duminică, 5 ianuarie 2020

CĂRĂRI ȘI DESTINE (fragment)

Fragment din CĂRĂRI ȘI DESTINE (ultimele pagini tehnoredactate)
...
Oana a revăzut tot filmul acelei veri încărcate de muncă extenuantă în timp ce fugea de la plită la masa unde avea ligheanul cu vase de spălat.
...Mai este puțin și mă opresc. Gata pentru anul acesta. Oamenii termină de pus acoperișul de tablă astăzi. Cei cu instalația electică termină într-o zi-două. Cei cu tencuitul de-abia au început, dar termină în maximum o lună, apoi fac pauză până la primăvară. E destul pentru anul acesta. Nici bani nu mai am. Cu ce strâng de la Simion până la primăvară încep instalația de apă și canalizare și încălzirea centrală. Apoi poditul și...
Oprește-te! a țipat cineva din gândurile ei. Ai devenit un robot și planifici de parcă ești Ceaușescu! Gata! Fă o pauză! Joacă-te cu copiii! Plimbă-te! Du-te la mare!...
A oftat spre țipătul din gând.
A luat de pe plită o oală cu apă fierbinte și a turnat-o într-un lighean ca să clătească în el vasele spălate cu detergent. A țipat când și-a băgat mâinile în apă. Era prea fierbinte. A adăugat apă rece. A băgat iar mâinile și iar le-a tras. Un loc din palma mâinii stângi o ustura tare. Și-a privit palmele. Avea bătături. Pe palma mâinii stângi între degetul mare și arătător o bătătură roșie ce avea pănâ atunci o pungă cu lichid s-a spart și de aceea o ustura.
A surâs amintindu-și ceva și a continuat să clătească vasele ignorând usturimea, dar retrăind povestea apariției bătăturilor în palme.
...În urmă cu două săptămâni, într-o luni, au venit meseriașii de la atelierul de tâmplărie și au montat toată tâmplăria. Fără sticlă, doar tocurile de lemn. Așa o făceau ei. Nu am găsit un atelier care să facă tâmplărie completă. Eu am adus-o acasă cu camionul cu domnul Ion și ei au venit și au montat-o, dar după asta aveam altă problemă de rezolvat la care nu mă gândisem. Trebuia să iau măsură la sticlă pentru toate ușile și geamurile, să merg cu o mașină la Fălticeni la un magazin de lângă piață ce vindea sticlă. Să o cumpăr și să pun să mi-o taie la dimensiunile necesare, apoi să o aduc cu grijă acasă. Am făcut toate astea. Pentru fiecare dimensiune de sticlă am luat câteva bucăți în plus ca să am de rezervă în caz că se sparge vreo una.
După aceea aveam altă problemă de rezolvat. Trebuia să găsesc un om să-mi pună sticla pe fiecare ochi – și slavă Domnului aveam multe, căci desenasem niște geamuri ca model cu o combinație de ochiuri mari cât geamul pe mijloc și pe margini fiecare geam era împărțit în șase ochiuri mici – apoi să pună cu mare atenție șipca subțire, rotunjită, din lemn, șlefuită fin peste sticlă pe margini ca să o fixeze și la urmă de tot, cu grijă mare să nu se spargă sticla, să bată cu ciocanul cuie mici cât niște ținte cu care să prindă șipca de tocul geamului și să fixeze sticla.
Nu găseam pe nimeni să se înhame la așa o muncă migăloasă. Am găsit o soluție până la urmă! M-am dus la nenea Loghin, fratele lui nașu Costică, omul căruia Simion îi lăsase toate sculele și care reparase cândva betoniera stricată și l-am rugat să îmi facă șipcile de pus pe margini, căci nu mi le făcuseră cei de la atelier, deși trebuia, dar probabil a fost vina mea că nu le-am cerut asta de prima dată. Am crezut că este inclus în prețul tâmplăriei să facă tot, inclusiv montatul sticlei, dar m-am înșelat eu sau și-au bătut ei joc. Nu știam clar și nici nu mai conta. Învățasem să rezolv problemele neprevăzute apărute – și sunt multe când construiești o casă fără să ai niciun pic de experiență – fără a mâ gândi prea mult dacă am greșit undeva sau nu. Eram complet setată pe a merge înainte și a zidi.
Tot cu nenea Loghin am stabilit să îmi pună șipca și sticla. A fost de acord. A făcut șipcile într-o zi. Apoi trei zile la rând a făcut câte o ușă și două-trei ochiuri de geam în fiecare zi și a plecat acasă spunându-mi că are treabă și revine, dar nu mai revenea.
Nu mai mergea așa. Eram furioasă. Am evaluat că în ritmul acesta mă prinde iarna cu montat sticla la geamuri. Lunea trecută, cu noaptea în cap, m-am dus la el. L-am găsit în pijama. De-abia se trezise. Tanti Maria făcea cafeaua, dar și ea avea ochii cârpiți de somn și căsca călcând agale prin bucătărie.
Mi-au pus și mie o cafea. Stăteam toți trei la masă. Eu îmi căutam cuvintele cu care să spun ferm ce vreau, dar fără a supăra.
Am sorbit o gură din ceașcă. L-am privit lung pe nenea Loghin. Vedeam în ochii lui că e nemulțumit că s-a prins să-mi pună sticla și că știe de ce am venit.
- Nenea Loghin, vreau să terminăm de pus sticla în două-trei zile, maximum o săptămână. După aceea îmi vin oamenii la instalația electrică și la tencuit. Acum îi am doar pe cei de la pus tabla pe acoperiș, dar nu vin două zile pentru că au fost chemați urgent la o mănăstire să termine o lucrare. Am înțeles că e vorba de niște finisaje, ceva cu niște flori de tablă și niște burlane de pus. În astea două zile, cât nu vine nimeni, ne putem concentra pe montatul sticlei.
Eu vorbeam ca o moară stricată și omul nu zicea absolut nimic. Din felul cum mă privea știam că nu vrea și că nu îi convine că s-a prins să facă munca aceasta, dar dacă tot s-a prins avea intenția să o termine în ritmul lui și lucrând câte o oră sau două pe zi când era el liber sau avea chef.
- Să veniți o oră două pe zi mi se pare bătaie de joc, mi-a ieșit porumbelul din gură.
- Doar nu o să-i spui lui Simion că îmi bat joc! a țipat omul brusc însuflețit.
Deși nu venisem să-i reproșez că Simion i-a lăsat toate sculele fără bani, omul s-a simțit cu musca pe căciulă și de asta a reacționat așa.
- Nu îi spun lui Simion! Eu vorbesc cu matale. Vreau să termin lucrarea. Nu mă pot întinde până la iarnă. Oricum termin cu casa ce am de făcut și începe nebunia cu strânsul de pe câmp și pregătitul pentru iarnă. Trebuie să fac totul la timpul potrivit.
- Nu pot singur. E prea mult. Ori mă lași să fac în ritmul meu, ori îmi găsești un om care să lucreze cot la cot cu mine! a cerut ferm și a adăugat mai moale, parcă scuzându-se: Nu am cum să termin în câteva zile singur.
Deci jucam șah, am gândit și mi-am băut cafeaua toată în tăcere.
- Vă găsesc un om! Sigur vă găsesc! Dar în două zile vreau să fie totul gata și să nu mai văd neam de geam stârnit prin curte, șipcă sau sticlă! am vorbit hotărâtă ridicându-mă în picioare și îndreptându-mă spre ușă.
- Vin într-o oră. Dacă nu am om care să lucreze cot la cot cu mine plec acasă!
- Veniți! Veți avea om! i-am răspuns întorcându-mă din prag și zâmbind misterios spre el.
Și omul râdea spre mine cumva ironic, dar și cu admirație pe față.
- Când ai devenit așa de... nu știu cum să zic...!? Când era Simion acasă nu erai așa. Atunci nu cred că ți-am auzit gura vreodată.
Am zâmbit amar fără a răspunde. Mi-am și strivit o lacrimă între gene.
- Când o să vină Simion acasă n-o să te mai recunoască...
Zâmbetul meu amar a devenit surâs, dar s-a stins repede amintindu-mi ceva important.
- Nenea Loghin, am văzut că aveți un ciocan extrem de mic; parcă ar fi de jucărie; cu care bateți cuiele în șipcă. V-aș ruga, dacă mai aveți încă unul de rezervă să îl luați cu matale când veniți la muncă să fie și pentru persoana pe care am să o găsesc să vă ajute.
- Am. Aduc. Tu găsește omul, dar vezi să fie cât de cât priceput, nu vreun tăntălău adormit care de-abia se mișcă sau nu știe să țină ciocanul în mână și sparge sticla!
- Veniți peste o oră! am spus ferm și am plecat.
Am ajuns acasă. Am găsit niște resturi de șipcă. M-am jucat puțin imitându-l pe nenea Loghin cu un ciocan mare – așa aveam – folosind resturi de șipcă și o bucată de sticlă de la un geam vechi. Transpirasem tot mișcând ciocanul paralel cu sticla pentru a lovi cuiul ce trebuia să pătrundă în șipcă. Am făcut-o de zece ori. Orice mișcare greșită a ciocanului ar fi spart sticla. Când mă bucuram că îmi iese m-am relaxat, mână mi-a tremurat, ciocanul nu a mai mers paralel cu sticla și poc! Sticla s-a făcut țăndări. Am făcut zeci de alte încercări cu altă bucată de sticlă. Nu s-a mai spart.
M-am dus în casă și am pregătit ceva de mâncare pentru copii. Ei încă dormeau, dar le-am lăsat pe masă o gustare acoperită cu un prosop.
- Vine nenea Loghin să termine de pus șipca, i-am spus mamei.
- Lasă-mă și cu el! Bate trei cuie și pleacă acasă! Nu termină nici până la anul!
- Astăzi nu va pleca! Voi sta lângă el. Matale dă de mâncare copiilor când se trezesc. Pentru amiază mai este mâncare în frigider.
Peste o oră a intrat în curte nenea Loghin. Avea în mână două ciocănele. A râs cu gura până la urechi când a dat cu ochii de mine.
- Unde e omul!?... Nu ai găsit pe nimeni, nu-i așa?
- Ba da, am găsit! Nu v-am spus că o să aveți un om alături toată ziua?! Și știți că eu mă țin de cuvânt.
În timp ce el se uita năuc prin ogradă în căutarea omului ce trebuia să-l ajute, eu i-am tras unul din ciocane din mână.
- Haideți! Să începem! am cerut și m-am îndreptat spre masa improvizată din scânduri din mijlocul curții pe care au lucrat muncitorii la modelat tabla acoperișului și acum o puteam folosi noi pentru a pune fiecare ușă sau geam pe care îl scoteam din balamale de la locul lui și îl aduceam pe masă pentru a monta sticla.
Deja știam cum ne vom organiza munca și explicam.
- Nenea Loghin, eu scot geamurile din toc și le aduc. Matale tăi șipca la dimensiunea exactă și îi faci colțul de patruzeci și cinci de grade. Eu bat țintele încet și prind șipca. Bineînțeles că bați și matale când termini de măsurat și tăiat.
Un hohot zgomotos de râs m-a făcut să mă opresc. M-am întors spre bărbatul ce se îneca de râs. Fața îi era stacojie. Ochii îi lăcrimau.
- Ce naiba, doar nu ești tu omul de care am nevoie! a reușit să exclame printre hohote și privindu-mă din cap până în picioare de parcă atunci mă vedea prima dată în viața lui.
- Exact eu sunt! Voi lucra cot la cot cu matale. Vom fi o echipă trăsnet!
De pe față i-a pierit zâmbetul. Ochii albaștri i-au devenit cruzi. Simțeam în aer cum crește furia din el.
- Nu am timp de joacă! Am nevoie de un om serios, Oana!
- Nu mă joc! Sunt un om serios! Să începem munca.
Sceptic, strângând din buze, ascunzându-și nemulțumirea și privindu-mă ironic am început să lucrăm împreună.
Aduceam geamul. Fixam sticla. Nenea Loghin punea șipcile și verifica să se potrivească perfect colțurile. Unde era nevoie șlefuia puțin. Eu băteam cuiele. Tremuram. Eram transpirată. Mă simțeam intimidată de ochii lui severi, dar țineam ciocanul acela în mână ca pe un lucru esențial și eram hotărâtă să nu renunț.
După primul geam a râs spre mine:
- Nu ți-ai dat peste degete și nu ai spart nicio sticlă! Mare minune! Norocul începătorului! Peste o oră pun pariu că renunți. Mai ești și stângace! Ptiu, când te văd cum bați cuie cu stânga îmi vine să îmi fac cruce!
Nu i-am răspuns. Îmi continuam munca ca și cum nu l-aș fi auzit. Pe la amiază am observat că el nu poate ține ritmul cu mine – era pensionar, avea probleme cu inima și cu tensiunea – așa că am lăsat-o mai moale fără a zice nimic.
L-am rugat să mănânce la mine la prânz. A spus că nu vrea și că se duce acasă. Am intuit că vrea și să se odihnească un pic.
- La ce oră vă întoarceți?
- La două jumătate.
- Dacă nu veniți, vin după matale. Suntem o echipă. Trebuie să ne terminăm munca.
Cred că mi s-a părut că l-am auzit mârâind printre dinți: Am dat de dracu! căci către mine clar, tare și ușor speriat a spus:
- Nu veni! Vin eu! Doar nu mă las înfrânt de o femeie!
În loc de răspuns i-am făcut din ochi și am râs.
A plecat și el râzând.
M-am prăbușit într-un fotoliu în casă. Eram frântă. Hainele îmi erau ude de transpirație. Palmele, mai ales vârful degetelor, mă dureau înfiorător. Le-am privit. Aveam mici și multe tăieturi pe vârful degetelor de la mânuitul sticlei și bătături de la ciocan. La mâna stângă bătăturile erau mai mari. Deși scriam cu dreapta treburile casnice le făceam cu ambele mâini, dar de tăiat cu cuțitul și bătut cuie o făceam doar cu mâna stângă.
- Mama, ești obosită? m-a întrebat unul dintre copii.
- Vreau mâncare! a cerut celălalt.
- Un pic lăsați-mă să mă odihnesc, apoi pun masa. Daniel, dă-mi o cană cu apă! Nu sunt în stare să mă ridic.
Copilul mi-a adus apă. Mă privea cu milă în timp ce mi-o întindea.
- Mama, ți-e îți place să bați cuie?
- Nu, Daniel. Nu îmi place. O fac de nevoie. Nenea Loghin a spus că are nevoie de un om să îl ajute.
- Și de ce o faci, dacă nu îți place?! Asta e întrebarea. Oamenii în viață nu trebuie să facă doar ceea ce le place!?
Am băut apa. I-am privit ochii. Albaștri, inocenți, senini, curioși și așteptând răspuns.
- Da, e plăcut și ideal să faci în viață doar ce îți place, dar cei mai mulți oameni fac și ce trebuie, și de nevoie, și constrânși unele treburi.
- Eu am să fac în viață doar ce îmi place!
Nu aveam puterea să mai discut și să fac filozofie cu fiul meu. Am răspuns:
- Să dea Dumnezeu, puiul meu!
Sandu a intervenit în discuție făcându-ne să râdem pe toți:
- Nu știi că mama e încăpățânată și face numai ce vrea ea?
Am râs, dar nu i-am răspuns nimic nici lui. Am mâncat. De oboseală mestecam ca o gloabă bătrână cu dinții rupți ce de-abia își mișcă fălcile. Am lăsat vasele să le spăl mai târziu. M-am întins în pat să mă odihnesc până venea partenerul meu de muncă. Daniel s-a lipit de mine.
- Mă lași și pe mine să bat șipci la geamuri? Vreau și eu!
Nu i-am răspuns imediat. Mă gândeam că îi place să bată cuie, că își face jucării din scândurele, că și-a cioplit o barcă din lemn scobindu-l la care a atașat un motoraș de la o mașinuță de jucărie stricată, a pus nu știu cum o elice din bucăți de tablă la bărcuță și când a pus-o într-o cadă cu apă a mers. Chiar a mers! m-am mirat și l-am admirat atunci neînțelegând cum a putut realiza o asemenea invenție.
- Îmi place. Vreau să încerc.
- O să încerci. Te las, dar să nu îl împiedicăm pe nenea Loghin de la muncă că pleacă acasă și ne lasă baltă.
Am adormit. M-au trezit copiii că a venit omul la muncă. Am sărit ca un arc și m-am dus afară. Mai întâi l-am lăsat pe Daniel să încerce. Nu putea. Era greu să bată un cui cu ciocanul mișcându-l paralel cu o coală de sticlă. La cel mai mică direcție greșită sau vibrație e ciocanului sticla crăpa, iar el se temea să nu o spargă și lucra încordat. S-a plictisit repede și a plecat la altă joacă realizând că munca mea e banală, grea, repetitivă și plictisitoare. Muncă de meseriaș obișnuit. El, deși copil, voia invenții și să fie creator. Așa era programat creierul lui.
Eu am ținut ritmul cu nenea Loghin. Nu cedam nici moartă. Rar mă tachina privindu-mă cu admirație: Nu ai obosit!?... Nu vrei să renunți!?...
Cu degetele arse de durere, cu palmele foc viu continuam munca și îi răspundeam: Nu.
A doua zi am făcut aceeași treabă împreună. Chiar de dimineață mi-a tremurat ciocanul în mână și am spart o sticlă. Mă așteptam ca bărbatul cu care lucram alături să mă ironizeze sau să râdă de mine și l-am privit cu ochii aceia de cerșetoare de indulgență cu care mă priveau copiii mei când făceau câte o poznă. Așa că m-a surprins tonul lui împăciuitor și cald.
- Nu-i nimic. Se mai întâmplă...
Seara era toată sticla pusă. În palme și pe degete aveam jar, dar nu mă plângeam. Obținusem ceea ce îmi dorisem. Rezolvasem problema. La masa de sub nuc beam o bere cu nenea Loghin și cu soacră-mea. I-am mulțumit omului pentru muncă și am întrebat cât costă.
- Nimic, a răspuns el ferm. Sculele lui Simion sunt la mine. Le folosesc.
- Oricum e prea mult. Ați muncit două zile întregi...
- Nu vreau nimic!
Copiii s-au bulucit pe ușa de la casă.
- Mama, vrea tata să vorbească cu tine la telefon, mi-a spus Daniel.
- I-am spus că bați cuie la geamuri pentru casa nouă cu nenea Loghin și a râs. Nu m-a crezut, a adăugat Sandu.
M-am dus la telefonul fix din casă. Celular nu aveam deși apăruseră și la noi. Mi se părea o cheltuială inutilă. Nu puteam risipi banii aiurea. Prioritățile mele erau construirea casei și grija de copii.
L-am salutat pe Simion. M-a salutat și el. Fără „dragă”, fără „drag”, fără „dor”, fără „pupici”. Nimic din toate astea și nimic altceva care să denote căldură, apropiere. Bună – eu. Bună – el. Așa ca două cunoștințe ce se salută, nu ca doi soți ce au făcut împreună doi copii.
- Ca faci? Ce mai e pe acasă?
- În trei zile va fi gata pusul tablei pe acoperiș. Ieri și azi am pus sticla la geamuri cu nenea Loghin. Apoi încep instalația electrică și tencuitul.
Simion a râs. Eu nu i-am interpretat în niciun fel râsul. Părea straniu.
- Tu ce faci? Cum o duci?
- Bine. Muncă multă, dar în rest e bine. Nelu a plecat. Dorel e de mult dat afară și am rămas doar eu și Florin dintre românii vechi. Am adus alți trei români. M-am dus cu șeful și i-am luat dintr-o piață din Tel Aviv unde se adună românii. Muncim împreună, mâncăm împreună și suntem prieteni buni. A dispărut pâra la șeful și șopârlele. E aerul mai respirabil.
- Mă bucur pentru tine, i-am răspuns.
- Mi-au spus copiii că nu te mai joci cu ei, că nu ai mai ținut ochii de nu știu când și nici „Păcălici” nu ai mai jucat.
Simion râdea spunându-mi asta.
- Nu am timp. E un ritm infernal aici cu construcția.
- Înțeleg. Dă-mi-l și pe nenea Loghin să vorbesc cu el.
- Imediat, i-am răspuns, apoi mi-am luat la revedere. Mi-a spus și el o formă de salut banală la fel ca și mine, de altfel.
Mergând să îl chem pe nenea Loghin la telefon mă gândeam că habar nu am cum arată Simion acum și că omul cu care am vorbit mi-e complet străin.
Simion, așteptând lângă telefon, avea exact aceeași stare și aceleași gânduri: Cine e străina cu care am vorbit!? Oare cum mai arată!? Mi-e mult mai prezentă în minte și inimă imaginea lui Maoli. Nu o pot uita. De când a plecat nu m-a sunat niciodată... Oana – e o umbră ștearsă și cenușie din trecut... Oana – cea cu care vorbesc la telefon – e altceva decât o umbră cenușie, dar nu știu ce e. Pare a avea forță, vitalitate, voință. Oana mea nu era așa.
Din gânduri încâlcite l-a scos glasul lui nenea Loghin.
- Salut, Simion!
- Bună ziua! Am înțeles că ai pus sticla la geamuri. Mulțumesc!
- Cu plăcere! Am avut și un ucenic pe măsură. Nevastă-ta a lucrat cot la cot cu mine. Vedeam că nu mai poate, că e frântă, dar nu s-a dat bătută. Ai o femeie grozavă! Eu nu aș sta atât de mult departe de ea...
Nu știu ce a răspuns Simion, dar eu am văzut fața lui nenea Loghin întunecându-se. A vorbit apoi foarte sobru și fără a se mai referi la mine.
- Am terminat acum. În curând e gata și acoperișul. Arată frumos casa. Mi-a spus Oana că ți-a trimis fotografii cu fiecare etapă a construcției.
- Da. Mi-a trimis. Știi, nenea Loghin, că mi-a fost greu să recunosc acel loc ca fiind curtea mea, casa mea, locul meu. Mi se pare străin. E schimbat totul.
Nenea Loghin, în loc de răspuns, a oftat.
- Am văzut poze cu fundația și cu temelia. Apoi cu zidurile până la centură. Etajul. Acum am primit poze și cu acoperișul făcut doar din scândură, fără tablă. Mă uit... Mă uit... Mă uit... Îmi zic: E casa ta! E acasa ta! E locul unde e mama, soția și copiii! Dar degeaba zic. Inima mea nu simte nimic. Nu recunoaște acel loc. Nu îi este dor. Doar copiii îmi rup inima în două...
Nenea Loghin a oftat iar și li-a șters o lacrimă cu mâneca. Nu știa de ce simțea că Simion e un străin ce nu se va mai întoarce niciodată acasă.
- Vino acasă, Simioane! Ai casă, ai copii, ai o nevastă grozavă și tu știi că eu nu laud femeile prea ușor...
Simion a râs-plâns și a șoptit cu un nod în gât:
- Și dacă vin ce să fac în România?! Acolo nu am niciun rost...
Nenea Loghin l-a salutat și a închis.
Ne-am dus sub nuc, căci îl însoțisem și eu în casă, la telefon, și ne-am terminat de băut berea triști și tăcuți.
Îmi priveam bătăturile din palmă și mi se părea totul în zadar. Venise un vânt înghețat prin telefon din depărtare și a măturat visul, speranța, nădejdea că vom mai fi cândva o familie și că pe locul acesta va mai locui vreodată o familie fericită. Nu știam tot ce vorbise Simion, dar auzisem ce i-a spus nenea Loghin și ceva s-a cutremurat în mine năruindu-mă.
...Degeaba ridic ziduri, dacă zidurile acestea nu vor închide în ele o familie iubitoare, degeaba am bătături în palme, dacă nu am fost în stare să spun la telefon: Te iubesc, dragul meu! Mi-e dor de tine de mor!... Ce idioată! L-am condamnat mereu pe Simion că nu mă iubește, că nu știe să se poarte, dar dacă vina e în egală măsură și la mine!? Dacă așteaptă ca un însetat, acolo, departe, o vorbă bună de la mine!?...Dacă... Of, Doamne! S-ar putea să ridic doar ziduri goale, nu să fac o casă și acasă... Am văzut în primăvară două rândunele. Era prima dată când au venit la casa mea. Soacră-mea a spus că e semn bun. Le-am urmărit cum dansau prin aer, cum cântau, cum își înfoiau aripile de fericire. Aduceau fiecare în cioc câte o pană și ciripeau una în fața alteia arătând ce au adus. Iubirea lor și efortul lor comun de a face un cuib din iubire și pentru viitorii pui m-a răscolit. Rândunelele nu făceau cuib cu muncă, ci făceau cuib cu iubire. Munca era mult după iubire. Eu, acum, construind o casă nu am starea rândunelelor ce își făceau cuib. E trudă, dar nu e bucurie. E muncă, dar nu e cântec. Sau poate eu o am, dar Simion nu o are. El cum să o aibă, dacă nu este aici!? Dacă nu participă!? Așa cum rândunelele au adus fiecare bob de pământ, fiecare scamă sau pană și le-au pus în zidul cuibului lor și zidind acolo și-au pus și o fărâmă de suflet în zid, așa am făcut și eu. Știu fiecare lopată de pământ ferit, știu și am simțit fiecare piatră zidită, am atins fiecare lemn, am cântărit fiecare pas al zidirii și toate le-am făcut din tot sufletul meu! Dar Simion...!? Simion nu a fost aici. Nu a simțit toate astea. Oare e destul că am fost eu pentru amândoi!?
Mâna bărbatului cu care pusesem sticlă la geamuri pusă pe umăr m-a trezit din gânduri.
- Vorbesc și nu mă auzi. Am spus că plec acasă.
- Scuze. Mă gândeam la ceva. Mulțumesc pentru tot, nenea Loghin, i-am spus și m-am ridicat să îl conduc spre poartă. Ieșise din curte. I-am mulțumit iar. S-a întors spre mine și mă privea fixându-mă.
- Simion e nebun că stă de atâta timp departe de tine.
- Nu avem încotro. Astea sunt vremurile.
Bărbatul mă privea intens și vedeam în ochii lui ceva ce nu mai văzusem și nu știam cum să interpretez.
- Dacă aș fi mai tânăr m-aș ține după tine până ai zice „da”...
Mi-a trebuit un moment de gândire ca să înțeleg sensul cuvintelor lui. Nu am râs și nici nu m-am înfuriat. Eram confuză. Stăteam de aproape trei ani singură și nu mi-a fost niciodată dor de bărbatul meu și nu am simțit nimic pentru niciun alt bărbat de pe pământ. Casa o ridicam singură și numai cu bărbați și eu nu am glumit niciodată cu ei și nici ei cu mine. Nimeni niciodată nu îmi făcuse avansuri și cuvintele lui nenea Loghin m-au surprins complet. Uitasem sau nu am știut niciodată că sunt femeie.
Moale, calm, fără niciun sentiment în voce i-am replicat:
- Niciodată nu aș fi spus „da”!
- Știu, dar măcar aș fi încercat, mi-a răspuns râzând cu toată gura. Dacă eram tânăr și ai fi fost femeia mea nicio noapte nu ai fi dormit fără mine.
S-a întors brusc și a plecat acasă. M-am uitat mult după el. Mă simțeam răscolită. Îmi venea să plâng. Retrăiam amintirea dansul iubirii văzut la rândunele primăvara. Simțeam în mine golul și un pustiul. Oare eu nu eram femeie pentru că nu avusesem un bărbat adevărat!? m-am trezit întrebându-mă.
În seara aceea am adormit plângând și strângând tare perna în brațe. Îmi era frig în plin august fierbinte și trupul îmi era înghețat.
...
Oana a terminat de spălat vasele ignorându-și usturimea beșicilor sparte din palme. A verificat mâncarea ce forfotea pe plită. A înăcrit borșul. I-a pus verdeață și l-a tras din bătaia focului pe un colț al pliții să stea cald. A pus pe para focului felul doi. Carnea mai trebuia să fiarbă puțin. Mergea furculița în ea – o verificase – dar se rupea greu de pe os. S-a dus în casă. A privit ceasul. S-a așezat într-un fotoliu.
...Am puțin timp să mă odihnesc. E unsprezece. Masa oamenilor o dau între unu treizeci și două. O oră mă pot odihni.
A luat în mână goblenul început tocmai din iarnă. De obicei termina unul într-o lună de zile.
...Să cos măcar o ață. Mă relaxează, și-a spus punând firul în ac. De scris nu am mai scris nimic de când am stricat soba și bucătăria de iarnă. Nu pot scrie în vârtejul acesta nebun. Am nevoie de liniște. Voi scrie la iarnă când viața mea va reveni la făgașul normal și voi avea grijă doar de copii și scris.
A început să coase urmărind schema de pe planșele ce le întinsese pe o măsuță în fața ei. Era așa de bine! Se simțea excelent! Așa își dorise să își trăiască viața, cu copiii, cu lucru manual, cu scrisul, cu grija de casă, nu să fugă ca o bezmetică după materiale de construcții, meseriași și să facă șingură o casă. A râs amintindu-și întrebările lui Daniel.
...Mama, ție îți place să bați cuie!?... Și de ce o faci, dacă nu îți place!?... Oamenii în viață nu trebuie să facă doar ceea ce le place!?...
Da, puiul meu, e plăcut să faci doar ceea ce îți place, dar e plăcut ca viața să te provoace să faci și lucruri pe care nu le vrei. Poate tocmai ăsta e farmecul vieții. Să faci ce nu vrei, ce nu te aștepți și nu ai gândit sau planificat vreodată să faci și să te descurci! Să poți ce ai crezut că nu poți! Ține de neprevăzutul vieții și o face fermecată!...
- Mama, te strigă nenea George! i-a spus Daniel venind în fugă de afară.
- Ce vrea? a întrebat lăsând lucru și ridicându-se de pe fotoliu.
- Iar lucru, mama?! Să știi că ți-l ascund, a amenințat Daniel privind goblenul.
Ea a trecut pe lângă copil nebăgându-l în seamă. Afară, sub nuc, o aștepta George, omul ce făcea instalația electrică.
- Nu ajunge cablul de cupru de doi. Mai trebuie vreo două sute de metri.
- Ce Dumnezeu, doar am fost cu tine după materiale! Tu ai făcut lista cu tot ce trebuie! a exclamat cu năduf, dar nu avea dreptate. Nicio echipă de muncitori nu a putut evalua și stabili exact necesarul de materiale. Mereu a mai trebuit ba ciment, ba nisip, ba balast, ba fier și câte și mai câte. În plus, tocmai gândise, când luase goblenul în mână că neprevăzutul vieții o face fermecătoare și ce o fi zis viața!? Ia neprevăzut!
- Am nevoie mâine dimineață, altfel mă duc la altă lucrare și vin iar aici să termin când pot. Nu îmi permit să pierd o zi, a spus electricianul nebăgându-i în seamă supărarea.
- De unde găsesc? La asta chiar nu mă pricep. Scrie-mi pe un bilet exact ce ai nevoie, să nu iau ceva greșit, a răspuns ea deja setându-se că trebuie să poată și să rezolve. Când au cumpărat toate materialele necesare au fost la Suceava împreună la un magazin en-gros.
- Duceți-vă în Fălticeni la „1001 articole” - magazinul acela de lângă fisc, vizavi de ceas. Dacă nu găsiți acolo, mergeți la celălalt magazin cu materiale pentru instalații electrice de lângă policlinică, la sensul giratoriu de la Biserica Adormirea Maicii Domnului.
După ce a vorbit a scris repede pe o hârtie ce trebuia să cumpere și i-a întins-o Oanei.
- Poate găsesc totuși la „1001 articole”. Celălalt magazin e departe.
- Și eu sper să găsești. Este imposibil să nu aibă.
- Când mergi? Eu vreau să am cablu mâine dimineață.
- O să îl ai! Merg acum.
Muncitorul a dat să plece la lucru, apoi s-a întors spre ea.
- Cu ce mergi?
- Cu ocazii.
- E greu cablu, a șoptit omul.
- Încape într-o sacoșă?
- Bineînțeles! Făcut colac încape, dar e greu.
Oana a strigat-o pe soacră-sa ce trebăluia prin grădină.
- Mamă, trebuie să dau o fugă până la Fălticeni. Nu ajunge cablu pentru instalația electrică.
- Dar ai fost cu George și ai cumpărat tot...
- Știu, mamă! Știu! Dar acum mi-a spus că nu îi ajunge și dacă nu rezolv mâine nu mai vine la lucru la noi. Se duce la altă lucrare. Ai grijă de copii. Nu îi lăsa pe teren la școală până nu vin eu acasă. Supraveghează tocănița de cartofi cu carne să nu se afume. Mai trebuie să fiarbă puțin, apoi dă-o într-o parte. A, mamă, dacă nu ajung până la două, te rog, dă-le matale mâncarea oamenilor măcar o dată!
A ieșit pe poartă însoțită de privirea nemulțumită a mamei din care dedusese că nu va da ea mâncare muncitorilor. Nu îi plăcea. Nu voia.
A găsit repede mașină de ocazii. Nu era ora douăsprezece când a coborât din ea chiar în centrul orașului și a plecat glonț spre magazinul „1001 articole”. Era la doi pași de locul unde o lăsase mașina.
...Cumpăr. Fug la ocazii. E cam departe până la ieșirea din oraș la PECO, cred că e mai mult de un kilometru... Și la unu sunt acasă, plănuia intrând în magazin.
A salutat și a cerut vânzătoarei cablu, dar a și întins spre ea biletul scris de electrician.
- Cât aveți nevoie? Acum am vândut câteva role întregi. Să vedem cât mai este.
- Două sute de metri.
Vânzătoarea s-a dus spre un raft cu role de cablu de diferite mărimi. A ales un cablu galben și l-a luat în mână. Rola era începută și se vedea că este puțin cablu pe ea. S-a întors spre Oana.
- Atât mai avem. Trebuie să fie cam cincizeci, șaizeci de metri. Îl luați așa, pe ăsta?
- Nu. Am nevoie de două sute de metri.
- Mâine dimineață vom avea. Mașina cu marfă e pe drum.
Oana nu a răspuns nimic, a dat din mână cu lehamite, și-a șters fruntea, a oftat, a luat biletul și a ieșit din magazin.
...Unde Dumnezeu a spus George că mai este un magazin cu materiale electrice?!... A, da! Pe Maior Ioan. Lângă policlinică. La sensul giratoriu de la Biserica Adormirea. Deci merg un kilometru în susul orașului. Apoi voi avea de făcut doi până la PECO, la ocazii, cu cablu în sacoșă. Nu-i nimic. Îl car, doar să îl găsesc, gândea mergând cât putea de repede spre celălalt magazin.
Căldura era sufocantă. Aerul irespirabil printre blocurile cu care ea nu era învățată. A ajuns la magazin transpirată toată și obosită.
- Aveți cablu din acesta? a întrebat un vânzător, de data aceasta, întinzându-i biletul.
- Avem.
- Vreau! a spus ea mai tare și mai repezit decât era necesar.
Bărbatul a râs ironic spre ea neînțelegând de ce este atât de repezită și agitată, apoi s-a pus pe măsurat cablu.
Oanei îi ieșeau ochii din orbite văzând firul ce se întindea la picioarele lui într-o grămadă neregulată după ce scăpa din metru.
...Cum îl duc!? s-a întrebat speriată.
- Ați putea să mi-l strângeți iar într-un colac? Așa nu îl pot duce.
- Bineînțeles, doamnă! Oricum nu vi-l dădeam așa împrăștiat cum a căzut din metru, i-a răspuns vânzătorul tot ironic, dar ea nu i-a luat în seamă ironia. Era bucuroasă că se rezolvă problema.
A plătit. Vânzătorul a ajutat-o să pună într-o sacoșă mare de pânză colacul de cablu. I-a mulțumit și a ieșit din magazin ignorând greutatea sacoșei.
...Nu mor, dacă o car până la ocazii. E grea, dar nu imposibil de dus, și-a spus mergând fuguța, fuguța.
După ce a trecut de piață simțea că sacoșa îi rupea mâinile. O ducea câte cincizeci de metri într-o mână, apoi schimba cu mâna cealaltă. După o bucată de drum simțea că nu o mai poate duce în nicio mână – dureau amândouă de la greutate, dar și pentru că baierele sacoșei tăiau în carne vie unde avea deja răni de la bătături – așa că a pus sacoșa la piept ca pe un balot și o căra ținând-o cu ambele mâini. Căldura și efortul i-au năclăit rochia de transpirație. A pus sacoșa jos pentru câteva clipe și și-a scos din poșetă un șervețel cu care și-a șters fața. A dat cu mâinile prin păr și l-a ferit de pe frunte unde se lipise în șuvițe umede. Și-a luat iar pachetul în mâini, l-a strâns la piept și dăi la drum.
...Nu știu cât e ceasul. Poate a dat mama mâncare muncitorilor de prânz, că eu nu sunt în stare, deși nu cred. Nu părea să vrea când i-am spus. Ajung eu, le pun masa, strâng vasele murdare într-un lighean și le las naibii acolo. Mă duc și mă trântesc pe pat pentru o oră și nu mă ridic nici dacă e cutremur. Nu mai pot. Mă dor mâinile. Mă dor picioarele. Fusta largă a rochiei mi se încâlcește lipindu-se de picioarele transpirate și îmi îngreunează mersul. Ce toantă sunt! Nu mi-a dat prin cap să mă îmbrac în blugi și un tricou pentru asemenea drum și asemenea muncă...
A găsit repede mașină spre casă, după ce a ajuns la ocazii. A întrebat șoferul cât e ceasul. Era unu și jumătate. Ajungea la timp acasă, pentru masa muncitorilor. În timp ce mașina rula se depănau întinzându-se leneșe în soare de o parte și de alta a șoselei câmpurile pline de rod colorate în verde viu sau în galben prăfuit auriu. Iar și-a amintit de rândunelele din primăvară.
...Dansau... Cântau... Se iubeau... Aduceau în cioc materiale pentru căsuța viitorilor pui și își terminau munca cu un dans zburat al bucuriei. Stăteau pe cablu ce duce lumina în grajd și cântau împreună, apoi una din ele ciripind și arcuindu-și colții ascuțiți ai cozii pleca într-un zbor rotund prin fața păsării rămase să o privească. Se întorcea. Una lângă alta își vorbeau în limba lor cântată de păsări. Apoi zbura cealaltă într-un dans rotund. După plecau amândouă după materiale de construcții. Oare și-au făcut cuib în aria șurii!? Oare au rămas la mine!? Soacră-mea spune că e semn bun să își facă rândunelele cuib la casă. Ai parte de noroc, de bunăstare, de fericire. Apăra casa de foc, de fulgere, de furtuni. Tot ea spune că e mare păcat să alungi rândunelele de la casă sau să le strici cuibul. Dacă ele își părăsesc cuibul făcut la strașina casei sau în gospodăria ta e semn de nenoroc. Tot semn rău e să nu se întoarcă primăvara la cuib...
Cuprinsă de un sentiment straniu de neliniște a oftat și și-a poruncit să nu se mai gândească la rândunele, dar gândurile nu o ascultau.
...Nu le-am mai văzut. Doar în primăvară. Apoi nu au mai fost. Oare s-au speriat de agitația din curte și au plecat într-un loc mai sigur pentru a-și face casă puilor!? Întrebându-se și-a șters o lacrimă.
...Gata! Nu mă mai gândesc la nimic. Sunt obosită frântă! Miros a transpirație ca după o zi de prășit în soare fierbinte. Îndată ajung acasă și am treabă. Dă-le încolo de rândunele! Nu le-am chemat eu la casă și nici nu le-am alungat! A fost voia sorții...
A ajuns acasă. Era două fără zece minute. Mașina o lăsase chiar la poartă. Muncitorii nu mâncaseră. A lăsat sacoșa cu cablu sub nuc și a fugit în casă. Și-a dat jos rochia și se pregătea să își ia alte haine, când a sunat telefonul. A ridicat receptorul.
- Bună ziua, a spus.
- Bună ziua, Oana! Sunt Isaac Bhor. În zece minute trec pe la poartă la tine. Te rog, să fii în drum să îți dau niște bani de la Simion.
Oana a înțepenit cu telefonul la ureche. Prin firul lui vocea dragului domn Isaac Bhor, ce îi citise primul cartea și în fața căruia își dezvelise sufletul mai mult decât în fața oricăruia alt muritor, era rece ca gheața. Cunoștea vocea aceea. I-o mai auzise la Baia când a întrebat-o de ce a scris despre și de ce s-a interesat de viața lui Adrian Zaharescu și când avusese la adresa ei niște bănuieli otrăvite.
Și-a înghițit un nod din gât. Nu, nu putea plânge, deși îi venea. Mai știa că în fața domnului Isaac plânsul nu ar fi folosit la nimic.
- Domnul Isaac, dar nu puteți trece pe la poarta mea fără să intrați!
- Nu intru! Îți las banii în drum și atât!
- Domnul Isaac, nu se poate asta! Vă datorez recunoștință. Nu se poate să treceți pe la poarta mea ca un străin. Suntem prieteni, s-a rugat ea și vocea i-a sunat plângăcioasă.
Răspunsul lui i-a înghețat sângele în vene. Nu era vorba doar de cuvinte, ci de felul în care i-au fost spuse și de furia crudă ce răzbătea din ele.
- Știi TU ce este recunoștința!? Înțelegi acest cuvânt?!
Ea a înțepenit. Nu plângea. Se simțea biciuită. Se uita spre receptorul prin care în plină vară venea un aer de la poli. Nu avea nicio replică. A mormăit: Vă aștept în drum! și a închis telefonul.
...Muntenii! Otrava și răutatea muntenilor! A gândit în timp ce căuta în dulap rochia albă cu inimioare albastre pe care o îmbrăcase și prima dată când a venit Isaac Bhor în România. Nu se gândea la nimic. Era amorțită. S-a șters cu un prosop ud pe sub braț și pe trup ca să îndepărteze mirosul de transpirație. Și-a tras rochia peste cap și a întins-o pe trup. Atârna largă. Slăbise mult. Și-a strâns părul într-o coadă la spate, apoi l-a prins cu o clamă specială întorcându-l în sus și făcându-l să stea ca o floare cu petale răscolite pe ceafă, căci nu suporta să îl simtă pe gât în căldura aceea înnăbușitoare.
A vrut să se uite în oglindă, dar a renunțat. A dat din mână și gestul ei însemna: nu contează. Totul i se părea în zadar.
- Unde pleci? De ce te-ai gătit? Nu dai mâncare oamenilor? E târziu... o bombarda soacră-sa din prag, apoi i-a văzut chipul și a tăcut.
- Vine Isaac Bhor. Aduce niște bani de la Simion. A spus să îl aștept în drum. Nu vrea să intre, a explicat îndreptându-se spre ieșire.
- Trebuia să le dai banii muntenilor! Nici nu ți-am spus câte bârfe împrăști prin sat și eu le-am auzit, ca să nu te superi. Cu asemenea oameni nu e bine să te pui. Sunt periculoși. Mureai, dacă le dădeai banii!?... Erau doar două sute de dolari... Acum uite ce pățești!
Nu i-a răspuns nimic soacră-si, deși a auzit tot ce a spus, ci și-a continuat drumul spre stradă. A ieșit la poartă și aștepta. Soarele o topea. Capul o durea rău. Picioarele și mâinile la fel. Voia să se întindă pe pat, să o țină cineva strâns în brațe și ea să plângă până când se răcorea. Efortul de a-și stăpâni plânsul i-a dăltuit pe față trăsături de piatră. Deși pe dinăuntru era toată dărâmată și numai lacrimă, a pășit extrem de verticală și țeapănă spre mașina ce a oprit.
L-a salutat pe domnul Isaac, când a coborât din mașină – era aceeași mașină și același șofer de la firma prietenului său, ce îi plimbase la Baia, Mălini și Fălticeni cu doi ani în urmă – și a constatat că nu s-a schimbat deloc. Nu a avut curaj să îl îmbrățișeze, deși s-ar fi topit în brațele lui. Voia o îmbrățișare de la el, așa cum voia să respire.
El a răspuns la salut. Nu a îmbrățișat-o. A privit-o intens.
- Ai slăbit mult, a șoptit moale și ea a luat această afirmație ca pe o simplă constatare, căci din vocea lui lipsea căldura și prietenia de altădată.
El a întins mâna și a luat borseta din mașină. Ea voia să-i fugă în brațe și să plângă. Îi era dor de omul acela minunat ce îi citise cartea, ce o admirase și care îi cunoștea sufletul atât de bine! Cel puțin a crezut că i-l cunoaște.
...Nu plânge! Fii de piatră! Isaac Bhor pe care îl știam eu nu m-ar fi condamnat fără să mă asculte! Dacă o face, nu e omul pe care îl știam eu și să plece! a gândit și trăsăturile i-au redevenit de piatră.
Isaac Bhor, înalt, foarte vertical în ciuda vârstei, stătea în fața ei cu borseta în mână. Aștepta ca ea să zică ceva și avea fața aceea nemiloasă și neclintită pe care i-o mai văzuse la Baia.
Ea, tot ca o piatră, tot verticală, îl privea. Și din ochii ei și din ai lui au țâșnit săbii de durere și furie și s-au încrucișat la mijloc între ei.
...Unde e făptura minunată pe care am cunoscut-o cândva!? Nu pot să cred că Oana pe care o știu eu este o himeră și Oana cea adevărată e cea despre care îmi vorbesc de doi ani prietenii mei, familia Munteanu. Zi ceva, femeie, ca să știu cine ești! Apără-te! Nu poți fi o deziluzie! Te-am admirat atât de mult... gândea Isaac Bhor.
Ea îl privea și nu zicea nimic. Avea trăsăturile feței dăltuite în piatră. Părea că nu simte nimic.
Ochii i s-au tulburat de lacrimi, când s-a întrebat: Unde e prietenul meu drag ce mi-a citit cartea!? Și i-a plecat în jos ca el să nu vadă în ei lacrimile născându-se și nici tulburarea și durerea.
...Să-mi dea banii de la Simion și să plece! Să se ducă la munteni, dacă m-a condamnat fără să mă asculte! și-a zis și a ridicat iar capul trufaș. Nu plâng în fața lui! Nu plâng! țipa ea la ea în gând.
El era cu mâna pe borsetă după bani. S-a oprit. O privea. Îi privea ochii.
...Oricât ar vrea să pară de neclintită suferă cumplit. Din ochi văd cum îi țipă durerea. Își stăpânește plânsul, gândea.
- Intru pentru câteva minute. Trebuie să vorbim, a zis el hotărându-se brusc și ea nu știa, dacă e o cedare asta sau nu, căci vocea a fost la fel de dură și nu a trădat niciun sentiment. Poate doar o fărâmă de curiozitate.
Ea a plecat spre poartă. El a vorbit ceva cu șoferul și apoi a urmat-o. Până a ajuns-o din urmă soacră-sa i-a șoptit iar, înainte de a se ascunde:
- Așa îți trebuie! Dacă dădeai banii...
Isaac Bhor a aruncat o privire spre curtea răscolită și spre casa nouă în care lucrau muncitorii și de unde se auzeau zgomote. Oana îl aștepta în pragul casei în fața holului din care se intra în camera de curat. El și-a amintit că data trecută intrase în casă undeva prin spate, prin bucătărie, dar a urmat-o în casă fără a zice nimic.
I-a indicat un fotoliu și el s-a așezat. Ea stătea în mijlocul casei neștiind ce să facă sau să zică. Părea anesteziată.
Bărbatul o cerceta intens: E mult mai slabă. Pare mai înaltă. Dar e mai frumoasă! A întinerit!
- Vreți o cafea? a îndrăznit să întrebe.
- Nu! a răspuns el mult prea dur după părerea Oanei. Am nevoie de niște răspunsuri. Le vreau. Dacă nu îmi place ce îmi spui, mă ridic și plec! Nu beau nici măcar o cafea cu tine...
Ea s-a așezat pe marginea patului, în fața fotoliului lui. Și-a ascuns fața în mâini. Nu plângea. Era obosită. Ziua aceea ținea de o veșnicie – uitase când începuse – și ea toată veșnicia acelei zile alergase. Simțea că i se topesc oasele. Și sufletul i se topea.
Domnul Isaac vorbea. Îi transmitea toate acuzațiile familiei Munteanu. Prindea din zbor câte un cuvânt, căci era prea răvășită să recepteze totul, dar fața și-o ținea tot ascunsă în palme.
...Nerușinată... nerecunoscătoare... profitoare... Și-a făcut interesul și apoi le-a arătat curul... I-a jignit... Nu îi salută... Nu au vrut decât un pic de respect și recunoștință... Sunt niște bătrâni singuri, fără copii... Au de toate...
Bătrânul vorbea și intuia că ea plânge ascunsă în spatele mâinilor. S-a oprit fiindu-i milă.
...Săraca, bine că măcar poate plânge de rușine! Înseamnă că nu este cu totul un suflet pierdut, a gândit și a terminat dându-i lovitura fatală:
- Lor le-ai întors spatele, dar pe mine mă inviți pentru că îți faci calcule că s-ar putea să mai ai nevoie de mine cât mai este Simion în Israel!?
Oana și-a înâlțat capul brusc. A sărit în picioare. Nu plângea. Ochii îi aruncau flăcări. Maxilarele îi trosneau de furie și obrajii îi ardeau.
- Dacă asta credeți, plecați acum și îmi este total – dar absolut total - indiferent ce credeți despre mine! Eu nu am ce discuta cu oameni ce te condamnă fără a te asculta! Eu sunt cum sunt, nu cum vi s-a spus că sunt! Aveam pretenția că mă cunoașteți măcar un pic...
Surprins de tonul ridicat și de furia din vocea ei Isaac Bhor a tresărit. L-a mai surprins și imaginea palmei ei stângi, pe care o fluturase prin aer, indicând ușa când a țipat. Avea bătăruri, răni și pete roșii pe ea. Nu era o mână muncită, era o mână schingiuită cu munca. Nu știa de ce îi venea să o ia în brațe și să o legene ca pe un copil. Țipase, dar dincolo de țipăt era un suflet obosit, extenuat, forțat să își atingă limitele. A zâmbit amar și trist când a realizat că ea l-ar lovi, dacă el ar încerca cel mai mic gest de mângâiere. Era ca un animal rănit și turbat.
- Vorbește. Te ascult, a cerut blând.
- Sunt multe lucruri care o să vă doară. Nu aș fi vrut să le știți. Aș fi vrut să vă menajez...
- Oana, scutește-mă de mila ta! Vorbește și atât, a cerut el zâmbind misterios. Noi, evreii, preferăm adevărul oricât de crud ar fi, decât un hățiș de minciuni.
Ea a început să vorbească. Despre banii ceruți, despre amenințări, despre cadourile aduse de el prietenilor lui ce nu le-au plăcut, despre tot. A vrut adevăr, îi dădea adevăr de nu putea duce.
Ea tot vorbea. Acum el și-a ascuns fața în mâini. Ea nu știa ce este în spatele mâinilor.
- Atunci când am venit cu manuscrisul, venisem și cu banii să plătesc șederea dumneavoastră la ei, să le plătesc purcelul pe care l-au tăiat, dar voiam să plătesc în fața dumneavoastră, ca să știți că eu vă plătesc găzduirea la ei în semn de recunoștință că l-ați ajutat pe Simion. Ei au înnebunit. Voiau să le dau banii pe ascuns. Eu nu am vrut. V-am întrebat – sper că vă mai amintiți; eram la restaurant – dacă trebuie să vă plătesc televizorul dus lui Simion. Știți de ce am făcut-o?! Pentru că ei m-au sunat și batjocoreau că dumneavoastră i-ați dus lui Simion un televizor pe care nu l-a plătit. Au povestit și au râs că v-am dat mâncare în bătaie de joc și că v-au găsit mâncând la mine mămăligă cu lapte și brânză ca la cei mai mari calici. Eu îmi amintesc că dumneavoastră ați cerut asta când ați văzut-o pe soacră-mea mâncând atunci când am venit de la Mălini de la mormântul preotului Adrian.
A tăcut. El nu își dădea mâinile jos de la față. Oana era sigură că plânge căci îi vedea umerii tremurând.
- Nu i-am jignit niciodată. Nu am răspuns la atacurile lor mizerabile. Nu mă bag niciodată în mocirlă și nu simt nevoia să mă apăr, dacă asta presupune să cobor la un anumit nivel nedemn pentru mine. Nu am povestit nimănui ce s-a întâmplat între noi. Rar de tot, când i-am întâlnit, i-am salutat. Ei nu au răspuns. Nu au vrut de la mine recunoștință și respect. Au vrut să profite.
Domnul Isaac și-a coborât mâinile de la față. Da, Oana nu se înșelase că plângea.
- Ce faceți, rămâneți sau plecați? a întrebat, de data aceasta nemiloasă ea.
El a zâmbit amar, înainte de a vorbi.
- Rămân. Fă-mi o cafea! Spune-i șoferului să plece. Îl sun când trebuie să vină după mine.
Când s-a întors Oana peste câteva minute cu cafeaua, bătrânul nu mai avea lacrimi pe față. Era liniștit aparent, deși sufletul îi era răscolit. Așteptând-o pe Oana a vorbit singur.
...Pretenii mei de o viață! Calzi, ospitalieri, buni ca pâinea caldă! I-am găzduit în Israel de nenumărate ori... Cum să vrea să jecmănească mama asta singură ce se zbate să supraviețuiască!? Cum să vrea bani de la ea?! Pentru ce!?...
Oana i-a pus cafeaua în față pe o măsuță. Și-a adus și ei o cană.
- De ce nu mi-ai spus nimic atunci? Aș fi rezolvat problema și nu le-aș mai fi crezut minciunile.
- Erau prietenii dumneavoastră de o viață. Nu voiam să vă stric inima. Nu voiam să plecați cu o amintire urâtă după ultima vizită în România pe care o iubiți atât de mult, căci atunci gândeam și eu și dumneavoastră că nu veți mai veni niciodată. Am vrut să vă protejez... Acum m-ați forțat să vorbesc.
Un zâmbet larg s-a întins pe fața bătrânului domn Isaac.
- Ai vrut să mă protejezi și ai luat tone de lături în cap...
- Credeam că merită. Vă prețuiesc mult. În plus nu știam cât de departe pot merge ei cu răutatea și cu ura.
- Atunci când am mâncat mămăligă cu brânză și lapte au încercat să te batjocorească și față de mine, dar eu am explicat clar că mi-a plăcut și eu am cerut. Am crezut că au înțeles. La noi, la evrei, e o totală lipsă de politețe și de omenie să te găzduiască cineva și să te pună la masă, iar tu să batjocorești și să povestești. Așa ceva nu se face și eu nu am făcut. Am spus mereu că ești o gazdă minunată și că faci mâncare foarte bună. Așa cum, tot la noi la evrei, nu se povestește că nu ți-au plăcut darurile primite. Nu se face.
- Apropo de mâncare, domnul Isaac. Trebuie să dau mâncare oamenilor ce lucrează la casă. E cam târziu. Am fost în oraș după niște cablu pentru instalația electrică înainte de a veni dumneavoastră și am întârziat cu masa.
- De ce le dai mâncare?! La noi nu există așa ceva.
- La noi așa se practică. Le dai mâncare dimineața și la prânz. Așa e din primăvară de când am început. Mă duc să pun masa. Dumneavoastră vă aduc aici.
- Nu! Mănânc cu muncitorii. Mi-ar face plăcere, a spus bătrânul și a urmat-o afară.
Ea s-a dus spre mesele de sub nuc – lipise și masa de sub perete de cealaltă masă ca să încapă toată lumea - și a început să pună farfuriile și tacâmurile. A tăiat pâinea și a pus-o în coșuri.
- Unde mănâncă oamenii?
- Aici. Sub nuc. Nu mai am bucătărie. Am stricat-o, a răspuns ea fugind de la plită la masă.
- Câți muncitori ai?
- Astăzi zece. Plus nașu Costică. Plus noi.
- Ce!?
Oana a strigat muncitorii. Cât ei se spălau pe mâini și-a cerut scuze pentru întârziere. Era trecut de trei și niciodată nu le dăduse masa de prânz atât de târziu. Înainte ca domnul Isaac să se așeze la masă lângă muncitori, Oana l-a întrebat:
- Nu ați vrea totuși să mâncați în casă, în liniște? Vă aduc mâncarea acolo.
- Nu! Vreau să stau chiar aici, cu ei. Să stau de vorbă cu oamenii ca în România mea de demult.
Oana l-a prezentat muncitorilor și el a făcut înconjurul mesei pentru a le strânge mâna fiecăruia. O făcea cu căldură și bucurie, fără pic de aroganță. Apoi s-a așezat în capul mesei, acolo unde îi rezervase locul Oana. Imediat lângă el, pe o latură a mesei stătea nașu Costică.
Bătrânul a cerut lămuriri despre mâncare, ca să știe, dacă sunt amestecuri de lactate cu carne în ceea ce pregătise, căci religia lui nu îi permitea să mănânce aceste alimente la un loc. Borșul era cu sfeclă, dres cu smântână și tocăniță de cartofi cu carne. Putea mânca de toate.
Punând mâncarea în farfurii Oana i-a explicat cine este bătrânul, ce făcea treburi mărunte, dar atât de necesare, în curte la ea.
- Nu stai și tu cu noi?
- Nu, domnul Isaac. Eu trebuie să servesc oamenii. Mai am de adus și de pus câte ceva. Prefer să mănânc după, ca să stau liniștită. Copiii și mama au mâncat mai devreme.
Au mâncat cu toții în tăcere. Bătrânul străin și distins îi intimida. La sfârșitul mesei au băut bere rece și mulți dintre ei și-au aprins o țigară.
Nașu Costică discuta înflăcărat cu domnul Isaac. Descopereau că au amintiri comune și cunoșteau din tinerețe aceeași oameni și aceleași locuri și pentru domnul Isaac era o încântare să depene amintiri despre România tinereții lui.
Oana și-a pus mâncare după ce au plecat muncitorii. Mânca tăcută și era bucuroasă că domnul Isaac are cu cine face conversație. Bătrânul a observat că îi tremură lingura cu mâncare, când o duce spre gură. Era de la oboseală. Simțea compasiune, dar și admirație pentru ea.
Când nașu a vrut să se ridice și să plece la scos cuie din niște cofraje de la centură pe care le desfăcea, Oana l-a rugat:
- Vă rog, nu plecați! Lăsați munca! Stați de vorbă cu domnul Isaac. Observ că aveți amintiri comune.
- Dar nu o să-l plătești, dacă stă degeaba!
- Domnul Isaac, dar nu îl plătesc pe nașu Costică!
- Nu mă plătește! Vin de drag. Sunt nașu lui Simion. Stau alături. Oana mi-a dat mereu o farfurie de borș, nu că nu aș avea ce mânca – Doamne ferește! - dar nu știu să gătesc și soția mi-a murit. Țin la ea și la copii. Îmi place ce face. Decât la crâșmă, mai bine aici.
Domnul Isaac a făcut ochii mari. Îi plăcea ce auzea. Regăsea imaginea Oanei pe care și-o făcuse cândva despre ea și imaginea României copilăriei lui unde oamenii erau buni și se ajutau între ei. O privea cum mănâncă, absentă și pierdută, cu mâna tremurându-i pe furculiță. Pe frunte avea broboane de sudoare.
...E obosită frântă. Nu trebuia să rămân astăzi la masă, dar eram curios să văd cum se desfășoară lucrurile aici. Să văd ce fel de om este Oana și cum se descurcă cu construcția casei, gândea privind-o.
- Nu plecați! Eu voi spăla vasele, așa că vă rog, să îi țineți de urât domnului Isaac, i-a cerut iar Oana lui nașu observând că acesta vrea să se ridice de pe scaun.
Ea spăla vasele și îi auzea pe cei doi bătrâni depănând amintiri despre evreii de la Baia, de la Mălini, de la Fălticeni. Nașu Costică, ce lucrase ca șofer o viață în zona asta, îi cunoștea aproape pe toți. În România mai erau doar doi sau trei. Domnul Isaac era cel care știa despre fiecare unde este acum și îi spunea și lui nașu Costică. O parte muriseră, dar cei mai mulți erau în Israel și în USA.
Oana a terminat de spălat vasele. Le-a pus cu gura în jos pe masă, apoi le-a acoperit cu o față de masă de in și s-a așezat pe un scaun lângă cei doi bătrâni. Se simțea un pic amețită de oboseală.
Băieții și-au cerut voie să meargă pe teren la fotbal după o oră de teme suplimentare și de lectură, ce era parte a activității lor de vacanță ca să nu uite tot. Daniel făcea cu drag și mai mult decât îi cerea ea. Sandu împins de la spate, dar era bine și așa. I-a condus până în drum și i-a supravegheat să treacă șoseaua. Le-a cerut să fie acasă la șase. Copiii au negociat și au obținut aprobarea ei să vină un pic mai târziu. Habar nu avea că nașu Costică îi spune domnului Isaac în acele clipe de absență ale ei, că este o femeie excepțională, că are grijă de copii ca de ochii din cap, că muncește mult și că e greu pentru o femeie singură să facă o casă.
- Oamenii spun că Simion o să îi facă statuie sub nuc când se va întoarce acasă, a terminat bătrânul de zis când Oana s-a întors la ei.
Domnul Isaac o privea cu drag. Iar constata că slăbise mult și că rochia albă cu inimioare albastre atârnă pe ea.
...Așa mai slabă îmi pare mai frumoasă! Ochii îi ard și luminează. E genul de femeie ce dărâmă munții, deși pare fragilă, a gândit.
Ea s-a așezat pe un scaun și prefera să asculte. Nu avea putere să vorbească. Îi era somn, dar nu se putea duce în casă să se culce. Tot trupul o durea. Nu mai ținea minte când a început ziua aceea. Fugea de o veșnicie...
Ca prin vis auzea că bătrânii vorbeau despre părintele Zaharescu, pe care amândoi îl cunoșteau bine. Evreul îl cunoștea din copilărie. Nașu îl cunoscuse la maturitate. Știa bine povestea vieții lui și semăna cu ceea ce Oana pusese în carte, doar că aducea și alte amănunte de care Oana nu auzise la momentul când a scris cartea.
- L-a acuzat un activist de partid, un securist, că a fost legionar...
- Adrian – legionar!? a exclamat domnul Isaac.
- Nu era. Activistul de partid umbla după nevasta lui sau trăia cu ea – au fost multe zvonuri șoptite în taină atunci – și l-a acuzat pe nedrept ca să îl bage în pușcărie. A făcut, săracu, șaptesprezece ani de pușcărie nevinovat. Temniță grea, de deținut politic, la Aiud și Pitești unde era iadul.
Isaac Bhor și-a șters ochii de lacrimi. Încă îi era greu să accepte calvarul vieții prietenului lui.
- L-ați cunoscut și după ce a venit din pușcărie?
- Bineînțeles. I-am adus lemne de foc de multe ori. Era un sfânt. Nu e un cuvânt mare. Preotul acela chiar merita numele de sfânt.
- Dar pe familia Munteanu o cunoști? a întrebat domnul Isaac și Oana a tresărit.
- Bineînțeles! Am fost coleg de serviciu cu el. Un ticălos avar. O curvă de om. Te pâra la șefi. Umbla numai cu reclamații. Lingușea șefii și îi călca în picioare pe cei mai slabi. Voia să trăiască numai el și ceilalți să moară. Numai pentru el. Numai el să aibă. Nu vorbesc cu el și nu cred să existe vreun fost coleg care să îi vorbească. Nici măcar nu ne salutăm. E câine, nu om. A băgat colegi în pușcărie. Era și informator al securității. Altfel nu ar fi putut pleca atât de mult în străinătate în vremea aceea.
Isaac Bhor a devenit livid. El mi-a spus că părintele Adrian a murit în pușcărie ca să nu îl întâlnesc, a gândit.
- La revoluție, ha, ha! - a râs nașul povestind – a fost cel mai înflăcărat revoluționar! A bătut directoarea școlii ce i-a ținut toată viața nevasta – de altfel o toantă ce îmbăta niște copii de cap, în loc să îi învețe carte – pe post de învătătoare necalificată. A smuls-o de cap, i-a dat cu piciorul în fund pe holul școlii și țipa ca un descreierat să îi dea înapoi aurul adus din Israel. Așa era el. Mereu pe val și mereu profitor. Dacă acum ar veni iar comuniștii, imediat ar fi de partea lor. La revoluție gunoaie ca el s-au ridicat pe val și uite unde e țara!
Isaac Bhor a înțepenit ascultându-l. Fața lui avea trăsăturile acelea de chip cioplit în piatră pe care Oana i le cunoștea. Oana nu simțea nevoia să spună nimic și nici nu se bucura că nașu confirmă ceea ce spusese și ea despre munteni. Îi era indiferent și în plus era atât de obosită!... Și-a pus capul pe masă să stea doar un pic, căci nu îl mai putea ține în sus. Aproape adormită, confuză se gândea haotic și amestecat la cablu electric pe care îl cărase în brațe din oraș, la recunoștință și la... rândunele.
Le auzea iar cântând. Erau pe cablu electric ce ducea spre grajd. Cântau, dansau zburând, își înfoiau aripile de parcă erau dansatori flamenco, se iubeau, adunau materiale pentru cuibul lor, umpleau văzduhul de bucurie și Oana se simțea plină de fericirea lor. În curte nu mai erau constructori și nici materiale de construcții împrăștiate. Casa era gata. Curtea toată iarbă și flori și păsări nebune de fericire stăpâne peste văzduh. La streașina șurii a văzut cuibul rândunelelor și trei căpușoare cu ochi de mărgele și ciocuri deschise ce își strigau în triluri foamea.
...Oh, au pui! Așteaptă mâncare. Ce mici sunt și ce frumoși! Par vise cu puf...
Părinții păsări au venit și au pus câte o fărâmă de ceva în ciocul fiecărui puiuț, apoi una din păsări – probabil mama – s-a băgat lângă ei în cuib. Cealaltă – tata – zbura în cercuri rotunde în fața lor.
...E raiul! Așa e raiul, gândea Oana.
O mână pusă pe umăr a smuls-o din rai. A venit înapoi printre muritori, materiale de construcții, zgomote.
- Dormi?
Ea privea confuză. Nu înțelegea. Căuta raiul din vis.
- Ai adormit cu capul pe masă, i-a explicat domnul Isaac, căci el îi pusese mâna pe umăr.
Ea și-a șters fața și și-a aranjat părul. S-a trezit bine.
- Oh, iertați-mă!
- Tu să mă ierți! Nu trebuia să rămân azi. Nu mi-am dat seama cât e de greu pentru tine. Când vei termina casa sper să ai o mașină de spălat vase. Parcă ești o evreică din vremea rătăcirii prin deșert...
Ea a zâmbit sărac și chinuit.
- Nu vreau mașină de spălat vase. Să termin eu casa, că apoi toată viața voi spăla vase manual și nu mi se va părea greu. Acum e greu...
- Ești o femeie excepțională și atât de puternică...
- Nu sunt, domnul Isaac! Mie mi-e foarte clar că acum sunt exact ceea ce nu aș fi vrut să fiu!
- Te descurci bine fiind ceea ce nu vrei să fii! Alții ar vrea și nu pot.
- Lăsați filozofia!
- Nu e filozofie, e constatare. Și tu ai început, nu eu. Că tot veni vorba, spune-mi ce ai fi vrut să fii!? Cum ți-ai fi dorit să îți trăiești viața?
- Să fiu doar soție și mamă. Să am grijă de casă, de copii și bărbatul să facă ceea ce fac eu acum. Eu să scriu, să fiu feminină și să las bărbatul să se ocupe de cele bărbătești.
Domnul Isaac a râs tare ascultând-o.
- Hai în casă cu mine să dau telefon să vină șoferul după mine. Îmi cer încă o dată scuze că am rămas astăzi.
- Nu vă cereți scuze. La ce praznic am în fiecare zi, credeți că mai contează un om în plus?! Atâta doar că regret că nu am putut vorbi liniștiți ca altădată și v-am lăsat pe mâna lui nașu Costică. Chiar așa, el unde este?
- S-a dus până acasă.
- Haideți la telefon! Mai vorbim cât așteptați mașina.
El a sunat și a cerut să vină mașina, apoi s-a așezat pe fotoliu.
- Vă aduc cafea, bere, suc?
- Nimic. Șezi!
Ea s-a așezat pe fotoliu de lângă el.
- Mama lui Simion nu ar putea să te ajute puțin la pus masa, la mâncare? Nu e chiar așa bătrână...
- Nu îi place. Nici nu vrea. Oricum ea se ocupă de grădină și de animalele din grajd. Eu acolo nu ajung deloc.
- Înțeleg, a șoptit bătrânul deși nu înțelegea, apoi a vorbit despre cu totul altceva. Am o curiozitate și o nelămurire în același timp. Spune-mi, Simion, știa adevărul despre familia Munteanu și ce pățești cu ei?
Oana întârzia să răspundă. Bărbatul i-a atins mâna ce o ținea pe marginea fotoliului și i-a strâns-o.
- Te rog, spune-mi ce știa Simion despre această poveste? Nu știa nimic, nu-i așa!? Eu de câte ori l-am întrebat nu a scos un cuvânt și mi-a lăsat impresia că habar nu are despre ce se întâmplă în țară între tine și ei. Poate și de asta mi-a fost atât de ușor să te condamn pe tine pentru tot și să îi cred.
Oana a înghițit un nod cât pumnul. Și-a amintit de povestea cu polițiștii când Simion o trimetea cu actele la poliție, deși știa cât sunt de ticăloși. A strâns tare pleoapele ca să nu plângă. I-a deschis când mâna bărbatului i-a strâns tare mâna și i-a cerut:
- Spune-mi adevărul, Oana! Știu că nu o să mă minți și în plus vreau să înțeleg...
- Aș vrea să nu răspund. Se poate?
Bătrânul a dat din cap că nu.
- A știut tot. I-am povestit ce se întâmplă.
- Și de ce nu mi-a spus!? De ce nu te-a apărat în fața mea!? a explodat bătrânul ce întrebase ca să se lămurească și în loc de asta era și mai nelămurit.
- Simion mi-a spus să le dau banii muntenilor. A spus că nu e o sumă prea mare și că nu merită să-i supăr că sunt periculoși și răi. Eu am spus nu și că eu iau decizii cât timp el este plecat. Nu îmi place să fiu amenințată, să fiu jecmănită, așa că am spus nu indiferent de părerea lui Simion, a dumneavoastră și a întregii lumi, dacă era nevoie. Atitudinea lui Simion a fost un fel de pedeapsă pentru decizia mea – bănuiesc. Probabil ceva de genul: Nu m-ai ascultat, descurcă-te!
Domnul Isaac s-a ridicat în picioare și făcea pași prin casă. Era furios și voia să se calmeze. Se stăpânea să nu zică vreun cuvânt. Oana stătea stoarsă de vlagă în fotoliu.
Aiurea sau ca să acopere tăcerea ce țipa între ei a povestit:
- Când am adormit cu capul pe masă am visat curtea toată cu iarbă și flori. Casa era gata. La streașina șurii rândunelele aveau cuib și în cuib erau trei pui. Păsările cântau și dansau zburând. În curtea mea era raiul în vis.
Isaac Bhor s-a oprit în fața fotoliului ei. O privea intens. S-a aplecat spre ea, și-a pus mâinile lui mari, ciolănoase peste mâinile ei mici și chinuite de muncă și i-a spus:
- Cum să trăiești tu în umbra lui Simion?
- Nu înțeleg ce vreți să spuneți! Eu, ca femeie, mi-am dorit să trăiesc în umbra unui bărbat. Asta am și făcut cât a fost Simion acasă...
Doamne, ce chin trebuie să fi fost! Ce mutilare! Tu ești mare cât un stejar. El este cât o tufă de ciulini. Un stejar nu poate sta în umbra unui ciulin. Eu îți înțeleg puterea din tine, dar mai ales îți cunosc fragilitatea! El nu a înțeles nimic! gândea bărbatul.
I-a luat fața în mâini și i-a sărutat fruntea.
- Dumnezeu să îți ajute! Dacă te nășteai evreică aveai altă soartă!
- Când m-am născut româncă a fost o alegere a sorții, dar dacă vreodată de-a lungul veșniciei ar trebui să aleg conștient ce nație de pe pământ vreau să fiu aș alege mereu româncă!
- Chiar și cu soarta asta!?
- Mai ales cu soarta asta! Aparțin cu trup și suflet poporului meu și limbii române. Nu mă pot nici măcar imagina să spun ce simte inima mea în altă limbă decât româna. Dumneavoastră vă visați sau vă doriți să fiți altceva decât ceea ce sunteți!?
În loc de răspuns bărbatul a râs, apoi a sărutat-o iar pe frunte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu