miercuri, 16 decembrie 2020

Fericirea mea...

 

Anul trecut pe 16.12.2019 m-am trezit la ora șase. M-am spălat și m-am îmbrăcat. Am dat mâncare la animăluțe. Am adus lemne și am aprins focul în sobă. Mi-am făcut o cafea și m-am pus în fața caietului la masă. Scriam la CĂRĂRI ȘI DESTINE. Am scris o treime din cartea ce are 1009 de pagini de calculator în patru ani și două treimi în mai mult de o lună de zile. Știam că mai am puțin și că urmează să o termin, dar nu știam, dacă va fi în acea zi sau nu.
Am scris... Am scris... Am scris ore în șir.
Focul în sobă s-a stins. Cafeaua a înghețat în ceașca de cafea așezată pe masă. Picioarele mi-au înghețat sub masă. Păream un mort; atât eram de amorțită de frig și de absență la viață; în care mai trăia doar o mână ce se mișca cu frenezie pe caiet ca să aștearnă cuvintele ce veneau din cer ca o apă. Tot ce mai era viu în mine era dorința de a nu pierde vreun cuvânt ce vine, mâna mea să nu fie neputincioasă în a prinde torentul de cuvinte.
Am terminat. Am ridicat capul și am privit ceasul. Era 16.40. Am notat la sfârșitul textului data și ora. Mi-a venit să plâng de fericire. Nu știam, dacă e bine sau nu, valoros sau nu, dacă va fi publicat vreodată sau nu, dar știam că eu mi-am dus munca în care cred și pun suflet la bun sfârșit. Am dat să mă ridic de la masă, dar nu puteam. Scrisesem continuu nouă ore, fără pauză, fără mâncare și fără apă. Mâna cu care am scris mă durea atât de tare încât a trebuit să o ridic cu cealaltă mână și să o mișc. M-am ridicat greu de pe scaun. Oasele de la șold mi-au pocnit și au scâncit dureroase. Partea de jos a picioarelor era complet înghețată.
Am scris unui prieten drag ce mă tot îndemna să termin cartea: Astăzi la 16.40 am terminat de scris cartea.
Mi-a răspuns: Ai grijă de tine. Nu ești la concurs de scris...
Astăzi, la un an de la acea zi, nu îmi amintesc ce am făcut mai departe; probabil am mâncat, am făcut focul, am dormit; dar îmi amintesc clar sentimentul acela de fericire cu tot cu frig, cu tot cu oase dureroase, cu tot cu oboseală și foame.
Încă nu am publicat cartea... Nu a venit clipa și nici omul potrivit... O să fie când va rândui Dumnezeu!
Cartea mea CĂRĂRI ȘI DESTINE se termină cu următorul fragment:
(Bineînțeles că totul e imaginație și orice asemănare cu situații reale e pură întâmplare.)
Era vara aceea când Daniel a devenit student și copiii nu s-au dus la tata în Italia. Băieții erau la Moldova la scăldat, căci încă mai erau anii când copiii își trăiau copilăria natural cu scăldat la Moldova și bătut mingea pe ulițe. Ea trebăluia prin casă. La televizor se vorbea toată ziua despre criza economică. După știrile cu criza urmau altele. Oana era la chiuvetă spăla vase.
Crainica vorbea.
...Controversatul om de afaceri a fost găsit spânzurat. În 2004 era în „top 300”. Nu se știa să aibă probleme cu banii, dar se pare că a pierdut mult după ce s-a privatizat SIDEX Galați și CFR Marfă. S-a extins mult făcând investiții în domeniul agriculturii, construcțiilor și al turismului. Dar turismul și construcțiile au avut primele de suferit când a venit criza. Mai multe ne poate spune despre controversatul om de afaceri Grigore Stancu ziaristul Titi Vanco. Acesta este la curent cu toate dedesubturile din viața miliardarului.
Oana a tresărit auzind numele. S-a dus în fața televizorului. Vorbea un bărbat slăbuț, cu ochelari cu ramă argintie foarte subțire, cu un pic de barbișon – model de câine de pază a democrației – despre viața lui Grigore Stancu. Știa tot despre diplome cumpărate, despre începuturile afacerilor cu marfă cărată de la turci și de la polonezi cu sacoșa de rafie, despre valutistul, cămătarul nemilos, despre care se spunea că avea metode extrem de dure de a-și recupera banii, ca înecatul în apă a datornicului și scoaterea din apă când era pe punctul să moară, tăiatul câte unui deget de la mână sau picior, bătăi cu bâte, și termina apoi cu povești despre afaceristul rapace. Nu sufla o vorbă despre textul lui „Grigore Stancu – un Mecena al artelor” sau despre cărțile lui apărute datorită sponsorizărilor omului de afaceri.
După Titi Vanco a vorbit în direct Romilă Apopei. Și acesta vorbea în cuvinte dure despre „monstrul” Grigore Stancu.
Oana a închis televizorul.
...Javrele dracului! I-ați mâncat din mână! V-ați gudurat la picioarele lui cât era mare și tare! I-ați mâncat bănuții și l-ați ridicat pe un piedestal! Acum, că a murit, îl mușcați. Câini de pază ai democrației!?... Ha, ha, ha! Cerșetori, lingăi, sclavi în slujba oricui... Grigore Stancu a greșit mult. S-a cățărat până unde l-ați lăsat după ce, de mic copil, viața lui a devenit o mare furtunoasă, în care a fost aruncat și el și-a propus și dorit să supraviețuiască. Mintea lui atât putea și pricepea. Că are voie orice ca să învingă, căci știa cum este să fii strivit și învins. Dar voi sunteți și mai vinovați și ați greșit și mai mult! Ați priceput mult și mult veți fi judecați ca vinovați. Viața este mai mult decât hrană și trupul mai mult decât îmbrăcămintea și voi trebuia să știți asta și să nu vă vindeți pentru hrană mai multă și haine mai luxoase. „Și cea care n-a știut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puțin. Și oricui i s-a dat mult, mult i se va cere. Și cui i s-a încredințat mult, mai mult i se va cere.” Oare nu ați citit niciodată cuvintele acestea din Biblie?! Oare nu le-ați înțeles!? Grigore Stancu a fost credincios jurământului făcut când l-a bătut șeful de post: Eu voi fi bogat! Voi face totul pentru bani! Viața nu merită trăită ca om sărac! Mă voi răzbuna! Și mai apoi a fost credincios și legământului făcut după ce a ajuns bogat: Dacă ajung vreodată iar sărac, mă spânzur!
Eu l-am auzit vorbind despre aceste legăminte când era beat. Știu, era ticălos, era inuman, dar mai știu că era ceea ce făcuse viața din el. A dat lumii și celor din jur ceea ce primise de la educatori, de la polițiști, de la tata în copilărie. Ce s-a sădit în el, el a rodit de o mie de ori mai bogat.
Așezată pe marginea patului, cu un prosop de bucătărie ce îi rămăsese în mână a zâmbit spre amintiri. Auzea muzica din „Marșul spre eșafod” a lui Berlioz.
Ea mergea spre patronat. A întrebat: Sunteți șoferul!? L-a văzut cu ochii minții râzând și răspunzându-i nervos: Da, sunt șoferul!
Apoi legănându-se pe scaun... Apoi râzând când îl întreba ce cărți a citit... Apoi dându-se jos din mașină să închidă bine ușa când ea ațipise. Apoi... Apoi... Apoi...
Nu o durea inima. Ea nu mai simțea de mult durerea.
...Dumnezeu să te ierte și să te înțeleagă, a șoptit pentru bărbatul cu ochi căprui, ce a trezit pentru o clipă la viață femeia din ea, ce i-a făcut inima să zboare și prin trup să îi curgă muzică, dar aceeași inimă și același trup l-a făcut terci, și tot el a făcut să-i înghețe pe pleoape lacrimi ce se spulberau într-o pulbere de gheață pe obraji când alerga seara prin ger ca să îl uite și ca să omoare dorul...
...
Erau alegeri locale în sat. Ea nu se implica în politică deloc, dar avea o opțiune clară. Considera că are o datorie morală față de omul ce o ajutase necondiționat și care nu i-a cerut nimic, nici măcar să îi sugereze să îl voteze. În plus auzise despre el că este un om corect, neimplicat în mârșăvii, un om cu bun simț. Își amintea delicatețea cu care i-a vorbit când s-a dus să îi ducă cartea și să îi mulțumească:
- Mă simt onorat că am putut ajuta! Sunteți un om minunat! Vă admir!
După aceea nu au mai avut ocazia să vorbească niciodată. Se salutau doar.
În campanie electorală a venit un vecin la ea cu o propunere trimis de contracandidatul primarului să îl sprijine în campanie, că o angajează, că îi retipărește cărțile – ambele cărți erau epuizate și deja lucra la a treia – că îi schimbă soarta.
- Nu pot! Am o datorie față de actualul primar! Eu nu mușc mâna ce m-a ajutat necondiționat! Nu cred în promisiuni și nu votez când cineva îmi promite ceva!
Vecinul a plecat, dar a venit iar peste câteva zile.
- Dacă voia putea face mai mult pentru tine! Nu ți-a făcut o lansare! Nu te-a angajat! Te lasă să te chinui de azi pe mâine! Dacă îl sprijini și iese contracandidatul poate face mult mai mult pentru tine! E director. Are relații peste tot. Ăsta e un prost ce nu cunoaște pe nimeni.
Oana a zâmbit amar. O proastă ce nu cunoaște pe nimeni era și ea.
- Nu trădez un om ce m-a ajutat! Nu pot! A făcut cât a putut și l-a îndemnat inima să facă. Eu nu i-am cerut nimic niciodată. Nu cred în promisiuni. Nu votez niciodată pe cineva care îmi promite mie personal ceva. Votez pe cel care îl consider ca fiind cel mai bun pentru comunitatea în care trăiesc. Nu mai veniți la mine!
Nu a mai venit. Alegerile au trecut. A câștigat contracandidatul. Nu era nicio problemă din punctul Oanei de vedere. Satul a ales democratic de cine voia să fie condus. Oana era mulțumită că a fost credincioasă conștiinței ei și era împăcată.
Au trecut câteva luni de când era instalat noul primar. A trecut cu treburi pe la primărie. Primarul a chemat-o la el în birou. A acceptat surprinsă. Nu credea că se înșală că acesta nu o privește așa cum o privea celălalt.
- Să îți arăt ceva, a spus el în timp ce scotea un plic din sertarul biroului și i l-a întins. A luat plicul cu mirare și s-a uitat la el. Scrisul îi era cunoscut; mărunt, elegant, frumos; dar nu își amintea de unde. A întors plicul și a citit numele expeditorului. A înțeles ce era cu acea scrisoare și de la cine este. Era de la fostul inspector, scriitor, critic literar, ce îi scrisese și ei scrisori ce începeau cu „mult stimată și iubită scriitoare”, dar s-a oprit după ce a vizitat-o acasă și au avut acea discuție lămuritoare. Nu a știu că el continuă să scrie scrisori oficialităților satului în care vorbește despre ea și scrisul ei. A întins-o înapoi fără a o citi.
- Nu ești curioasă să vezi ce scrie?! s-a mirat bărbatul.
- Nu! Știu! Mi-a scris și mie.
- Zice că ești o mare scriitoare româncă contemporană. S-ar hazarda să spună că una dintre cele mai mari...
S-a oprit și o privea. Ea – nimic. Piatră. Cuvintele alunecau pe lângă ea. În creier auzea cuvintele bătrânului spuse cândva: Tu zugrăvești realitatea. Scriitorii adevărați trec dincolo de realitate și tu nu poți face asta...
- Regretă că nu te-a ajutat el când putea și când te-ai dus la el. Acum ar face-o, dar nu mai poate. Mă roagă să o fac eu...
Iar s-a oprit. A privit-o. Ea – piatră. În ochi a zărit totuși o sclipire ciudată pe care nu a putut-o interpreta.
...Oare îi vine să plângă!? s-a întrebat și a continuat. Să continui. Vreau să obțin de la toanta asta o rugăminte, o plecăciune, ceva.
- Ai avut o viață grea. Te știu de când ai venit în sat. Nimeni niciodată nu ți-a dat vreo șansă. Nu am văzut în viața mea un om mai corect și care să se sacrifice așa! Vreau să te ajut!
A privit-o iar. Piatra plângea. A rânjit în sufletul lui: Am găsit coarda sensibilă. Am atins-o!
Ea a dus mâna la ochi și și-a șters rapid, apoi l-a privit cu ochii de piatră de parcă nici nu au avut lacrimi cu o clipă mai devreme. Bărbatul aștepta să zică ceva. Ea nu a zis. A vorbit tot el.
- Iese la pensie secretară de la școală. Te angajez pe tine. Stai aproape de instituție. Ești corectă. Ai liceu economic. Ești omul cel mai potrivit. Meriți! Vreau să îți schimb soarta!
- Mulțumesc! a șoptit fără a mai găsi în creierul ei vreun alt cuvânt și fără a procesa până la capăt ceea ce i s-a spus.
Bărbatul i-a întins cartea de vizită.
- Sună-mă, dacă ai nevoie de ceva! Orice! Oricând!
- Mulțumesc, dar eu nu prea deranjez pe nimeni. M-am învățat să mă descurc singură.
- Orice... Oricând... a repetat bărbatul, apoi a adăugat repezit: Am o condiție, să nu vorbești cu absolut nimeni despre propunerea mea!
- Am înțeles! Cu nimeni! Mulțumesc! a răspuns și a ieșit.
Tot drumul s-a frământat: Să cred, să nu cred!? Să îmi fac speranțe sau nu!? Să cred în omul ăsta!? Nu seamănă cu cel dinainte și nici nu mă privește ca el. Simt că este altceva. E ceva dincolo de cuvinte...
A ajuns acasă și realiza că după mulți ani simțea speranța dându-i târcoale. Înmugureau în ea vise de viitor.
...O să fie mai ușor pentru Sandu să termine liceul și să meargă la facultate la anul. Nu o să mai lucrez atât de mult pământul. Nici nu mai am putere... E o mână întinsă nesperată și care mă salvează, îmi dă o brumă de siguranță în viața asta trăită de ani buni ca pe valuri de mare. Nici nu mai știu de când nu m-am culcat seara gândindu-mă că mâine o să fie bine.
În starea aceea s-a așezat la calculator să scrie un email. Avea adresa pe cartea de vizită.
Vă mulțumesc, domnule primar!
Nu v-am votat pentru că aveam o datorie de onorat. Nu îmi cer scuze pentru asta și nici nu îmi pare rău. A fost opțiunea mea.
Dacă veți face ce ați promis azi, fără să vă fi cerut eu ceva și fără să fi venit eu la dumneavoastră, vă voi pomeni în rugăciunile mele până la sfârșitul vieții. Adevărul e că am nevoie de o brumă de siguranță în viața mea după ani în șir de trăit ca pe valuri de ocean în furtună.
Toate cele bune și Dumnezeu să vă răsplătească!
A terminat de scris, a recitit și a apăsat sent. După ce a trimis emailul și-a amintit de jurământul făcut în iarbă și l-a repetat în gând: ...Îmi pun soarta mea de scriitoare în mâinile Tale! Eu doar voi scrie și sper că făcând asta Te slujesc! Tu o să mă ajuți, dacă merit! Eu nu voi mai face niciun pas spre niciun om. Mi-am învățat lecțiile. Am înțeles pe unde e drumul... Apoi a adăugat: Nu cred că încalc acest legământ acceptând ce mi se oferă. Eu nu am cerut nimic. Eu nu am făcut niciun pas. Poate e și el un trimis a Lui Dumnezeu...
Când ea scria, primarul era în sala de ședințe cu toți angajații primăriei. Râdea zgomotos și vorbea disprețuitor:
- A venit amărâta aceea de Oana Tulbure la mine! A plâns să o ajut... că nu are cu ce trăi... că o duce greu... că îi termină și celălalt băiat liceul și merge la facultate, de parcă l-a făcut cu mine să îmi pese mie!! Da ce eu sunt firmă de binefacere!? La primărie nu se vine la cerșit!
După aceea a dat de emailul ei pe calculator. L-a citit și a râs ținându-se de burtă.
- Proasta dracului, îți dau eu datorie de onorat! Te învăț eu minte!
S-au mai întâlnit de două trei ori și de fiecare dată cel ce a inițiat discuția a fost primarul. Ea se mulțumea să spere și să se roage Lui Dumnezeu. Bărbatul și-a reînnoit promisiunile. Ea mulțumea ca toanta. Deja știa că la toamnă, când va începe noul an școlar, va începe munca la școală.
Nu a vorbit cu nimeni, absolut nimeni, așa cum a promis. Nici măcar cu copiii ei, dar visa și spera. Făcea planuri de viitor.
...Viața o să fie mai ușoară. O să simt o brumă de siguranță având un venit lunar sigur. Mă voi putea duce la doctor când voi fi bolnavă. Voi putea face câte ceva la casă, căci nu am mai bătut un cui la ea de când m-am mutat. Poate termin partea de jos a casei să aibă copiii camerele lor când vin în vacanță și să nu ne mai îngrămădim iarna în bucătărie și cămara din care am făcut un mic dormitor. Sunt mari și trebuie să aibă camera lor fiecare. Dar cel mai important e că va fi mai ușor să termine Sandu liceul și să meargă la facultate, căci vrea și el să meargă tot la Politehnică și tot inginer informatician vrea să fie.
Mulțumesc, Doamne, că te-ai îndurat de mine! Răsplătește-l pe binefăcătorul meu, Doamne! Niciodată nu m-am gândit că un om ca el mă va ajuta pe mine... șoptea în rugăciuni.
Era mijlocul lui august, când a fost sunată să meargă la primărie. A plecat plutind de fericire.
Stabilim ultimele detalii. Peste două săptămâni încep munca, își spunea.
A intrat în biroul primarului. Acesta i-a aruncat o privire încărcată de furie și nemulțumire. Ea s-a blocat lângă ușă în picioare. Un fulger de înțeles i-a trecut prin gânduri: Acesta e cel real pe care îl cunosc. Cel care mă lingușea și promitea era o mască...
El nu a invitat-o să șadă ca data trecută. A început să țipe. Ea auzea greu ce spunea și și mai greu înțelegea.
- Cine dracu te-a pus să te lauzi la tot satul că eu te angajez secretară la școală!? Ai mâncat c.... așa îți trebuie!! Eu nu am nevoie de necazuri! Trebuia să îți ții gura!
Auzea greu cuvintele și și mai greu le pricepea. Mai vedea că deși țipă la ea și e stacojiu la față, bărbatul nu o privește deloc. Stătea cu ochii plecați pe tastatură și pe ecranul calculatorului prefăcându-se preocupat. Știa exact în limbajul corpului ce înseamnă când un om nu are curaj să te privească în ochi când te acuză. Mai văzuse acest comportament la Gheorghe Davidescu când l-a văzut ultima dată.
Ei i-a venit vocea. Deși în ea totul se prăbușea, deși se mira cum rămâne în picioare, când în ea nu e nimic întreg, a vorbit incredibil de calm.
- Când vorbiți cu mine și mă acuzați de ceva, mă priviți în ochi! Eu așa vă privesc, când vă spun că nu am vorbit cu absolut nimeni! Nici măcar copiilor mei nu le-am spus! Aduceți-mi un om, un singur om, care să spună că a vorbit cu mine despre asta și vă eliberez de orice promisiune! Dar nu există un asemenea om! Acesta e un motiv inventat...
El nu a ridicat nasul din tastatură. Nu mai răcnea. Fața îi era tot stacojie și la gât venele îi pulsau. Turba că ea nu plânge, nu cerșește, nu se roagă, nu se umilește. Nu conta și nu ar fi schimbat nimic în ecuație – postul acela a fost promis de mult unei soții de inginer silvic și Oana nu a fost niciodată o opțiune serioasă, ci doar a vrut să își bată joc de ea ca să se răzbune – dar voia pentru orgoliul lui să o vadă ca o cârpă în fața lui. O voia ca pe o zdreanță ce se târăște și el să râdă. Nu putea privi deloc spre femeie ce, deși era rănită, stătea dreaptă și tare ca o piatră. Voia să plece și să nu o mai vadă în viața lui. Nu putea să o privească.
Ea a ieșit. Se mira că face pași. Era incredibil de cald. La fel era și în acel august când mergea la poliție cu actele, în anul când nu a mai lucrat la școală și l-a născut pe Sandu. La fel o bătea soarele în cap. La fel o ardea pe creștetul capului.
Gata! Gata! Fă pași! Doar fă pași! Nu te gândi la nimic! Trebuie să ajungi acasă! Nu poți cădea pe drum... Tu chiar ai crezut că te ajută!? Tu chiar ai sperat!? Pe ce lume trăiești!?...
A ajuns acasă. S-a pus pe prag. Nu putea urca scările. Gura îi era uscată. În timpane îi sunau tobe. Ce bine că nu erau copiii acasă și nu o vedeau în starea aceasta! Sandu era la Daniel la București. Îl chemase câteva săptămâni ca să cunoască orașul unde voia să ajungă student.
Îi era sete. Scâncea pe prag. Nu se putea ridica să se ducă după apă. Auzea pe cineva vorbindu-i, dar nu înțelegea cine este și nici ce îi vorbea.
...Eu nu mai pot! Eu nu mai pot trăi! Eu nu... E prea mult! se tânguia și se legăna așa cum a făcut-o noaptea la Ivano-Frankisvk după ce a atacat-o Grigore Stancu.
Vecinul a ajutat-o să se ridice de jos și a dus-o în casă în pat. I-a dat o gură de apă să bea, dar i-a și stropit fața albă ca varul. Era vecinul ce venise cândva cu promisiunile actualului primar în campania electorală. Acum venise până la ea cu o treabă și a găsit-o pe prag.
Ea se tânguia. Părea nebună. Nu explica logic ce s-a întâmplat. A pomenit despre primar ceva, dar neclar. Cuvinte încâlcite. Vecinul a auzit de câteva ori: Nu e om! Dumnezeu să îl ierte!
I-a dat iar apă. A învelit-o că îi clănțăneau dinții. A ieșit din casă, s-a urcat pe bicicletă și a fugit la primărie șocat de starea Oanei.
- Ce i-ați făcut vecinei mele!? Eu nu am văzut-o niciodată așa! Niciodată! Pare nebună! a țipat năvălind peste primar în birou.
- Nu i-am făcut nimic! E nebună! a răspuns oficialul râzând satisfăcut, când a aflat că Oana totuși s-a prăbușit, nu a fost atât de puternică cum a părut în fața lui. Aș fi vrut să se prăbușească în fața mea, și-a spus în gând.
Vecinul a venit iar la ea. Părea mai bine, deși letargică. Stătea în pat. Avea mișcări încete, greoaie, nesigure. Tremura. Era lividă.
- Primarul zice că nu ți-a făcut nimic! Nu înțeleg!
- Nu mi-a făcut nimic, doar că nu e om și Dumnezeu să îl ierte! Nu a greșit cu nimic. Eu am greșit. Am greșit că am crezut, am sperat, am visat. A fost pentru ultima dată în viață!
Vecinul s-a bucurat că vorbește logic, nu ca prima dată.
- Mi-e bine! Mulțumesc pentru grijă! Duceți-vă acasă!
Vecinul a plecat. Ea a zăcut zile în șir. Înainte de a veni copiii acasă, căci venea și Daniel pentru câteva zile împreună cu Sandu, era echilibrată și de piatră.
...
...Credeai că o să se schimbe soarta!? Credeai că o să-ți fie mai ușor!? Credeai că o să ai în sfârșit o brumă de siguranță!? Prostuță ce ești! Ai doar copiii, scrisul și pământul. Rămâi țărancă! își spunea.
Nu înțelegeam ce se întâmplă. Mi se părea crud și nedrept. Spre orice am întins mâna ai strivit viață cu bocancul. Spre orice am crezut a devenit cenușă. Spre orice am sperat a devenit fum. A durut. A durut tare. Acum nu mai simt durerea. Sunt doar doamna necunoscută ce punea din când în când stăpânire pe mine. Cealaltă, ce eram și mă știam, a murit. Credeam că e o pedeapsă. Credeam că e nedrept. Nu era pedeapsă și nici nedrept nu era. Totul era o lecție și o cale. Trebuia să moară totul în mine. Trebuie să nu mai cred în nimic. Fără vise. Fără speranțe. Fără credință. Fără deșertăciuni. Mă uit în urmă: doar lecții. Privesc înainte. Văd calea. Mereu singură, rătăcind pe căi neumblate și fără tovarăși de drum. E calea lupului singuratic. Trădat de toți. Vândut de toți. Merg mai departe și nu am să rănesc pe nimeni niciodată. Nu am voie să provoc durere și suferință, căci eu m-am născut din durere și suferință. Am ars tot, am renăscut din cenușă și trăiesc altfel. Am înțeles rostul focului. Ei între ei, cei din haită, se ajută. Pe mine m-au alungat de mică. Cine a vrut m-a mușcat. Totul a fost moarte. Apoi, după ce am învățat moartea, viața a devenit ușoară.
Mi-ai dat, Doamne, o cărare în viață. Eu am făcut din ea Destin. Destinul unui lup singuratic...
CORNU LUNCII
16.12.2019 (ora 16.40)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu