Puțină istorie de ziua Bucovinei și uriașă durere de inimă
De ce "La mulți ani, Bucovina?!"
Poate sunt eu mai cârcotașă sau nu înțeleg, dar singura urare pe care o pot spune din inimă este " La multi ani, România!" În logica aceasta cu Bucovina putem spune „La multi ani, Transilvania, Moldova și Țara Românească!” Mie Bucovina îmi amintește de românii mei ce erau cândva supuși Austriei și străini la ei acasă și eu am o problemă cu inima când înțeleg istoria și dramele poporului meu. La ce să spun urări și pentru ce!? La mulți ani pentru o bucată de țară peste a cărui mijloc trecea ca un fier înroșit în foc rupând frate de frate și mame de fii granița!? Îmi amintesc de poveștile bunicilor ce spuneau cum trebuiau să treacă din Cornu Luncii în Băișești cu pașaport prin punctul vamal ce se afla la o sute de metri de locul unde se află acum casa mea. Bunicul patern, moșul Gavril Ungureanu, spunea des și cu mândrie: Eu nu am fost niciodată slugă austriacă! ( Nota bene: Nu vreau să jignesc pe nimeni reproducând cuvintele bunicului meu. El nu avea niciun merit că nu a fost slugă austriacă, așa cum cei ce erau ocupați de imperiu nu aveau nicio vină). Eram copil și nu înțelegeam ce spune, dar am crescut, am învățat, dar mai ales am TRĂIT istoria neamului meu și am realizat ce spunea bunicul.
În drum spre biserică duminica sau în sărbători trec prin acel loc și mă cutremur: Dacă mai exista Bucovina, eu aveam nevoie de pașaport să merg la biserică.
Cum am aflat eu pentru prima dată de granița aceasta dintre frați!? Ne spunea tata povești despre haiducul Lucanu. Și într-o poveste, pe care am scris-o în romanul ACASĂ, haiducul a luat niște cai de la un om bogat din Mălini, a fugit prin Poiană, a trecut Moldova călare și tot într-o goană a ținut-o până a ajuns la granița dintre regat și imperiu. Înțeles cu vameșii a trecut imediat granița ca să li se piardă urma cailor.
-Și vameșii l-au lăsat!? Știa limba vameșilor!? a întrebat unul dintre frații mai mari ce învățase un pic de istorie și geografie la școală.
-Da, l-au lăsat. Vameșii erau români. Și dincolo de graniță erau tot români.
Singura urare pe care o pot spune și trăi din toată puterea sufletului meu este: La mulți ani, România mea dragă și întreagă!
Poate sunt eu mai cârcotașă sau nu înțeleg, dar singura urare pe care o pot spune din inimă este " La multi ani, România!" În logica aceasta cu Bucovina putem spune „La multi ani, Transilvania, Moldova și Țara Românească!” Mie Bucovina îmi amintește de românii mei ce erau cândva supuși Austriei și străini la ei acasă și eu am o problemă cu inima când înțeleg istoria și dramele poporului meu. La ce să spun urări și pentru ce!? La mulți ani pentru o bucată de țară peste a cărui mijloc trecea ca un fier înroșit în foc rupând frate de frate și mame de fii granița!? Îmi amintesc de poveștile bunicilor ce spuneau cum trebuiau să treacă din Cornu Luncii în Băișești cu pașaport prin punctul vamal ce se afla la o sute de metri de locul unde se află acum casa mea. Bunicul patern, moșul Gavril Ungureanu, spunea des și cu mândrie: Eu nu am fost niciodată slugă austriacă! ( Nota bene: Nu vreau să jignesc pe nimeni reproducând cuvintele bunicului meu. El nu avea niciun merit că nu a fost slugă austriacă, așa cum cei ce erau ocupați de imperiu nu aveau nicio vină). Eram copil și nu înțelegeam ce spune, dar am crescut, am învățat, dar mai ales am TRĂIT istoria neamului meu și am realizat ce spunea bunicul.
În drum spre biserică duminica sau în sărbători trec prin acel loc și mă cutremur: Dacă mai exista Bucovina, eu aveam nevoie de pașaport să merg la biserică.
Cum am aflat eu pentru prima dată de granița aceasta dintre frați!? Ne spunea tata povești despre haiducul Lucanu. Și într-o poveste, pe care am scris-o în romanul ACASĂ, haiducul a luat niște cai de la un om bogat din Mălini, a fugit prin Poiană, a trecut Moldova călare și tot într-o goană a ținut-o până a ajuns la granița dintre regat și imperiu. Înțeles cu vameșii a trecut imediat granița ca să li se piardă urma cailor.
-Și vameșii l-au lăsat!? Știa limba vameșilor!? a întrebat unul dintre frații mai mari ce învățase un pic de istorie și geografie la școală.
-Da, l-au lăsat. Vameșii erau români. Și dincolo de graniță erau tot români.
Singura urare pe care o pot spune și trăi din toată puterea sufletului meu este: La mulți ani, România mea dragă și întreagă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu