie, dar eu nu pot. Cu cât am mai multe cu atât mă simt mai bine. Cum am f... una, cum încep să caut alta.
Grigore s-a ridicat de pe scaun și gesticula vorbind. Brusc ochii i s-au oprit pe sticla de șampanie goală. O privea râzând. A luat-o în mână.
-Moșu Victor, dacă ai ști ce glumă bună fac! Ha! Ha! Ha!
Bătrânul îl privea mirat. Nu știa la ce să se aștepte. Grigore, hohotind de râs, a continuat.
-La hotel, când merg prin țară sau în străinătate, mă piș în toate sticlele cu băutură ce rămân desfăcute. Ha! Ha! O dată, după ce am ieșit din cameră am auzit poc! Omul de la curățenie a băut și a trântit sticla de pereți. Ha! Ha! Ha!
Bătrânul, galben ca ceara, a pus paharul pe masă. Cu capul plecat, tăcut, s-a grăbit spre baia de lângă biroul lui Grigore. A icnit vomitând. Ochii îl înțepau de la lacrimi, inima de la durere. A ieșit din baie. Grigore moțăia cu capul pe birou. Din gură i se scurgea salivă. Bătrânul a întors capul scârbit. A pășit ușor spre ușă și a ieșit. A plecat spre casă. Pe stradă a plâns. Iar auzea melodia ce devenise supliciu vieții lui:
La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Eu nu pot cânta asta. Nu e cântecul meu. Eu trebuie să spun doar un cuvânt din psalmi: ”Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni...” (Psalmul 11)~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu