marți, 7 mai 2019

Am râs în ploaie...



Azi dimineață am plecat cu ocazii la Fălticeni. Eram cam răcită, frig de tremuram, ploaie de te mura – numai bună vremea de plimbare. Stăteam singură cuc, ca un mâț plouat și așteptam o mașină. A mai venit o femeie. M-a salutat zâmbind cu gura până la urechi, deși nu mă cunoștea și nici eu pe ea. I-am răspuns.
-Stați de mult?
-Da. Nu oprește nimeni...
-Pe vremea asta... La ăștia cu mașini bengoase să nu faceți din mână. Nu opresc. Nu au nevoie de câțiva firfirici.
Dau să spun că nu fac din mână la niciuna, ci aștept una care s-o opri, dar nu apuc. Continuă tot femeia.
-La ăștia cu mașini scumpe nu le trebe banii noștri. Ei sunt ca în bancul cu doi oameni ce se rugau în biserică. Unul zicea: Dă-mi, Doamne, un miliard! Celălalt se ruga și mai cu foc decât primul: dă-mi, Doamne, un milion să-mi cumpăr ceva de mâncare! Cel cu miliardul se oprește furios și se adresează celuilalt: Ia de aici un milion și tai-o că Dumnezeu are treabă cu mine!
M-a pufnit râsul în ciuda frigului și a ploii.
Oprește o mașină de transportat marfă ce avea doar două locuri. Femeia îmi spune:
-Urcați prima dacă mergeți mai spre centrul orașului! Eu cobor la intrare, la garsonierele de la filatură!
Urc. Urcă și ea după mine și își continuă vorba.
-Am lucrat 16 ani în Italia. Muncă grea. Nu sunt chioară, picior de lemn nu am, față am, tot ce trebuie am, dar nu s-a uitat nici dracu la mine! Veneau altele și în două trei zile pac au iubit! Nu știu cum făceau!? Eu – nimic!
Șoferul și cu mine chicoteam. Era și greu să ne abținem. Femeia avea un haz irezistibil.
-Să vă spun una din sat la mine. Era unul care își bătea nevasta de o snopea. Și îl întreba câte un om: De ce o bați, mă!? El răspundea: Ața îi trebi cî nu țî lațî țupuțî!
Eu cu șoferul nu am înțeles nimic din ceea ce a spus dar râdeam cu hohote.
-Omul vorbea cu „ț” și voia să spună: Așa îi trebi că nu se lasă supusă! ne-a explicat femeia întrerupându-ne râsul.
-Au trecut anii. V-am spus deja că nu se uita nici dracu la mine și mă întreba câte unul în sat: De ce nu te măriți, Georgetă!? Și eu de colo răspundeam cu vorbele ăluia: Dacă nu mă laț țupuțî!... Să vă spun încă un banc. Mor trei bărbați. Ajung toți în fața Sfântului Petru. Primul este întrebat dacă și-a înșelat nevasta. Știți, preasfinte, am trăit cu ea 30 de ani... Iertați-mă... Am greșit o singură dată... Știu că e păcat... Dați-mă în cel mai rău loc, dar să fie în rai! Îl iartă Sfântul Petru și îl lasă în rai. Al doilea: Sfinte Petru, am trăit cu nevasta 45 de ani! Să îmi fie cu iertare și vă rog să nu-i spuneți... aici femeia arătă cu degetul în sus spre Dumnezeu... șefului cel mare, dar am greșit de două ori! Accept orice: la măturat, la curățenie, la munca cea mai de jos, dar să fie în rai! Îl iartă sfântul și pe el. Începe al treilea: Am trăit cu nevasta 60 de ani! Eu nu sunt ca ăștia doi! Nu am înșelat-o niciodată! Și când vorbea deja căuta un loc pentru el în rai. Nu, nu! zice sfântul Petru. Nu e locul tău aici! Aici se iartă păcatele, nu prostia!
Săracul șofer nu știu cum se concentra la condus cu atâta râs!
Nici nu știu cum am ajuns în oraș.
-Opriți aici, la intrare la garsonierele de la filatură. Poate, poate...
Am înțeles mai greu ce a vrut să spună. Șoferul a înțeles din prima și a râs. A coborât femeia. Din ușă ne-a spus: Nu e niciun „poate, poate”! Mă duc să caut o femeie să mă ajute pentru praznicul după tata...
Eu m-am mutat pe locul ei de lângă ușă.
-Pe dumneavoastră la ce garsoniere vă las? Și dvs tot „poate, poate”?! mă întreabă șoferul râzând.
-Eu cobor în centru. Am treabă la Banca Transilvania. Am o vecină cu handicap dependentă de aparat de oxigen. Nu are cine merge pentru ea. Mă duc să pun în contul firmei ce i-a închiriat aparatul chiria lui pe câteva luni..., explic ca să nu creadă omul că „poate, poate”...
-Așa, deci cu pomană, îmi răspunde șoferul. Și eu mă gândeam că și dvs tot la garsoniere... Tot: poate, poate...
Am râs amândoi. I-am plătit drumul și am coborât. Mergeam prin ploaie râzând.


7.mai.2019







2 comentarii: