STILUL NARATIV SĂRAC
(sau de ce nu sunt cărțile mele în librării)
(sau de ce nu sunt cărțile mele în librării)
De dimineață am citit următorul comentariu la o postare de a mea:
Adriana Melinte: ”Cred că este nedrept să nu putem avea cărțile scrise de D-stra. Ar trebui sa le putem cumpăra de la librarii așa cum se cumpără cărțile. La biblioteci sa fie pentru cei care vor sa le citeasca. Eu nu înțeleg de ce nu se poate!?Ar fi cele mai citite și cumpărate. Sunteți deosebita prin modul de a scrie dar și prin temele abordate și o știți prea bine.
Să vă felicit eu? Nu contează cu nimic! Mergeți mai departe pe drumul deja format și nu vă uitați în stânga sau dreapta!Nu oricine are așa un talent.”
Adriana Melinte: ”Cred că este nedrept să nu putem avea cărțile scrise de D-stra. Ar trebui sa le putem cumpăra de la librarii așa cum se cumpără cărțile. La biblioteci sa fie pentru cei care vor sa le citeasca. Eu nu înțeleg de ce nu se poate!?Ar fi cele mai citite și cumpărate. Sunteți deosebita prin modul de a scrie dar și prin temele abordate și o știți prea bine.
Să vă felicit eu? Nu contează cu nimic! Mergeți mai departe pe drumul deja format și nu vă uitați în stânga sau dreapta!Nu oricine are așa un talent.”
După ce l-am citit răscolem niște hârtii căutând ceva ce notasem pentru cartea la care lucrez și ochii mi-au căzut pe o hărtie. Am citit:
1. Trebuie să vă îmbunătățiți stilul narativ!
2. Nu explicați exact când și cum personajul „Ștefănica” devine ”Stefania”. Ba e una, ba e alta.
3. Femeile din carte ce îngrijesc bătrâni în Italia vorbesc urât, umilitor cu bătrânii. Le spun „babă” și „moșneag” sau „boșorog”.
4. Scrieți cuvinte jignitoare la adresa poporului român. Nu sunteți patrioată.
Mai jos era scris numele unei femei și semnătura.
1. Trebuie să vă îmbunătățiți stilul narativ!
2. Nu explicați exact când și cum personajul „Ștefănica” devine ”Stefania”. Ba e una, ba e alta.
3. Femeile din carte ce îngrijesc bătrâni în Italia vorbesc urât, umilitor cu bătrânii. Le spun „babă” și „moșneag” sau „boșorog”.
4. Scrieți cuvinte jignitoare la adresa poporului român. Nu sunteți patrioată.
Mai jos era scris numele unei femei și semnătura.
Mi-am reamintit zâmbind amar povestea acelei hârtii. Era prin 2012, cred. M-am întâlnit cu un patron (nu spun ce firmă avea și nici în ce domeniu) și am stabilit să îmi publice cartea CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE… În discuția noastră de vreun sfert de oră mi-a făcut impresia unui om modest, cu picioarele pe pământ, deloc arogant și care lăsa impresia că îi place scrisul meu.
Am ajuns acasă și i-am trimis manuscrisul pe e-mail.
Ne-am întâlnit iar la o lansare de carte a unui personaj ce lucrează la Banca Națională, unde a reafirmat ceea ce promisese prima dată. A spus că scoate cât de curând un exemplar, mi-l dă să îl corectez și trecem la treabă. I-am mulțumit. Tot atunci mi-a prezentat câteva persoane. Am venit acasă fericită.
Era primăvară. Plouă când m-a chemat să vorbim. Am plecat prin ploaie spre oraș și eram atât de fericită că nici nu observam ploaia ce mă mura.
Am sunat după ce am ajuns la locația stabilită. A venit la întâlnirea cu mine o doamnă. Tânără, blondă, frumoasă, cu o bluză de mătase albă superbă – am evaluat-o eu dintr-o privire. Și ea m-a evaluat rapid și am înțeles din ochii ei că nu îi place ce vede. O femeie murată de ploaie ce venise de la țară schimbănd trei autobuze ca să vorbească despre carte… A devenit arogantă, cel puțin așa mi s-a părut. A indicat spre un local din apropiere ca să stăm de vorbă. Ne-am așezat la o masă și am cerut un ceai.
Ceva plutea în aer și îmi topea bucuria cu care plecasem de acasă. Simțeam hainele ude lipindu-mi-se de trup și înghețându-mă.
Inima mi-a tresărit puțin a bucurie când am văzut că pune pe masă o carte cu titlul meu: CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE… Poate mă înșel… Poate încă mai trebuie să sper și presimțirea mea e o rătăcire, mi-am zis și am luat o gură din ceai. Avea gust coclit… sau poate așa era gustul sufletului meu când presimțea moartea speranței.
Ea a scos o foaie și a început să vorbească cu aer de profesoară severă.
- 1. Trebuie să vă îmbunătățiți stilul narativ!
Eu mi-am înghițit limba. Încercam să spun un cuvânt, dar nu îmi ieșea nimic din gură. Cu greu am spus până la urmă, hotărându-mă să lupt, nu să mă las executată ca o oaie dusă la abator.
- Nu pot mai mult. Acesta e stilul meu! Bun, rău, sărac, bogat – dar atâta pot! Am totuși o întrebare: care este cea mai bună carte publicată de voi!? Aș vrea să știu asta ca să înțeleg spre ce înâlțimi trebuie să tind sau cu ce trebuie să mă compar.
Îmi dă rapid și vizibil încurcată numele și titlul cărții la a cărei lansare am fost.
- Dar e o carte din alt domeniu! Nu e beletristică! Cum naiba să fac o comparație!? spun revoltată, dar doamna se face că nu mă aude și trece la următorul punct pe care îl citește inchizitorial de pe foaie.
- 2. Nu explicați exact când și cum personajul „Ștefănica” devine ”Stefania”. Ba e una, ba e alta.
- Spuneți-mi, dvs ați citit cartea mea sau doar ați răsfoit-o?!... Eu explic exact drama dezrădăcinatului, pierderea identității, folosirea ambelor nume – a celui din țară și a celui din Italia – ce îmi zăpăcea personajul și îl făcea să nu mai știe cine este și care, într-o zi, hotărăște să o cheme doar ca în Italia.
- Nu, nu am citit. Doar am răsfoit, recunoaște doamna și trece la următorul punct.
- 3. Femeile din carte ce îngrijesc bătrâni în Italia vorbesc urât, umilitor cu bătrânii. Le spun „babă” și „moșneag” sau „boșorog”.
- Îmi pare rău că am exagerat! Probabil că badantele românce vorbesc doar cu „signora”, cu „signore”, cu „mia lady” sau „monsignore” cu bătrânii pe care îi îngrijesc. Au absolvit Sorbona și apoi s-au dus să îngrijească bătrâni în Italia și vorbesc ca la Sorbona. Eu – româncă proastă de la țară… vorbesc mai urât…
Trece la punctul patru nemailâsându-mă să termin.
- 4. Scrieți cuvinte jignitoare la adresa poporului român! Nu sunteți patrioată!
Și după ce citește asta începe să îmi explice că acestea sunt motivele pentru care patronul ei a hotărât să nu îmi publice cartea.
De data asta am întrerupt-o eu. După punctul patru nu mai voiam eu să îmi public cartea la ei.
Am plecat. Nu cred că ne-am salutat. Afară ploua tare. Țineam cartea la piept și plângeam prin ploaie mergând spre autobuz. M-am auzit strigată și m-am întors repede. Am văzut un bărbat înalt ce îmi era vag cunoscut, dar nu știam de unde. Mi-am șters repede lacrimile.
M-a salutat. Mi-a sărutat mâna. M-a întrebat dacă plâng, după ce mi-a privit fața.
Am răspuns că nu. E doar ploaia…
Mi-am amintit cine este, după ce și-a spus numele. Îmi fusese prezentat la acea lansare de carte.
- Eu trebuia să vin să vorbesc cu dvs, dar am refuzat! Am spus: Nu!
L-am privit și mi-am șters ochii și nasul. Acum nu îmi mai păsa că mă vede plângând. Îmi vorbea în timp ce mă conducea prin ploaie spre stație.
- Am citit romanul ACASĂ! E magnific! Am auzit atâtea despre dvs… Nu fiți supărată! Vă rog! Dumnezeu o să vă ajute…
La despărțire mi-a sărutat iar mâna. S-a uitat lung la mine, apoi s-a întins și mi-a sărutat obrazul înghețat de frig, ud de lacrimi și de ploaie și mi-a șoptit: Dumnezeu o să vă ajute! Nu plângeți…
Am ajuns acasă și i-am trimis manuscrisul pe e-mail.
Ne-am întâlnit iar la o lansare de carte a unui personaj ce lucrează la Banca Națională, unde a reafirmat ceea ce promisese prima dată. A spus că scoate cât de curând un exemplar, mi-l dă să îl corectez și trecem la treabă. I-am mulțumit. Tot atunci mi-a prezentat câteva persoane. Am venit acasă fericită.
Era primăvară. Plouă când m-a chemat să vorbim. Am plecat prin ploaie spre oraș și eram atât de fericită că nici nu observam ploaia ce mă mura.
Am sunat după ce am ajuns la locația stabilită. A venit la întâlnirea cu mine o doamnă. Tânără, blondă, frumoasă, cu o bluză de mătase albă superbă – am evaluat-o eu dintr-o privire. Și ea m-a evaluat rapid și am înțeles din ochii ei că nu îi place ce vede. O femeie murată de ploaie ce venise de la țară schimbănd trei autobuze ca să vorbească despre carte… A devenit arogantă, cel puțin așa mi s-a părut. A indicat spre un local din apropiere ca să stăm de vorbă. Ne-am așezat la o masă și am cerut un ceai.
Ceva plutea în aer și îmi topea bucuria cu care plecasem de acasă. Simțeam hainele ude lipindu-mi-se de trup și înghețându-mă.
Inima mi-a tresărit puțin a bucurie când am văzut că pune pe masă o carte cu titlul meu: CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE… Poate mă înșel… Poate încă mai trebuie să sper și presimțirea mea e o rătăcire, mi-am zis și am luat o gură din ceai. Avea gust coclit… sau poate așa era gustul sufletului meu când presimțea moartea speranței.
Ea a scos o foaie și a început să vorbească cu aer de profesoară severă.
- 1. Trebuie să vă îmbunătățiți stilul narativ!
Eu mi-am înghițit limba. Încercam să spun un cuvânt, dar nu îmi ieșea nimic din gură. Cu greu am spus până la urmă, hotărându-mă să lupt, nu să mă las executată ca o oaie dusă la abator.
- Nu pot mai mult. Acesta e stilul meu! Bun, rău, sărac, bogat – dar atâta pot! Am totuși o întrebare: care este cea mai bună carte publicată de voi!? Aș vrea să știu asta ca să înțeleg spre ce înâlțimi trebuie să tind sau cu ce trebuie să mă compar.
Îmi dă rapid și vizibil încurcată numele și titlul cărții la a cărei lansare am fost.
- Dar e o carte din alt domeniu! Nu e beletristică! Cum naiba să fac o comparație!? spun revoltată, dar doamna se face că nu mă aude și trece la următorul punct pe care îl citește inchizitorial de pe foaie.
- 2. Nu explicați exact când și cum personajul „Ștefănica” devine ”Stefania”. Ba e una, ba e alta.
- Spuneți-mi, dvs ați citit cartea mea sau doar ați răsfoit-o?!... Eu explic exact drama dezrădăcinatului, pierderea identității, folosirea ambelor nume – a celui din țară și a celui din Italia – ce îmi zăpăcea personajul și îl făcea să nu mai știe cine este și care, într-o zi, hotărăște să o cheme doar ca în Italia.
- Nu, nu am citit. Doar am răsfoit, recunoaște doamna și trece la următorul punct.
- 3. Femeile din carte ce îngrijesc bătrâni în Italia vorbesc urât, umilitor cu bătrânii. Le spun „babă” și „moșneag” sau „boșorog”.
- Îmi pare rău că am exagerat! Probabil că badantele românce vorbesc doar cu „signora”, cu „signore”, cu „mia lady” sau „monsignore” cu bătrânii pe care îi îngrijesc. Au absolvit Sorbona și apoi s-au dus să îngrijească bătrâni în Italia și vorbesc ca la Sorbona. Eu – româncă proastă de la țară… vorbesc mai urât…
Trece la punctul patru nemailâsându-mă să termin.
- 4. Scrieți cuvinte jignitoare la adresa poporului român! Nu sunteți patrioată!
Și după ce citește asta începe să îmi explice că acestea sunt motivele pentru care patronul ei a hotărât să nu îmi publice cartea.
De data asta am întrerupt-o eu. După punctul patru nu mai voiam eu să îmi public cartea la ei.
Am plecat. Nu cred că ne-am salutat. Afară ploua tare. Țineam cartea la piept și plângeam prin ploaie mergând spre autobuz. M-am auzit strigată și m-am întors repede. Am văzut un bărbat înalt ce îmi era vag cunoscut, dar nu știam de unde. Mi-am șters repede lacrimile.
M-a salutat. Mi-a sărutat mâna. M-a întrebat dacă plâng, după ce mi-a privit fața.
Am răspuns că nu. E doar ploaia…
Mi-am amintit cine este, după ce și-a spus numele. Îmi fusese prezentat la acea lansare de carte.
- Eu trebuia să vin să vorbesc cu dvs, dar am refuzat! Am spus: Nu!
L-am privit și mi-am șters ochii și nasul. Acum nu îmi mai păsa că mă vede plângând. Îmi vorbea în timp ce mă conducea prin ploaie spre stație.
- Am citit romanul ACASĂ! E magnific! Am auzit atâtea despre dvs… Nu fiți supărată! Vă rog! Dumnezeu o să vă ajute…
La despărțire mi-a sărutat iar mâna. S-a uitat lung la mine, apoi s-a întins și mi-a sărutat obrazul înghețat de frig, ud de lacrimi și de ploaie și mi-a șoptit: Dumnezeu o să vă ajute! Nu plângeți…
23.11.2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu